Accesiune imobiliară. Imobil preluat fără titlu. Culegerea fructelor
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 481, art. 483, art. 487, art. 494, art. 1890
Legea nr. 187/1945 Legea nr. 10/20011)
întrucât reclamanţii au dovedit că sunt proprietarii terenului revendicat, în calitate de moştenitori ai autorului comun, decedat în 1951, având astfel dreptul de a revendica, inclusiv imobile provenind din proprietatea acestui autor şi în legătură cu care consideră că alte persoane, inclusiv statul au procedat la o preluare abuzivă, fără titlu şi fără niciun drept, în baza art. 483
C. civ., li se cuvine şi contravaloarea fructelor solicitate.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6988 din 24 octombrie 2007
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3795 din l octombrie 2002 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanţii M.A., D.L. şi H.A., personal şi prin mandatar S.M. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Academia Română şi Spitalul Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti, solicitând ca aceştia să fie obligaţi să le respecte dreptul de proprietate şi posesie cu privire la terenul de 60.000 mp situat în oraşul Băile Olăneşti, punctul „Purdoi - Lacul cu Ghiocei'’, moştenit de la autorul lor D.B., să le plătească despăgubiri privind fructele percepute şi încasate în perioada ultimilor 3 ani, precizând valoarea acestora la 3 miliarde lei şi să le plătească fructele imobilului în continuare, de 3.000.000 lei pe fiecare zi de la pronunţarea hotărârii şi până la predarea efectivă a terenului revendicat.
In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii legali şi testamentari ai autorului D.B., care în anul 1893 în baza ordonanţei de adjudecare nr. 7 a Tribunalului Districtual Râmnicu-Vâlcea, transcrisă în registrul de transcripţiuni la nr. 419, a devenit alături de fraţii săi,
C.B. şi G.B., proprietar în indiviziune asupra moşiei Olăneşti în suprafaţă de 4000 ha.
Ulterior, prin actul de vânzare-cumpărare din 13 martie 1902 C.B. a cumpărat de la fratele său G.B. partea acestuia din moşie, iar la 31 mai 1902 autorul D.B. a rămas singur proprietar al moşiei Olăneşti, în baza actului de ieşire din indiviziune nr. 2427/1902, oferindu-i fratelui său, C.B. alte imobile provenite de la autorul comun, G.M.B.
In perioada 1902-1920 autorul D.B. a efectuat o seric de vânzări din proprietate, în favoarea Băncii Marmorosch Blank, rămânând proprietar pe 319,5 ha, din care 192 ha teren cu păduri, iar restul de 127,5 ha terenuri cu izlaz, goluri alpine, poieni, livezi de pomi şi arabile, aceste terenuri având limite în partea de N - „Valea Dragului” şi „Drumul de sub Malurei”, la S - proprietatea locuitorilor din Olăneşti sat, la E - râul Olăneşti, iar la V - pădurea moşnenilor Olăneşti.
Această proprietate a stăpânit-o singur, ca proprietar, până în anul 1945, când prin decizia, proces-verbal din 19 iunie 1945, contrar dispoziţiilor Legii nr. 187/1945 pentru aplicarea reformei agrare, acestuia i s-a expropriat în întregime moşia, fară să-i fie rezervată suprafaţa de 50 ha la care avea dreptul potrivit legii respective.
întrucât autorul D.B. nu se încadra în niciunul din cazurile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 187/1945, în urma memoriilor şi a contestaţiilor adresate Comisiei de pe lângă Prefectura Judeţului Vâlcea pentru înfaptuirea reformei agrare, prin Hotărârea nr. 35 din 4 decembrie 1945, Comisia de Plasă pentru reforma agrară Râmnicu-Vâlcea i-a aprobat contestaţia şi i-a recunoscut dreptul de proprietate pentru 50 ha teren, cu destinaţia agricolă, lacuri şi alte destinaţii.
