Legea specială este de strictă interpretare; în situaţia în care nu este dată ipoteza normei juridice speciale atunci este aplicabilă norma generală.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 6094 din data de 09.07.2013
Prin cererea înregistrată la data de 04 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului Suceava, sub nr. 14261/86/2012, reclamanții S.R. și S.M. au chemat în judecată pârâții Colegiul Medicilor din România, P.C., I.I., M.D. și Spitalul X., solicitând instanței:
- anularea Deciziei nr. 8 din 14 mai 2010 emisă de Comisia de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Suceava și Decizia nr. 81 din 28 septembrie 2012, emisă de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România.
- obligarea pârâților Spitalul X., P.C., I.I. și M.D. în solidar, la plata sumei de 100.000 euro în echivalent lei la data punerii în executare a hotărârii, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale reclamanta S.R. a arătat că la sfârșitul lunii mai - începutul lunii iunie 2008 constatând că este însărcinată și datorită faptului că mai avea un copil în vârstă de 10 ani născut prin cezariană și RH negativ, precum și datorită vârstei sale (34 ani) s-a adresat medicului obstetrician I.I. în vederea supravegherii sarcinii și efectuării operației de cezariană în momentul nașterii la Spitalul X din muniipiul Suceava.
Astfel la data de 21 februarie 2099 a fost efectuată intervenția chirurgicală în jurul orelor 23.30, iar potrivit mențiunilor din foaia de observație nr. 343/2009 postoperatoriu s-a constatat existența lichidului amniotic de culoare verde și în cantitate redusă, copilul fiind diagnosticat cu asfixie severă perinatală, absența respirației spontane, activitate cardiacă slabă, absența tonusului muscular și a reflexelor.
După naștere copilul a fost preluat de medicul neonatolog, dr. M.D. Dana care l-a contactat pe reclamantul S.M. pentru a-l informa că starea nou-născutului este gravă și că acesta trebuie transferat de urgență la Spitalul Județean Suceava.
Dr. F.C. de la Spitalul Județean Suceava, a constatat că nou-născutul prezintă aspect clinic de supramaturat, cu tegumente uscate și descuamate, cianoză generalizată, secreții sanghivalente la nivelul căilor aeriene, instituindu-se de urgență protocolul de termoreglare și oxigenoterapie, cu administrarea de antihemoragice. După câteva zile starea copilului s-a agravat, au apărut semne de afectare intracraniană și s-a luat decizia transferării sale la Spitalul Bagdasar Arseni București, unde a fost diagnosticat cu hidrocefalee gradul IV și hemoragie intraventriculară.
Ulterior, copilul a fost supus mai multor intervenții chirurgicale de drenaj VP cu valvă neonatală, însă starea lui nu s-a ameliorat, ci dimpotrivă s-a agravat, iar afectarea cerebrală suferită la naștere a avut repercursiuni și asupra dezvoltării sale psihomotorii, asupra aparatului vizual și auditiv, în final fiind diagnosticat cu cecitate, hidrocefalie internă gradul IV, tetrapareză pastică, sindrom WEST, retard neuromotor sever astfel că în pofida tuturor forturilor depuse de părinți timp de peste doi ani și jumătate, a numeroaselor internări, intervenții chirurgicale și tratamente la care a fost supus, starea de sănătate a minorului s-a degradat în mod continuu, iar în luna decembrie 2011 acesta a decedat.
Față de situația dată, a sesizat Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava în vederea cercetării disciplinare a pârâtelor I.I., P.C., M. D., iar prin decizia nr. 8 din 14 mai 2010 emisă de această Comisie s-a dispus atenționarea pârâtei I.I. în sensul revizuirii conduitei în cazurile de urgență referitoare la adresabilitatea gravidelor către Spitalul X Suceava, precum și atenționarea pârâtelor M.D. și P.C. în sensul acordării unei atenții sporite la întocmirea documentațiilor medicale.
Împotriva deciziei sus menționate a formulat contestație la Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, contestație soluționată prin decizia nr. 81 din 28 septembrie 2012, comunicată la data de 15 noiembrie 2012, prin care s-a anulat în totalitate decizia nr. 8/2010 emisă de Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava și a fost stinsă acțiunea disciplinară pornită împotriva pârâtelor I.I., P.C., M.D., cu motivarea că faptele reclamate nu constituie abatere deontologică și că din punct de vedere medical, operația cezariană a avut o indicație absolută și imediată, că sarcina prezenta un risc obstetrical ridicat, că suferința fetală a fost probabil determinată de o insuficiență sau senescență placentară care a determinat hipoxie fetală și care, la rândul ei, s-a accentuat progresiv pe perioada dintre debutul travaliului și extragerea fătului, fiind agravată și de circulara de cordon pericervicală existentă, dar s-a apreciat că evoluția negativă a cazului nu s-ar fi datorat conduitei medicilor implicați, ci condițiilor necorespunzătoare oferite de Spitalul X pentru asistența medicală de urgență.
