Acordarea prestaţiei compensatorii. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 388-390 din Noul Cod civil.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 993 din data de 18.09.2013
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Botoșani sub numărul 3183 din data de 29 august 2011, reclamantul BG a solicitat, în contradictoriu cu pârâta BM, desfacerea căsătoriei încheiată și înregistrată în Registrul Stării Civile al Primăriei municipiului Suceava sub numărul 378 din data de 06 iulie 1998. În motivare a arătat că au apărut neînțelegeri între ei din cauza pârâtei care, pe fondul consumului excesiv de alcool, îi adresa cuvinte jignitoare și provoca scandal la ore târzii, deranjând vecinii.
În dovedire, reclamantul a solicitat proba cu martori și înscrisuri, probe încuviințate și administrate de către prima instanță.
Prin întâmpinare și cerere reconvențională, pârâta BM a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca fiind nefondată și desfacerea căsătoriei din culpa acestuia, să-și păstreze numele dobândit prin căsătorie, iar reclamantul să fie obligat să-i plătească pensie de întreținere până la încetarea stării de invaliditate și, în subsidiar, să-i achite prestații compensatorii în considerarea prevederilor art. 395 cod civil și daune morale.
Instanța de fond a încuviințat pârâtei - reclamante proba cu martori și înscrisuri.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a arătat că nu este de acord cu desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă și nici ca pârâta să-și păstreze numele dobândit prin căsătorie. Cu privire la plata pensiei de întreținere, a solicitat respingerea acesteia întrucât pârâta - reclamantă realizează venituri suplimentare pe lângă pensia de invaliditate, aceasta lucrând în mod constant, în ultimii ani, în străinătate.
Judecătoria Dorohoi, prin sentința civilă nr. 490 din 06 martie 2012 a admis, în parte, acțiunea și cererea reconvențională, dispunând desfacerea căsătoriei părților din vină comună. Totodată, a încuviințat pârâtei să revină la numele purtat anterior căsătoriei și a respins cererea de despăgubiri, ca nefondată.
A reținut instanța de fond că din probele administrate în cauză rezultă că pârâta provoacă scandal, adresează cuvinte jignitoare reclamantului pe fondul consumului de alcool, iar acesta din urmă este infidel, încât ambii soți se fac vinovați de destrămarea relațiilor de căsătorie.
Cum ambii soți sunt în culpă pentru destrămarea relațiilor de familie, nu este incident art. 388 Cod civil, privind plata prestațiilor compensatorii, mai ales că pârâta primește o pensie de invaliditate ca urmare a uni boli ce a survenit în timpul căsătoriei și își suplimentează veniturile prin prestarea unor activități în străinătate, încât nu se poate aprecia că se află în stare de nevoie, nefiind date condițiile prevăzute de art. 389 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinței pârâta BM a declarat apel, în motivele căruia a arătat că nu este vinovată de degradarea vieții de familie, instanța de fond reținând o situație de fapt contrară celor redate de martorii audiați, NL și BE, care au arătat că nu au văzut-o niciodată în stare de ebrietate și nici că ar fi folosit expresii injurioase la adresa reclamantului. Dimpotrivă, martorul NL a declarat că intimatul este cel care mai obișnuiește să consume băuturi alcoolice, fiind chiar sancționat de organele de poliție pentru conducerea autovehiculului sub influența băuturilor alcoolice. În ceea ce privește declarația martorei BV, aceasta este subiectivă, fiind soacra sa. Nu există nici o declarație a vreunui vecin de apartament în legătură cu producerea așa ziselor scandaluri care i se reproșează.
În ceea ce privește stare de nevoie, pârâta a arătat că din cauza stării de sănătate poate lucra cel mult 4 ore pe zi și nu a reușit să-și găsească un loc de muncă stabil, singurul venit constând în suma de 300 lei, pensia de invaliditate pe care o cheltuiește cu procurarea medicamentelor.
În dovedirea susținerilor din apel, pârâta a solicitat audierea martorei PZ, vecină de apartament, și a depus înscrisuri medicale, iar în contraprobă, pârâtul a solicitat audierea martorei AM, probe încuviințate și administrate de tribunal.