întrucât în anii următori autorităţile care în 1945 îi recunoscuscră dreptul de proprietate pentru cele 50 ha rezervate conform Legii nr. 187/1945, încercau să-l deposedeze şi de aceste terenuri, autorul
D.B. s-a adresat autorităţilor, iar prin încheierea din 21 ianuarie 1946, Comisia de reformă agrară de pe lângă Prefectura judeţului Vâlcea a dispus măsurarea proprietăţii acestuia.
La Comisia pentru înfaptuirea reformei agrare a fost înregistrat raportul de expertiză nr. 429 din 7 februarie 1946, respectiv „Planul Proprietăţii d-lui D.B. din comuna Olăneşti sat”, în care sunt evidenţiate toate proprietăţile rămase autorului D.B. ce însumau suprafaţa de
42.015 ha.
In urma măsurătorilor efectuate, autorul D.B. a înregistrat la Comisia pentru înfaptuirea reformei agrare de pe lângă Prefectura Judeţului Vâlcea memoriul nr. 790 din 27 februarie 1946, în care descrie terenurile rămase în proprietatea sa şi cuprinse în suprafaţa de
42.015 ha, printre care se regăseşte şi suprafaţa de 60.000 mp revendicată în prezent de reclamanţi.
Deşi i se recunoscuse dreptul de proprietate pentru cele 50 ha, profitând de faptul că autorul D.B. avea vârsta de peste 76 ani şi era bolnav, autorităţile vremii nu i-au lăsat terenurile, fapt dovedit de memoriile autorului, înregistrate sub nr. 1070/1946, respectiv
22 martie 1946, prin care se plângea Comisiei pentru înfăptuirea reformei agrare de pe lângă Prefectura Judeţului Vâlcea.
Reclamanţii susţin că în anul 1951 autorul D.B. era proprietarul celor 50 ha, recunoscute prin Hotărârea nr. 35 din 4 decembrie 1945 luată de Comisia pentru înfăptuirea reformei agrare, deţinând în fapt
numai 42,015 ha identificate prin expertiza ing. I.P. In anul 1951 autorul a decedat, lăsând prin testamentul din 15 decembrie 1950, consemnat în procesul-verbal încheiat la 5 mai 1951 de Judecătoria Mixtă Râmnicu-Vâlcea soţiei sale, E.B., întreaga sa avere, printre care şi terenurile de 42,015 ha.
Autoarea B.E. a efectuat o serie de vânzări şi donaţii în perioada 1951-1958, cu privire la o parte din terenurile moştenite de la soţul său, D.B. şi identificate prin planul întocmit în anul 1946 de către ing. I.P., situaţie din care rezultă că în cele din urmă, autorităţile îi lăsaseră dreptul de proprietate pentru suprafaţa de cea. 50 ha teren.
Prin testamentul olograf din 14 iunie 1953, E.B. a lăsat întreaga sa avere fiicei sale D.I.M., recunoscută prin certificatul de moştenitor nr. 922/1976 ca unică moştenitoare.
Tot printr-un testament olograf din 16 octombrie 1982, D.I.M. a lăsat la rândul său întreaga sa avere soţului său, D.I.
In urma autoarei D.M. a rămas însă şi fiica M.D. (căsătorită H.), astfel că la masa succesorală a acestei autoare au venit doi moştenitori, respectiv D.I., în calitate de soţ supravieţuitor şi moştenitor testamentar, precum şi fiica H.M., în calitate de moştenitor legal, conform certificatului de moştenitor nr. 613 din 22 mai 1989.
Decedând şi H.M., la succesiunea acesteia vin cei doi reclamanţi,
H.A. şi D.L., în calitate de descendenţi, aceştia reprezentând-o pe autoarea lor şi în ceea ce priveşte moştenirea bunurilor autorului D.B.
La rândul său, D.I. (ginerele autorului, D.B.), printr-un testament autentic din 27 ianuarie 1994 a instituit ca legatar universal pe reclamanta M.A., conform certificatului de moştenitor nr. 151 din 9 noiembrie 2001, aceasta fiind cea de a treia moştenitoare în viaţă, care poate reclama proprietatea autorului D.I. şi implicit a autorului D.B.