Reclamanții consideră că actele administrative întocmite cu ocazia cercetării disciplinare a medicilor sunt nelegale și netemeinice întrucât, prin raportul de expertiză medico legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași în dosarul nr. 2694/p/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava au fost examinate atât evoluția medicală a cazului, cât și conduita pârâtelor, stabilindu-se că din datele medicale existente nu rezultă că reclamanta S.R. ar fi prezentat afecțiuni care să fi putut influența negativ evoluția sarcinii, iar afecțiunea copilului a constat în asfixia perinatală posibil cauzată de o hipoxie intrauterină, subsecventă scurtcircuitării circulației feto placentare prin circulara de cordon ombilical evidențiată ecografic la data de 12 februarie 2009;
Față de concluziile expertizei sus menționate, dar și de celelalte acte medicale depuse la dosarul cauzei, reiese cu certitudine culpa pârâtelor P.C., I.I., M.D. în monitorizarea sarcinii, în adoptarea deciziei privind momentul și locul efectuării intervenției chirurgicale pentru extragerea fătului, precum și în tratamentul aplicat copilului în momentele imediat următoare nașterii, motiv pentru care consideră că se justifica angajarea răspunderii lor disciplinare pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor ce le reveneau în temeiul Codului deontologic medical, acestea având conduita medicală neconformă și care a cauzat copilului afecțiuni cerebrale ireversibile, soldate cu decesul acestuia în pofida tuturor îngrijirilor medicale ulterioare.
Consideră că se justifică și antrenarea răspunderii civile delictuale solidare în sarcina tuturor pârâților, sens în care solicită obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro cu titlul de daune morale, în echivalent lei la data punerii în executare a hotărârii. Suma solicitată nu poate compensa în niciun fel suferințele fizice și psihice suportate timp de peste doi ani de reclamanți și de copilul acestora, nu poate diminua și nici înlătura traumele psihice pe care le-au suferit în toată această perioadă în care au asistat neputincioși la agonia copilului și pe care l-au văzut stingându-se sub ochii lor, în pofida tuturor internărilor, intervențiilor chirurgicale și eforturilor medicale depuse, după cum nu poate alina nici durerea cauzată de decesul fiului lor, însă acordarea sumei solicitată cu titlu de daune se justifică în ideea unei minime compensații a prejudiciului moral incomensurabil ce le-a fost cauzat de faptele culpabile ale pârâților.
În drept, își întemeiază acțiunea pe disp. art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004, art. 442 și urm. din Legea nr. 95/2006, art. 998-999, art. 1000 alin.3 din vechiul cod civil și art.274 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, Colegiului Medicilor din România a invocat excepția lipsei calității procesuale active și invocă în acest sens Norma procedurală prevăzută de art. 451 din Legea nr. 95/2006 ce consacră o legătură necesară între exercițiul acțiunii în anulare și titularul acestei acțiuni, pe de o parte și interesul promovării acțiunii de față, pe de altă parte, indicând în mod expres calitatea reclamantului de medic sancționat și respectiv aplicarea unei sancțiuni disciplinare prin decizia a cărei anulare se solicită.
În primul rând consideră că în speța de față lipsesc condițiile de exercițiu reglementate de art. 451 din legea specială, respectiv Legea nr. 95/2006 și totodată cere a se constata că existența unei norme procedurale reglementată pentru o situație tipică (sancționarea medicului prin decizia a cărei anulare o solicită), nu exclude aplicarea normelor de atribuire a calității procesuale reglementate de dreptul comun, în speță de art. 1, alin. 2) din Legea nr. 554 din 2004.
În acest sens a invocat considerentele deciziei nr. 871/2008 (anexa 1) pronunțată de Curtea Constituțională în examinarea excepției de neconstituționalitate a dispozitiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 în ca se reține, pe de o parte temeiurile instituirii unui cadru limitat al răspunderii administrativ disciplinare a medicilor și respectiv restrângerea justificată a dreptului de contestare a deciziei, în procedura judiciară, pe de altă parte, se reține posibilitatea oricărei persoane vătămate de a invoca în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată răspunderea penală, contravențională sau civilă după caz, a persoanei fizice ce exercită profesia de medic. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, și categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiul Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, de cealaltă parte iar cadrul răspunderii disciplinare justifică soluția legislativă criticată care consacră dreptul de a ataca în justiție decizia Colegiului Medicilor din România doar pentru medicul sancționat prin această decizie.