Prin decizia nr. 13 A din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Botoșani a admis apelul declarat de pârâtă, a modificat în parte sentința apelată și, în consecință, a admis cererea reconvențională, în parte, și a dispus desfacerea căsătoriei părților, din culpa exclusivă a reclamantului; a respins acțiunea principală, ca nefondată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei prestație compensatorie sub forma unei rente lunare în cuantum de 150 lei, pentru o perioadă de 20 de luni, începând cu data rămânerii irevocabile a deciziei; a dispus revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv ,,P."; a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 1808,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins celelalte cereri, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a intrat în relație cu o altă femeie, a părăsit domiciliul comun, consumă în mod excesiv băuturi alcoolice, fiind văzut de către martora PZ (vecină de scară) aproape în fiecare zi la barul de lângă blocul în care locuiește. De asemenea, această martoră a declarat că reclamantul ar fi avut o relație extraconjugală cu sora soției, iar pe femeia cu care se află în prezent o aducea în apartamentul bun comun destul de des, în lipsa pârâtei și atunci când aceasta se afla la spital.
Cele evocate de martoră se regăsesc și în declarația martorei BE, audiată la instanța de fond, care a arătat că părțile s-au mutat din Suceava din cauza infidelităților reclamantului, că știe de la pârâtă că îi cere acesteia din urmă să i-o aducă pe sora sa și că ar avea în prezent o relație cu o altă femeie, această martoră declarând și că reclamantul a încercat să o lovească pe pârâtă în tren, atunci când se întorceau de la o nuntă în familie.
În ceea ce privește declarația martorei AM, instanța de apel a apreciat-o ca fiind subiectivă, date fiind legăturile de afecțiune profundă care există între aceasta și părinții reclamantului, recunoscute de altfel în declarația dată în instanță.
Depoziția acestei martore în ceea ce-l privește pe reclamant este contrazisă de declarația martorului NL, prieten de familie, care a arătat că reclamantul a fost sancționat cu reținerea carnetului auto pentru conducerea sub influența băuturilor alcoolice, depozițiile martorilor care impută pârâtei consumul de băuturi alcoolice fiind ale soacrei sale și ale unei rude prin alianță, care se vizitează zilnic cu aceasta și care îl cunoaște pe reclamant ca fiind o persoană cu un comportament corect în societate, declarații cu un mare grad de subiectivism.
În ce privește solicitarea apelantei - pârâte de stabilire a unei prestații compensatorii, în temeiul dispozițiilor art. 392 aliniat 1 Cod civil, instanța de apel a apreciat că aceasta, cu înscrisurile medicale depuse la dosar, a dovedit afecțiunile grave de sănătate pe care le-a contactat în timpul căsătoriei, faptul că reclamantul a avut un comportament infidel și conflictual, inacceptabil vieții de familie, cu repercusiuni negative asupra sănătății sale, precum și faptul că nu poate să-și găsească un loc de muncă, aflându-se în incapacitate parțială de a munci, cu o pensie de invaliditate de 300 lei, pe care este nevoită să o cheltuie pentru a-și procura medicamentele necesare tratamentului afecțiunilor grave de care suferă. Martora BE a declarat că de la introducerea acțiunii de divorț pârâta plânge mereu, nu poate să doarmă și a slăbit foarte mult. Toate aceste aspecte justifică, cel puțin pentru o perioadă de timp, o compensație bănească pentru traumele provocate de divorț și un ajutor material pentru susținerea cheltuielilor pentru tratarea afecțiunilor de sănătate care au survenit în timpul căsătoriei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul BG și pârâta BM.
În dezvoltarea motivelor reclamantul a arătat că atât la instanța de fond, cât și la cea de apel a dovedit că pârâta a avut o gelozie excesivă în toți anii de căsătorie, că i-a adus acuze aberante cu privire la o relație extraconjugală, consumată în urmă cu 17 ani, că s-au mutat la Dorohoi pentru a evita scenele repetate de gelozie nejustificată, însă pârâta și-a făcut viza de flotant pe municipiul Suceava, unde mergea în repetate rânduri pentru intervale lungi de timp.