Reclamanţii susţin că autorul lor a figurat în perioada 1948-1950 în registrul agricol al Primăriei Oraşului Băile Olăneşti cu suprafaţa de 40,42 ha terenuri agricole şi neproductive, iar ginerele său D.I. cu suprafaţa de 3,31 ha, primit prin înzestrare tot de la autorul său, situaţie care demonstrează că aceştia erau proprietari pe întreaga suprafaţă, identificată prin planul întocmit în 1946 de ing. I.P. întreg terenul revendicat, de 60.000 mp este ocupat în prezent de Complexul
Olăneşti, carc potrivit Legii nr. 251/2002 a trecut împreună cu Spitalul Elias Bucureşti, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Academiei Române Bucureşti, funcţionând sub denumirea „Clinica externă Olăneşti'’, aflată în subordinea Spitalului Elias şi a Academiei Române.
Reclamanţii susţin că au procedat la notificarea pârâţilor în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură sau despăgubiri echivalente, însă până la data formulării acţiunii de faţă nu au primit decât o adresă, prin care Academia Română le recunoaşte justeţea solicitării, dar le cere să mai aştepte.
Aceştia arată astfel că înţeleg să formuleze acţiune în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, prin care pârâţii să fie obligaţi să le lase terenul respectiv în deplină proprietate şi posesie, teren ocupat abuziv în perioada 1951-1955.
Pe de altă parte, solicită să se constate că bunurile preluate de stat fară un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale, de reparaţie.
Consideră că, potrivit art. 21 din Constituţia României, dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti nu poate fi îngrădit şi că titlul autorului lor nu a fost afectat de vreun act de expropriere, naţionalizare sau confiscare, fiind vorba de o ocupare abuzivă a terenului şi de o posesie bazată pe violenţă morală exercitată de autorităţile comuniste.
In aceste condiţii, reclamanţii consideră că sunt îndreptăţiţi să solicite terenul pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, acesta nefiind cuprins în domeniul public sau privat al statului, sens în care invocă şi dispoziţiile art. 480 C. civ., alături de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care le conferă acelaşi drept, de a se adresa instanţei pe calea dreptului comun.
In opinia reclamanţilor, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu le îngrădeşte dreptul de a revendica terenul în faţa instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 47 din această lege, având posibilitatea să susţină astfel de acţiuni în faţa instanţelor, cu atât mai mult cu cât nu li s-a răspuns în niciun fel la notificările adresate potrivit legii respective.
Se invocă, de asemenea, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare, potrivit căreia persoana expropriată avea dreptul să-şi aleagă cota rezervată de terenuri, iar din memoriile autorului D.B. rezultă că acesta a înţeles să fie cuprinse în
suprafaţa de 50 ha şi terenurile din pct. „Purdoi - Lacul cu Ghiocei”, rcvcndicat prin acţiunea de faţă.
In legătură cu fructele civile percepute şi încasate de Statul Român prin Spitalul Elias şi Academia Română în perioada ultimilor 3 ani se invocă dispoziţiile art. 483 C. civ., potrivit cărora acestea se cuvin proprietarului bunului, în puterea dreptului de accesiune precum şi dispoziţiile art. 487 C. civ., potrivit cărora buna-credinţă a posesorului încetează atunci când viciile posesiei îi sunt cunoscute, situaţie în care nu poate dobândi fructele imobilului.
In condiţiile în care nu există nici măcar un titlu formal care să justifice posesia pârâţilor şi culegerea fructelor civile, reclamanţii consideră că sunt îndreptăţiţi să li se acorde aceste fructe.
Prin întâmpinarea depusă, Academia Română, Spitalul Judeţean de Urgenţă Elias Bucureşti a invocat o serie de excepţii şi a solicitat pe fond respingerea acţiunii reclamanţilor.
Astfel, a invocat excepţia inadmisibilitaţii acţiunii în revendicare, faţă de situaţia că nu a fost încă soluţionată o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi reclamanţii au făcut notificare în acest sens.