Aceasta nu are însă semnificația restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obține în justiție repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului, sens în care invocă art. 442 din Legea nr. 95/2006 care prevede că "Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, conform prevederilor legale. "
Astfel, considerentele autorității supreme constituționale, în analiza excepției de neconstituționalitate, limitează analiza interesului legitim privat, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă, delictuală, pe cale principală, sau accesorie în procesul penal.
În dovedire, au depus actele care au stat la baza emiterii deciziei atacate, Decizia nr. 871/2008 a Curții Constituționale și 2 sentințe civile, cu titlul de practică judiciară, sentințe ce au fost pronunțate de instanțe diferite în spețe similare.
În drept, își întemeiază cererea pe disp.115-118 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta M.D. a solicitat respingerea pretențiilor reclamanților cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea litigiului, iar pe cale de excepție a invocat:
- excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava în soluționarea litigiului având în vedere faptul că reclamanții au învestit instanța cu o cerere în anularea unui act administrative emis de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, dispozițiile legale aplicabile prezentului litigiu fiind cele cuprinse în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
- excepția lipsei calității procesuale active a numiților S.R. și S.M., motivate de faptul că procedura de sancționare a medicului este trasată de Legea nr. 95/2006, art. 451 modificat prin art.60 pct.1 din Legea nr.76/2012 prevede că împotriva deciziei de sancționare a Comisiei Superioare de Disciplină medicul sancționat poate formula contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel;
- excepția inadmisibilității dreptului de a solicita despăgubiri sau daune morale în faza analizei răspunderii disciplinare, sens în care invocă de asemenea prevederile Legii nr. 95/2006 și disp. art. 5 alin 2 din Legea 554/2004 ce nu permit formularea unor asemenea pretenții în această fază, fiind analizată răspunderea disciplinară a medicului;
- excepția prescrierii dreptului material la acțiune privitor la pretențiile pecuniare decurgând dintr-un eventual act de malpraxis, sens în care invocă prevederile art. 672 din Legea nr. 95/2006, având în vedere data de 18.06.2009 când au formulat plângerea la Colegiul medicilor Suceava, acțiunea fiind intentată la data de 04.12.2012, termenul de 3 ani înlăuntrul căruia se puteau emite pretenții pecuniare, relativ la un eventual act de malpraxis, fiind depășit.
Pe fondul cauzei a arătat că nu a comis un act de malpraxis întrucât nu se confirmă susținerile reclamanților pe care le detaliază precizând totodată că de la resuscitare și până la transferul la Spitalul Județean, copilul a stat în incubator cu oxigen sub cor cefalic în salonul de nou-născuți din cadrul spitalului X.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta P.C. a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă în principal și ca neîntemeiată în subsidiar precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a invocat excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere și caracterul inform al capătului 2 de cerere și invocă în acest sens prevederile art.82 alin 1, art.112 alin.1 pct. 3 Cod pocedură civilă și Decizia Curții Constituționale nr.778/2009, apreciind totodată că reclamanții trebuie să-și îndeplinească obligațiile procedurale, sub sancțiunea suspendării cauzei în temeiul art.115 ind.1 Cod procedură civilă.
Față de primul capăt de cerere, invocă excepția inadmisibilității parțiale a primului capăt de cerere respectiv anularea Deciziei nr. 8 din 14 mai 2010 emisă de Comisia de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Suceava și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților prin raportare la primul capăt de cerere sens în care invocă prevederile 451 din Legea nr. 95/2006.
Apreciind că se impune analizarea cu prioritate a excepțiilor invocate și solicită pe cale de consecință respingerea acțiunii ca fiind promovată de persoane fără calitate procesuală activă și pe cale de consecință, respingerea în întregime a acțiunii.