În timp, au apărut și problemele cu consumul de alcool, scenele de exces bahic fiind din ce în ce mai dese. In ultimii ani relația se răcise considerabil, locuiau în camere separate, își gătea singur, iar pârâta, care pleca la muncă în Italia câte jumătate de an, nu-i trimitea bani, fiind obligat să achite din salariu toate utilitățile și ratele la creditele contractate împreună. Pe fondul acestor neînțelegeri, a scenelor de gelozie condimentate cu violențe verbale datorate consumului de alcool, a lipsei totale de comunicare și a faptului că pârâta (independentă financiar) nu mai avea nici un interes pentru relațiile de familie, a hotărât să introducă divorțul.
Deși în întâmpinare pârâta consideră că au o căsătorie normală, că nu sunt motive reale pentru desfacerea căsătoriei, în cererea reconvențională a încercat să îl facă vinovat în totalitate de ruperea relației. Edificatoare ca motivație este declarația pârâtei din întâmpinare în care afirmă că nu este de acord cu divorțul deoarece nu vrea să se vândă apartamentul în care locuiau, nevorbindu-se însă nicăieri despre dragoste, respect, încredere, care ar trebui să guverneze o familie normală. În susținerea culpei sale s-a vorbit despre aceeași asa-zisă relație din urmă cu 17 ani cu cumnata sa.
Instanța de fond, după administrarea probelor, a considerat în mod corect că vina le aparține amândurora, a reținut că pârâta nu este în stare de nevoie, câstigând suplimentar din munca în străinătate și a respins capetele de cerere privind obligarea la plata pensiei de întreținere și a despăgubirilor.
In apel nu s-a mai făcut caz de veniturile substanțiale din străinătate (cu care pârâta a afirmat la fond că ar fi intreținut familia), ea devenind o persoană aflată în nevoie, bolnavă și fără bani de medicamente.
Martora propusă a vorbit despre aceeași relație existentă doar în mintea soției sale, despre faptul că intra zilnic în local (fără a afirma că l-ar fi văzut vreodată în stare de ebrietate) și despre mutarea sa din casă . Deși aceste aspecte erau fie povestite de soția sa, fie se întâmplaseră cu mult înainte sau după despărțirea în fapt, instanța de apel a ignorat aceste detalii semnificative și a admis, nejustificat, apelul. Singura realitate confirmată de toți cei trei martori propuși de el se referă la faptul că soția sa avea o problemă cu alcoolul, iar în ceea ce îl privește simplul fapt că ar fi avut o dată carnetul auto reținut nu este în măsură să formeze instanței convingerea că ar fi un consumator înveterat de alcool.
Totodată, a arătat că din 2011 (după introducerea divorțului) mânca la localul de lângă casă câte o ciorbă și că după pronunțarea sentinței instanței de fond s-a mutat cu chirie pentru că nu mai suporta geloziile soției, crizele de nervi și reprosurile (lucru arătat de martora Pojoga și interpretat de instanță ca fiind o practică dinainte de căsătorie).
I se pare injust ca instanța de apel să rețină culpa sa exclusivă în condițiile în care doar vina soției sale este evident dovedită și să înlăture declarațiile martorilor săi, reținând doar trunchiat declarațiile martorilor propuși de soția sa.
Desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă a condus instanța la pronunțarea unei hotărâri în favoarea pârâtei și la obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 150 lei lunar, neținându-se cont de faptul că realizează doar salariul minim pe economie, din care plătește o chirie și două credite bancare contractate de ambii soți.
Starea de nevoie în care se află pârâta a fost creată artificial de martori, prin declarațiile lor, cu toate că aceasta a afirmat în repetate rânduri că lucrează în străinătate periodic (cate 3-6 luni pe an ) și că veniturile sunt mult peste veniturile realizate de el.