S-a invocat şi cxcepţia prematurităţii formulării acţiunii în revendicare, atâta timp cât nu s-a emis o dispoziţie sau decizic motivată potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Acelaşi pârât a invocat pe calc de excepţie şi dobândirea dreptului de proprietate de către Statul Român prin prescripţia achizitivă, considerând că statul a intrat în posesia imobilului rcvcndicat printr-un fapt juridic, care constituie titlu valabil, posesia fiind exercitată neîntrerupt o perioadă de peste 30 de ani, fară ca aceasta să fie viciată. Se invocă astfel dispoziţiile art. 1890 C. civ. şi faptul că buna sau reaua-credinţă a posesorului nu are nicio relevanţă, întrucât posesia continuă neîntreruptă, paşnică şi sub nume de proprietar a condus fară echivoc la dobândirea dreptului de proprietate.
Această pârâtă arată că reclamanţii pot obţine pe calea Legii nr. 10/2001, despăgubiri compensatorii şi nu restituirea în natură a imobilului.
La rândul său, şi pârâta Academia Română a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile în care nu a fost soluţionată o cerere a reclamanţilor în baza Legii nr. 10/2001.
Aceeaşi pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii în cadrul acţiunii în revendicare, arătând că, potrivit
O.G. nr. 39/2002, Spitalul Elias şi Complexul Olăneşti au trecut din
subordinea şi administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Academiei Române, însă Complexul Olăneşti a fost reorganizat în subordinea Spitalului Elias ca unitate fară personalitate juridică, iar Spitalul Elias ca unitate cu personalitate juridică, aflat în subordinea Academiei Române.
Cum Spitalul Elias Bucureşti este administratorul Complexului Olăneşti şi singurul în măsură să dispună de patrimoniul său, numai această instituţie are calitate procesuală pasivă.
Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat, de asemenea, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, considerând că terenul solicitat de reclamanţi a fost preluat de stat prin efectul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare şi prin acte de guvernământ ce nu pot fi atacate în justiţie pe nicio cale.
Acelaşi pârât susţine că acţiunea reclamanţilor este şi prematur formulată, în situaţia în care nu s-a emis o decizie sau dispoziţie motivată, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea reconvenţională depusă la dosar Spitalul Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti, solicită în subsidiar, în condiţiile în care se va admite acţiunea în revendicare a reclamanţilor să se constate că acesta a fost un posesor de bună-credinţă, în sensul că nu a cunoscut viciul titlului său şi a efectuat o serie de cheltuieli necesare şi utile, care îi dau dreptul la despăgubiri din partea reclamanţilor. Invocă faptul că, pe terenul revendicat de reclamanţi au fost edificate clădiri ce sunt reglementate de dispoziţiile art. 494 C. civ., iar dacă reclamanţii proprietari doresc să păstreze aceste construcţii sunt datori să
plătească valoarea materialelor şi preţul muncii. îşi întemeiază cererea şi pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, solicitând ca reclamanţii să fie obligaţi să-i despăgubească cu valoarea cheltuielilor efectuate precum şi cu valoarea creşterii fondului.
In urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 655 din 13 septembrie 2004 a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii în revendicare, invocate de Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Academia Română şi Spitalul Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Academia Română şi s-a respins acţiunea reclamanţilor pe cale de excepţie, faţă de această pârâtă, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi au fost obligaţi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Spitalul Universitar Elias Bucureşti să respecte acestora dreptul de proprietate şi posesie, cu privire la terenul situat în punctul
„Purdoi - Lacul cu Ghiocei” de pc raza localităţii Băile Olăneşti, în suprafaţă de 42.568,8 mp compus din parcelele: lCc, 2Cc, 3Cc, 4Cc şi 5 drum neamenajat, 6 aleea betonată, 7 aleea asfaltată, 8PD, 9L şi 10 PD, având configuraţia şi vecinii arătaţi în schiţa de amplasament întocmită de experţi, a fost obligat Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în solidar cu Spitalul Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti să le plătească reclamanţilor despăgubiri civile în valoare de 194.882,52 dolari SUA, plătibili în lei la cursul de la data plăţii efective, pentru perioada ultimilor 3 ani şi la despăgubiri de 1,71 dolari SUA/mp/an, începând cu data pronunţării prezentei hotărâri şi până la predarea efectivă a terenului către reclamanţi, s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de Spitalul Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti şi au fost obligaţi reclamanţii M.A., D.L. şi H.A., în solidar, să-i plătească acestei instituţii pârâte suma de 94.104.360.000 lei reprezentând valoarea creşterii fondului, ca urmare a investiţiilor realizate pe terenul revendicat şi s-a instituit un drept de retenţie asupra terenului revendicat, în favoarea Spitalului Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti până la plata despăgubirilor menţionate mai sus.