La termenul de judecată din data de 14 februarie 2013, pârâta M.D. a depus la dosar și o cerere de chemare în garanție a SC Asigurarea Românească- ASIROM VIENA INSURANCE GROUP SA- SUCURSALA Suceava, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 Cod procedură civilă în ceea ce privește chemarea în garanție a asigurătorului și la același termen reprezentanta pârâtului Spitalul X a arătat că această unitate nu are personalitate juridică și a cerut a fi scoasă din cauză; reprezentata reclamanților cu privire la cererea reprezentantei pârâtului Spitalul X a precizat că va clarifica cadrul procesual în ce privește această pârâtă fapt materializat prin precizările scrise depuse ulterior la dosar prin care reclamanții înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârâtă pe SC "X"; SRL cu sediul în mun. Suceava, Calea Unirii, nr.25 bis, motivat de faptul că aceasta este societatea care deține Spitalul X, împotriva căruia a formulat acțiunea inițială, instanța, luând act de precizările reclamanților a dispus rectificarea citativului prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a S.C. "X"; S.R.L. cu sediul în mun. Suceava, Calea Unirii, nr.25 bis și scoaterea din cauză a pârâtului Spitalul X.
De asemenea, instanța a solicitat relații în calitate de chemat în garanție de pârâta M.D. de la SC Asigurarea Românească- ASIROM VIENA INSURANCE GROUP SA- SUCURSALA Suceava, iar prin întâmpinare cu privire la sumele pretinse, a arătat că despăgubirile morale solicitate depășesc limita de despăgubire prevăzută de polița de asigurare și în plus, prin polița de asigurare este exclusă acoperirea daunelor morale, astfel că nu pot fi obligați la plata acestor sume.
În concluzie solicită ca instanța să nu acorde părții vătămate despăgubirile solicitate întrucât nu au o bază reală și nu au fost dovedite, iar în cazul stabilirii vinovăției pârâtei, solicită ca obligarea societății de asigurare să fie făcută în limita contractului de asigurare.
Prin Notele de ședință depuse la dosar pârâta M.D. a învederat instanței despre faptul că renunță la invocarea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Suceava în soluționarea cauzei având în vederea eroarea datorată programului de actualizare legislativă, astfel că instanța a luat act de renunțarea la judecata excepției în temeiul art. 246 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta I.I: a solicitat respingerea acțiunii pe cale de excepție ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă întrucât nu sunt îndeplinite condițiile date de art. 451 din Legea nr. 95/2006 iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată întrucât nu există culpă medicală, cu atât mai mult cu cât nu există o legătură de cauzalitate între fapta pretinsă și decesul copilului la doi ani după naștere.
Prin sentința nr. 2498 din 21 martie 2013 Tribunalul Suceava a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
A respins în tot acțiunea formulată de reclamanții S.R. în contradictoriu cu pârâții Colegiul Medicilor din România, P.C., I.I., M.D. și S.C. "X"; S.R.L. ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
A respins cererea de chemare în garanție a SC Asigurarea Românească-ASIROM VIENNA INSURANCE GROUP SA, formulată de pârâta M.D. ca lipsită de interes.
A admis în parte cererea în cheltuieli de judecată formulată de pârâta M.D.
A obligat reclamanții să-i plătească acestei pârâte suma de 393,87 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reținut că, în situația unui concurs de excepții, precum este cazul în speță, va fi invocată și soluționată cu întâietate acea excepție care face de prisos celei următoare.
Calitatea procesuală este o condiție generală, obligatorie pentru promovarea oricărei acțiuni. De vreme ce, în lipsa calității procesuale, nu poate fi formulată niciun fel de acțiune, indiferent de felul ei, instanța a examinat, cu prioritate, îndeplinirea acestei condiții.
În speță, prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr.81 din 28 septembrie 2012 emisă de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, precum și a Deciziei nr. 8 din 14 mai 2010 emisă de Comisia de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Suceava și obligarea pârâților la plata de daune materiale și morale.
Conform art. 442 din Legea nr. 95/2006 în forma aflată în vigoare la data emiterii deciziei Comisiei Superioare de Disciplină, medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor și regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală și a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.
Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, conform prevederilor legale.
Așadar răspunderea disciplinară a medicilor își are temeiul în obligațiile ce izvorăsc din prevederile legilor și regulamentelor profesiei medicale. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, și categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiul Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, de cealaltă parte. Legea nr. 95/2006, prin art. 443 și 448 recunoaște oricărei persoane dreptul de a se plânge împotriva medicului pentru fapte săvârșite în legătură cu profesia și actul medical, precum și dreptul de a contesta decizia pronunțată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.
Conform art. 451 din lege, "împotriva deciziei de sancționare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancționat poate formula o acțiune în anulare la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază își desfășoară activitatea.";
În cadrul răspunderii disciplinare, dreptul de a ataca în justiție decizia Colegiului Medicilor din România aparține doar medicului sancționat prin această decizie.