În drept, recursul a fost întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
Pârâta a criticat decizia recurată sub aspectul cuantumului și a perioadei de plată a prestațiilor compensatorii. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar, dar și din declarațiile martorilor propuși rezultă fără urmă de tăgadă faptul că starea sa de sănătate nu-i permite să lucreze mai mult de 4 ore pe zi, iar până acum nu a reușit să-și găsească un serviciu stabil, că nu are un câștig permanent care să-i ofere o stabilitate financiară, că singurul venit sigur este pensia de invaliditate în cuantum de 300 de lei, din care trebuie să-și procure medicamente, alimente, să plătească cheltuielile de întreținere ale apartamentului și să-l ajute pe băiatul mai mic, căruia să îi achite chiria la cămin, deoarece tatăl său nu-l sprijină deloc material.
Instanța a apreciat în mod eronat că o perioadă de 20 de luni este suficientă pentru a compensa un dezechilibru semnificativ ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț. Solicită ca intimatul-reclamant să fie obligat la plata unei rente pe toată perioada vieții sale sau cel puțin până la încetarea invalidității de care suferă și nu doar pe o perioadă de 20 de luni, întrucât acesta este angajat la o societate comercială unde are un salariu ce depășește cu mult venitul minim pe economie.
În drept, recursul a fost întemeiat pe disp.art 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă.
Reclamantul BG a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de părți, în raport de lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Fiind o cale extraordinară de atac, recursul se poate exercita doar pentru motive de nelegalitate ce se încadrează în situațiile expres și limitativ prevăzute de disp. art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., astfel cum rezultă și din disp. art. 3021 alin. (1) lit. c) C.pr.civ., aplicabile în speță.
Aspectele ce vizează exclusiv modul de apreciere de către instanțele de fond a probelor administrate țin de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii, neputând forma obiect de cercetare judecătorească în această cale de atac.
Prin urmare, nu vor fi analizate criticile formulate de reclamant privind modul de stabilire a culpei în destrămarea relațiilor de căsătorie de către instanța de apel, critici care nu pot fi încadrate în situațiile prevăzute de disp. art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.pr.civ., invocate drept temei al recursului acestuia.
Criticile formulate de ambele părți din proces privind stabilirea și, respectiv, cuantumul și perioada de plată a prestației compensatorii pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art. 304 oct. 7 și 9 C.pr.civ., vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 390-392 din noul Cod civil.
Analizând decizia atacată în raport de aceste dispoziții legale, Curtea constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a lor în speță.
Astfel, pârâta a investit instanța de fond la data de 5.12.2011 cu cerere reconvențională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, încuviințarea de a-și păstra după divorț numele dobândit prin căsătorie și obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere până la încetarea stării de nevoie în care se află, respectiv a incapacității sale de muncă.
Ulterior, la 20.12.2011 (f.22 dosar fond), pârâta și-a precizat și completat cererea reconvențională, solicitând ca, în cazul în care se va respinge cererea de obligare a reclamantului la plata pensiei de întreținere, acesta să fie obligat la plata unei prestații compensatorii până la îndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute de art. 395 din noul Cod civil.
Totodată, distinct de dreptul la întreținere, a solicitat ca reclamantul să-i acorde despăgubiri în cuantum de 10.000 lei pentru suferința pe care acesta i-a provocat-o atât prin introducerea acțiunii de divorț, cât și anterior, prin infidelitățile sale (f.23 dosar fond).
Reținând culpa comună a părților în destrămarea relațiilor de căsătorie, prima instanță a respins ca neîntemeiate cererile de despăgubiri și de stabilire a pensiei de întreținere formulate de pârâta-reclamantă, cu motivarea că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de disp. art. 388 și 390 din noul Cod civil.
În ce privește cererea de stabilire/plată a unei pensii de întreținere, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 389 din noul Cod civil, deoarece pârâta-reclamantă primește o pensie de invaliditate ca urmare a unei boli survenite în timpul căsătoriei și își suplimentează veniturile prin prestarea unor activități în străinătate, astfel că nu se poate aprecia că s-ar afla în stare de nevoie.
Admițând apelul declarat de pârâta-reclamantă, Tribunalul a modificat parțial această sentință, dispunând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului-pârât, pe care l-a obligat să plătească pârâtei-reclamante o prestație compensatorie sub forma unei rente lunare în cuantum de 150 lei, pe o perioadă de 20 de luni, începând cu data rămânerii irevocabile a deciziei. Totodată, s-a dispus revenirea pârâtei la numele anterior căsătoriei și au fost respinse celelalte cereri, ca nefondate.