S-a reţinut de instanţa de fond la pronunţarea acestei sentinţe că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Academia Română este întemeiată, întrucât potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 39/2002 aprobată prin Legea nr. 251/2002, Sanatoriul Olăneşti denumit în prezent Complexul Olăneşti a trecut din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Academiei Române şi în subor-dinea Spitalului Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti, care a fost organizat ca unitate sanitară, cu personalitate juridică, în subordinea Academiei Române.
S-a apreciat astfel că, nefiind unitate care deţine imobilul revendicat, Academia Română nu are calitate procesuală pasivă, acţiunea reclamanţilor faţă de aceasta fiind respinsă.
Referitor la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, formulată de reclamanţi s-a apreciat că potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana care solicită restituirea imobilului preluat abuziv sau măsuri reparatorii, are dreptul de a opta privind procedura prevăzută de această lege sau de a alege calea dreptului comun, în situaţia în care imobilul a fost preluat fară niciun titlu. S-a reţinut astfel că nici această dispoziţie legală, nici o alta din Legea nr. 10/2001 nu declară acţiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă.
Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii în revendicare, faţă de faptul că reclamanţii s-au adresat cu notificări atât la Ministerul Apărării Naţionale, cât şi la Academia Română şi Primăria Oraşului Olăneşti şi nu s-a emis nicio decizie sau dispoziţie motivată în baza art. 23 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că, nicio dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu le îngrădeşte reclamanţilor dreptul de a promova acţiunea în revendicare de drept comun, în condiţiile în care unitatea deţinătoare nu rezolvă cererea în termenul legal şi aceştia consideră că imobilul a fost preluat fară niciun titlu.
Referitor la fondul cauzei s-a reţinut în esenţă că reclamanţii au dovedit cu actele depuse la dosar calitatea procesuală activă de moştenitori ai autorului comun D.B., decedat în 1951, având astfel dreptul de a revendica, inclusiv imobile provenind din proprietatea acestui autor şi în legătură cu care consideră că alte persoane, inclusiv statul au procedat la o preluare abuzivă, fară titlu şi fară niciun drept.
S-a reţinut de asemenea că, întrucât reclamanţii sunt proprietarii terenului rcvcndicat, în baza art. 483 C. civ. li se cuvine şi contravaloarea fructclor solicitate, carc a fost stabilită pentru ultimii 3 ani la suma de 194.882,52 dolari SUA calculată la limita minimă a valorii de concesionare a terenurilor.
Referitor la cererca reconvcnţională formulată de pârâtul Spitalul de Urgenţă Elias Bucureşti s-a reţinut că, la data când Complexul Olăneşti a trecut în administrarea acestuia pentru a fi cuprins în patrimoniul propriu conform O.G. nr. 39 din 30 ianuarie 2002, nu cunoştea situaţia juridică reală a terenului, situându-se astfel pe poziţia constructorului de bună-credinţă conform art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.
Prin realizarea edificiilor ce constituie Complexul Olăneşti, valoarea terenului preluat abuziv de la autorul reclamanţilor a sporit în mod considerabil, acesta fiind transformat din categoria terenuri arabile, păşuni şi izlaz, în categoria unor terenuri folosite pentru agrement şi odihnă, care aduc venituri sporite proprietarului.