În legătură cu acest aspect, Curtea Constituțională, reținând că dispozițiile de lege care prevăd că decizia de sancționare a medicului stabilită de Comisia superioară de disciplină de pe lângă Colegiul Medicilor din România poate fi atacată în contencios administrativ de către medicul sancționat, nu sunt contrare dispozițiilor constituționale, a subliniat în deciziile sale (871/2008, 222/2012) că acest aspect nu are semnificația restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obține în justiție repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului pe calea unei acțiuni penale, contravenționale sau civile.
De asemenea, nu se poate susține că exercitarea anterioară a acțiunii disciplinare lipsește de efect aceste acțiuni. Sesizată cu acest aspect, Curtea Constituțională a afirmat că "Acțiunea disciplinară nu doar că nu împiedică exercitarea acțiunilor penală, contravențională sau civilă, dar nu poate constitui nici temeiul admiterii ori respingerii pe fond a acțiunii penale, întrucât aceasta din urmă se bucură de prioritate în soluționare. Altfel spus, penalul ține în loc disciplinarul, așa cum ține în loc și civilul. O astfel de soluție se impune având în vedere deosebirea graduală a normelor sociale pretins lezate. Niciun text din Legea nr. 95/2006 nu condiționează exercitarea acțiunilor penale, civile ori contravenționale de către persoana pretins a fi vătămată de exercitarea și soluționarea anterioară a acțiunii disciplinare.";
În acest context legal, instanța a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este întemeiată, și a respins acțiunea ca fiind formulată de persoane fără legitimare procesuală activă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs reclamanții S.R., S.M. și pârâta M.D.
În motivarea recursului, reclamanții S.R. și S.M. au arătat că sentința recurată este nelegală întrucât a fost greșit reținută excepția lipsei calității procesuale active, soluționându-se cauza fără a intra în cercetarea fondului.
Așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, prima instanță a reținut că potrivit art. 451 din Legea nr. 05/2006 decizia de sancționare a Comisiei de Disciplină poate fi atacată de medicul sancționat și că în raport de această reglementare numai medicului sancționat legea îi recunoaște legitimarea procesuală activă de a contesta actele administrativ jurisdicționale emise în cadrul procedurii disciplinare, terțele persoane la cererea cărora a fost declanșată o astfel de procedură disciplinară neavând calitatea procesuală activă de a contesta deciziile emise de Colegiul Medicilor.
Textul de lege menționat cuprinde o reglementare derogatorie de la norma de drept comun instituita de art. 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Dat fiind caracterul derogatoriu al normei în discuție, aceasta este de strictă interpretare, așa încât reglementarea referitoare la dreptul exclusiv al medicului de a ataca decizia Comisiei Superioare de disciplină nu este aplicabilă decât ipotezei la care aceasta se referă, respectiv deciziei prin care medicul supus unei proceduri disciplinare este sancționat, în timp ce în ipoteza celorlalte decizii ale Comisiei Superioare este aplicabilă norma generală cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, textul art. 451 din Legea nr. 95/2006 se află în strânsă legătură cu art. 448 al. 4 din același act normativ, care prevede posibilitatea medicului sancționat, a persoanei care a făcut sesizarea, a Ministerului Sănătății Publice, a președintelui colegiului teritorial sau a președintelui Colegiului Medicilor din România de a contesta decizia pronunțată de comisia de disciplină a colegiului teritorial. Așa fiind, câtă vreme decizia la care face referire art. 451 se pronunță cu ocazia soluționării unei contestații, noțiunea de "decizie de sancționare" folosită de legiuitor în cadrul acestor dispoziții privește exclusiv decizia prin care medicul a fost sancționat, respectiv decizia prin care acestuia i-a fost aplicată vreuna din sancțiunile disciplinare prevăzute de lege.
Această concluzie se fundamentează pe interpretarea sistematică, gramaticală și logică a dispozițiilor legale menționate anterior, respectiv pe împrejurarea că, dacă legiuitorul ar fi dorit să aibă în vedere în reglementarea prevăzută de art. 451 toate deciziile pronunțate de Comisia superioară de disciplină cu ocazia soluționării contestațiilor formulate potrivit dispozițiilor art. 448 al. 4 din Legea nr. 95/2006 (deci indiferent de soluția pronunțată prin acestea), atunci ar fi putut utiliza sintagmele "împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină.... se poate formula o acțiune în anulare" sau eventual "împotriva deciziei de soluționare a contestației de către Comisia superioară de disciplină.... se poate formula o acțiune în anulare", ori asemenea distincții nu sec regăsesc în textul de lege sus menționat, care se referă explicit doar la decizia de sancționare a medicului.