Cu alte cuvinte, au fost menținute dispozițiile din sentință privind respingerea cererilor pârâtei privind plata pensiei de întreținere și plata de despăgubiri.
Potrivit disp. art. 388 din noul Cod civil, în vigoare la data formulării cererii de către pârâtă, distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut de art. 390, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească.
Conform disp. art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, disp. art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.
Cum în speță motivele de divorț invocate de pârâtă sunt anterioare datei intrării în vigoare a noului Cod civil - 1.10.2011 (de altfel, acțiunea reclamantului a fost depusă la Judecătoria Dorohoi la 26.08.2011), aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță.
În ce privește prestația compensatorie, dispozițiile art. 390 alin. (1) din noul Cod civil prevăd că, în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.
Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere, în condițiile art. 389.
Cum s-a subliniat și în doctrină, interzicerea cumulului celor două forme de reparație este firească, întrucât deși diferite ca reglementare și natură juridică, ambele au rolul de a compensa, pe cât posibil, dezechilibrul produs de divorț în condițiile de viață ale celui/celei care solicită plata.
Cele două instituții juridice - pensia de întreținere între foștii soți și prestația compensatorie - sunt diferite. Dacă în cazul obligației de întreținere condiția esențială ce se cere a fi îndeplinită este aceea a stării de nevoie a celui care o cere, determinată de incapacitatea de a munci datorată fie bolii, fie bătrâneții, în cazul prestației compensatorii este vorba de un dezechilibru semnificativ pe care divorțul îl produce în condițiile de viață ale celui ce o solicită.
În speță, cum s-a arătat, prima instanță a respins cererea pârâtei de acordare a pensiei de întreținere, cu motivarea că aceasta nu se află în stare de nevoie, în sensul disp. art. 389 Cod civil, iar instanța de apel a menținut această soluție.
În atare situație, considerentele avute în vedere la acordarea prestației compensatorii, privind incapacitatea parțială de muncă a pârâtei și cuantumul redus al pensiei lunare de invaliditate nu pot fi primite, fiind contrare celor avute în vedere la soluționarea cererii de acordare a pensiei de întreținere.
Tot astfel, nu pot fi primite nici considerentele instanței de apel privind suferința provocată pârâtei prin introducerea acțiunii de divorț de către reclamant, aceste argumente fiind aduse de pârâta însăși (f. 23 dosar fond) în susținerea cererii de acordare a despăgubirilor, cerere de asemenea respinsă ca nefondată de prima instanță, soluție menținută de Tribunal prin decizia atacată.
Cum soluțiile date de instanța de apel cererilor de despăgubiri și de acordare a pensiei de întreținere nu au fost criticate în recurs, față de considerentele expuse, se impune admiterea recursului declarat de reclamantul-pârât și modificarea parțială a deciziei atacate, în sensul înlăturării dispoziției de obligare a acestuia la plata prestației compensatorii către pârâta-reclamantă.
Contrar susținerilor apărătorului pârâtei, din cadrul dezbaterilor, necercetarea de către instanța de apel a criticii privind respingerea cererii de acordare a pensiei de întreținere nu constituie motiv de nelegalitate de ordine publică, încât nu poate fi invocate din oficiu de instanța de recurs.
În temeiul disp. art. 274 C.pr.civ., pârâta urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în această fază procesuală, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat (chitanța fila 13 și 48 dosar).
Cum pârâtei, prin încheierea dată în ședința camerei de consiliu din 27 iunie 2013, i s-a încuviințat cererea de ajutor public judiciar în forma reprezentării, asistenței juridice și apărării prin avocat numit, în conformitate cu disp. art. 19 alin. (1) din OUG nr. 51/2008 republicată onorariul acestuia rămâne în sarcina statului.
| ← Încheiere de anulare, ca netimbrată, a cererii de recuzare.... | Acţiune în stabilirea liniei de hotar; cerere... → |
|---|