Având în vedere suma de bani relativ mare pe care reclamanţii urmează să o plătească Spitalului Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti, tribunalul a apreciat că este întemeiată şi cererea acestei instituţii pârâte, privind constituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, până la plata despăgubirilor, reprezentând valoarea creşterii fondului.
împotriva sentinţei civile nr. 655 din 13 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâţii Statul
Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Vâlcea şi Spitalul Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti.
Recursul este nefondat.
Reclamanţii au formulat acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480, art. 481 C. civ., după ce se adresaseră cu notificare unităţii deţinătoare, în condiţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Această lege are o aplicare generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile, pentru că art. 2 acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare abuzivă a imobilelor.
întrucât reglementarea conţinută de art. 2 alin. (1) lit. h) face posibilă acordarea de măsuri reparatorii pentru orice situaţie în care un imobil a fost preluat abuziv, inclusiv preluarea fară niciun titlu, imobilelor care fac obiectul procesului le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Or, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa ei, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în natură) numai în condiţiile legii speciale. După data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana juridică deţinătoare a bunului, în condiţiile dreptului comun, nu poate fi folosită, aşa cum s-a reţinut prin hotărârea atacată, deoarece persoanele îndreptăţite la restituire urmează să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege.
De altfel, reclamanţii au recurs la procedura administrativă, însă, aşa cum au precizat în cererea de chemare în judecată, până la data formulării acesteia, nu au primit decât o adresă, prin care Academia Română le recunoaşte justeţea solicitării, astfel că au înţeles să formuleze acţiune în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, prin care pârâţii să fie obligaţi să le lase terenul respectiv ocupat abuziv în perioada 1951-1985, în deplină proprietate şi posesie.
Din dispoziţia înscrisă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu rezultă că persoana îndreptăţită, căreia nu i s-a răspuns la notificare, îşi poate realiza dreptul pe calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe art. 480, art. 481 C. civ., aşa cum susţin recurenţii.
Textul dispune „persoanele ale căror imobile au fost preluate fară titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.
Sintagma „conform prevederilor prezentei legi”, şi faptul că decizia şi hotărârea judecătorească de restituire sunt actele prin care se finalizează procedura iniţiată prin expedierea notificării de către persoana îndreptăţită, duc la concluzia că şi pentru imobilele preluate fară titlu trebuie declanşată şi finalizată procedura instituită prin legea specială.
In cauză, instanţa de apel corect a reţinut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită la restituire are dreptul de opţiune între procedura judiciară în curs şi procedura reglementată de legea nouă, numai dacă acţiunea în revendicare s-a formulat anterior datei la care această lege a intrat în vigoare.
Recurenţii susţin că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind încălcate dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă şi nu există îngrădire legală în folosirea acesteia, deoarece s-ar încălca dreptul de proprietate.
Neîntemeiată este şi susţinerea că, prin refuzul instanţei de apel de a se pronunţa asupra încălcării dreptului de proprietate, a fost nesocotit dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite, fiind astfel încălcat art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fară un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001 constituie o lege reparatorie în ceea ce priveşte imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 derogatorie de la dreptul comun, de aplicare imediată şi pentru toate imobilele ce cad sub incidenţa ei între care figurează şi cel în speţă.
De aceea, pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care se găsesc în administrarea, folosinţa sau, după caz, exploatarea unităţilor şi instituţiilor publice, a regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi a organizaţiilor cooperatiste, persoanele îndreptăţite la restituire nu pot opta pentru formularea acţiunii în revendicare direct la instanţele competente.
Ele au obligaţia să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în art. 21 şi urm., obligaţie impusă şi de art. 109 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Prin lege, se asigură şi accesul la instanţele judecătoreşti, deoarecc se prevede o a doua etapă, proccdura judiciară, facultativă şi subsidiară carc dă dreptul persoanelor nemulţumite de modul în carc s-au soluţionat cererilc de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la justiţie pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în cadrul acestei proceduri instanţele se pronunţă asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor.
| ← Accesiune imobiliară. Imobil preluat de stat fără titlu.... | Accesiune imobiliară. Noţiunea de acte doveditoare în Legea... → |
|---|