Restricția rezultată din dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 și din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 871/2008 (privind posibilitatea doar a medicului sancționat de a ataca decizia de sancționare a Comisiei superioare de disciplină) se referă exclusiv la deciziile de sancționare a medicului, respectiv cele prin care s-a dispus sancționarea disciplinară a acestuia.
Or, ipoteza menționată anterior nu se regăsește în prezenta cauză, întrucât prin decizia contestata Comisia superioară de disciplină a anulat în totalitate decizia nr. 8/2010 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Suceava și a decis stingerea acțiunii disciplinare pornite împotriva pârâtelor I.I., P.C., M.D., respingând practic ( nu și scriptic) contestația formulată împotriva deciziei sus menționate, astfel reclamanții au, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, dreptul de a ataca decizia nr. 81/2012 în fața instanței de contencios administrativ competente.
Concluzia sus menționată nu este cu nimic infirmată de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 871/2008, în care se face referire expresă la "dreptul de a ataca în justiție decizia Colegiului Medicilor din România doar pentru medicul sancționat prin această decizie ".
Totodată, în ceea ce privește interpretarea potrivit căreia persoana la cererea căreia a fost declanșată procedura disciplinată împotriva medicului nu are posibilitatea de a ataca în fața instanței de contencios administrativ decizia Comisiei superioare de disciplină, în condițiile în care prin aceasta decizie nu s-a dispus sancționarea medicului, ci s-a respins contestația persoanei vătămate, această interpretare este de natură a încălca dreptul constituțional al persoanei ce se pretinde vătămată de acces la justiție, respectiv dreptul de a-i fi examinată contestația în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, drept consacrat de dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nu în ultimul rând, se impune a fi reținută în cauză incidența dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 21 al. 4 din Constituția României, dispoziții care fundamentează dreptul oricărei persoane de a ataca în fața instanței de contencios administrativ un act administrativ considerat a fi vătămător pentru ea, chiar în ipoteza reglementării unei jurisdicții administrative speciale.
În motivarea recursului său, pârâta M.D. a arătat că, deși instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților S., nu i-a acordat cheltuielile de judecată solicitate și pentru care a depus acte în probațiune, considerând că nu au fost efectuate în mod real, că nu au un cuantum rezonabil și că ar reprezenta un izvor de îmbogățire în dauna reclamanților.
Conform dispozițiilor art. 274 alin. 1 din codul de procedură civilă anterior, aplicabil în cauză, "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată" Din modul de formulare a textului de lege rezultă fără putință de tăgadă imperativitatea dispozițiilor acestuia. Cu toate acestea, instanța poate să micșoreze onorările avocaților când va constata că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de munca depusă de avocat, drept prevăzut de art. 274 alin. 3 din vechiul Cod de procedură civilă.
Cu alte cuvinte, judecătorul poate reduce motivat cuantumul onorariului avocatului solicitat drept cheltuială de judecată, însă nu și a nu acorda absolut deloc o astfel de cheltuială de judecată. în acest sens, sentința nr. 2498/2013 a Tribunalului Suceava încalcă prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă anterior.
Recurenta mai menționează că, a preferat să o angajez în această cauză pe fiica sa, care este avocat în Baroul Cluj, în loc să își angajez un avocat din Baroul Suceava din cauza faptului că problematica procesului era delicată pentru imaginea sa pe plan profesional și a dorit să păstrez discreție pe cât posibil, dar și din cauza faptului că există o altă comunicare cu o persoană cunoscută vis-a-vis de comunicarea cu un străin. A angajat-o pe fiica sa să o reprezinte în calitate de avocat, încheind contractul de asistență juridică seria CJ/086026/B/20I3 din data de 18.01.2013, în baza căruia s-a emis împuternicirea avocațială seria CJ/086026/B/2013 din data de 18.01.2013, depusă la dosarul cauzei.
Mai arată că, are calitatea de pârât în prezenta cauza, fiind chemată în judecată pentru a se constata că ar fi săvârșit un act de malpraxis și pentru a plăti o sumă de bani drept daune morale într-un cuantum extrem de ridicat. Având în vedere obiectul litigiului și implicațiile admiterii acțiunii civile, a fost nevoie să își pregătească o apărare temeinică, însă pe de altă parte și să angajeze o persoană cu care ar putea discuta oricând și în care să aibă încredere deplină.
Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului declarat de reclamanți (f. 30-32), pârâta recurentă M.D. a invocat nulitatea cererii de recurs, în baza dispozițiilor art. 3021 lit. d) din Codul de procedură civilă anterior, pentru motivul că deși există într-adevăr o semnătură care figurează pe suportul material al acestei căi de atac, aceasta nu poate fi identificat ca aparținând recurenților sau unui reprezentant convențional determinat al acestora, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Pe fond a arătat că, în mod corect instanța de fond, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților S.R. și S.M. făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006, prin interpretarea acestui text de lege atât prin raportare la celelalte dispoziții legale în aceeași materie cuprinse în acest act legislativ, cât și prin raportare la considerentele Deciziei nr. 871/2008 pronunțată de către Curtea Constituțională.
Din modul de reglementare a dispozițiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006, raportat la modalitatea în care legiuitorul a ales să configureze prevederile art. 448 alin. 4 din aceeași lege, reiese într-un mod lipsit de orice brumă de echivoc intenția legiuitorului de a limita posibilitatea contestării deciziei pronunțate de către Colegiul Medicilor din România de către orice persoană interesată, permițându-i doar medicului sancționat să își protejeze imaginea pe plan profesional. Cu alte cuvinte, în mod intenționat s-a decis ca împotriva deciziei Colegiului Medicilor din România să poată face contestație DOAR medicul sancționat.
Prevederile art. 448 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 enumera persoanele care pot formula contestație împotriva deciziei colegiului teritorial, indiferent de soluția cuprinsă în această decizie. Ulterior, când a reglementat calitatea persoanelor care pot contesta decizia Colegiului Medicilor din România, legiuitorul nu a mai utilizat tehnica enumerării și a menționat un singur "pion": medicul sancționat, art. 451 din Legea nr. 95/2006 având în mod intențional o redactare limitativă. Având în vedere modalitatea de reglementare expresă, detaliată și atent formulată a dispozițiilor art. 448 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, dacă s-ar fi dorit și mai ales dacă s-ar fi făcut distincție între persoanele care pot contesta decizia Colegiului Medicilor din România în funcție de soluția de sancționare sau nu a medicului reclamat, cu siguranță legiuitorul ar fi reglementat și un art. 451 în cadrul Legii nr. 95/2006, care să menționeze că împotriva deciziei de nesancționare a Comisiei superioare de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România persoana care a reclamat inițial medicul în cauză poate formula contestație.
Cu toate acestea, persoana care a făcut plângerea împotriva medicului nu se află într-o poziție de șah mat, în sensul că dreptul de acces la justiție al acesteia nu este nicidecum limitat prin această redactare restrictivă a art. 451 din Legea nr. 95/2006.
Ceea ce recurenții ignoră este faptul că demersul inițiat de către aceștia nu este cel care poate duce la repararea pretinselor pagube, pentru aceasta fiind necesar a se promova o acțiune în răspundere civilă delictuală pe dreptul comun, fie o plângere penală în care aceștia să se constituie parte civilă.
Prin întâmpinare pârâtul intimat Colegiul Medicilor din România a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței Tribunalului Suceava.
În motivare a arătat că, în raportul, disciplinar care ia naștere între organul instituit de legea speciala cu atribuții in acest sens - Comisia Superioara de Disciplină a Colegiului Medicilor din România - și medicul supus cercetării, drepturile si obligațiile aparțin și incumba exclusiv acestora, vizând doar modul în care au fost sau nu respectate obligațiile profesionale ce izvorăsc din dispozițiile legale, regulamentare, de ordin deontologic, din regulile de bună practica, de statutul profesiei sau de deciziile obligatorii ale forului profesional, de către medicul cercetat, au fost de natura sa aducă atingere onoarei si prestigiului profesiei.
Decizia Comisiei Superioare de Disciplină este un act administrativ jurisdicțional adoptat în urma unei anchete disciplinare. Subiecți ai raportului juridic disciplinar sunt medicul intimat și organizația profesională. Tocmai de aceea legiuitorul, în art. 451 din Legea nr. 95/2006, a enumerat limitativ persoanele care au calitatea de a solicita anularea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină, respectiv medicul sancționat.
Astfel, existența unei norme procedurale reglementată pentru o situație tipică (sancționarea medicului prin decizia a cărei anulare o solicită), nu exclude aplicarea normelor de atribuire a calității procesuale reglementate de dreptul comun, în speță de art. 1, alin. 2) din Legea nr. 554 din 2004.
În acest sens considerentele deciziei nr. 871/2008 pronunțată de Curtea Constituțională în examinarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 se rețin, pe de o parte temeiurile instituirii unui cadru limitat al răspunderii administrativ disciplinare a medicilor și respectiv restrângerea justificată a dreptului de contestare a deciziei, în procedura judiciară, pe de altă parte, se reține posibilitatea oricărei persoane vătămate de a invoca în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată răspunderea penală, contravenționali sau civilă după caz, a persoanei fizice ce exercită profesia de medic.
Astfel, considerentele Autorității supreme constituționale. în analiza excepției de neconstituționalitate, limitează analiza interesului legitim privat în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă, delictuală, pe, cale principală, sau accesorie în procesul penal.
Prin întâmpinarea sa, pârâta P.C. a solicitat de asemenea respingerea recursului declarat de reclamanți ca neîntemeiat.
În motivare a arătat că, interpretarea art. 451 din Legea nr. 95/2006 dată de reclamanți a fost criticată judicios în doctrină, neavând aplicabilitate generală și putând duce la concluzii false, exact cum este cazul interpretării recurenților - reclamanți. Un astfel de argument "nu este concludent dacă, plecând de la o dispoziție de excepție, se afirmă o regulă generală. În orice caz, valoarea argumentului în discuție este relativă, întrucât din tăcerea legii nu se poate deduce, cu puterea evidenței, că legiuitorul a înțeles neapărat, într-un caz contrar celui reglementat, să dea o soluție contrară celei prevăzute de lege".
În al doilea rând, interpretarea reclamanților este parțial corectă în ceea ce privește caracterul de normă de excepție a art. 451 din Legea nr. 95/2006 (în sensul ca se precizează expres sfera persoanelor ce au calitatea procesuală de a ataca decizia de sancționare a Comisiei superioare), însă în raport nu de "norma generală" prevăzută de Legea nr. 554/2004, ci în raport de sfera persoanelor indicate expres în art. 448 alin. 4 din Legea nr. 95/2006, numai în acest fel ajungându-se la o interpretare sistematică și logică a întregului Titlu XII, Capitolul III, Secțiunea 6 (intitulată "Răspunderea disiciplinară") din Legea nr. 95/2006. Aceasta deoarece prin Legea nr.
95/2006 s-a asigurat o reglementare unitară, detaliată și expresă a întregii proceduri disciplinare.
În al treilea rând, interpretarea reclamanților nu satisface exigențele principiului de drept actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, deoarece - într-o asemenea interpretare - art. 451 alin. 1 devine superfluu, contradictoriu și inutil, din moment ce, dacă orice decizie a Comisie superioare - mai puțin cea de sancționare disciplinară - ar putea fi atacată de persoanele prevăzute de art. 448 alin. 4 (cum susțin reclamanții), introducerea normei speciale din art. 451 nu își mai găsește rostul.
În al patrulea rând, interpretarea reclamanților a art. 451 alin. 1 este contradictorie, din moment ce susține aplicabilitatea atât a art. 1 din Legea nr. 554/2004 (ca normă generală - aplicabilă în "tăcerea normei speciale"), cât și a art. 448 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 (într-o interpretare extensivă - și eronată, a acestei norme speciale), cele două susțineri invalidându-se, practic, reciproc.
Referitor la caracterul neconstituțional fie al textului de lege (art. 451 alin. 1), fie al interpretării date de prima instanță (reclamanții - recurenți nu precizează), o astfel de susținere nu poate fi primită în raport de practica unanimă și constantă a Curții Constituționale - singura instanță abilitată să verifice conformitatea normei legale cu prevederile constituționale - interpretare cu caracter oficial și obligatoriu atât pentru părțile litigante, cât și pentru instanțele de judecată chemate să facă aplicarea dispozițiilor legale analizate.
În ceea ce privește art. 6 din Legea nr. 554/2004 invocat de către recurenții - reclamanți, apreciază că tocmai aceste dispoziții lipsesc de orice temeinice recursul reclamanților - prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.
Or, reclamanții au declanșat procedura administrativ - jurisdicțională prevăzută de legea (organică) specială - Legea nr. 95/2006 - prin chiar sesizarea făcută la Colegiul teritorial, respectiv la Comisia superioară, acestea fiind singurele acte administrative ce ar putea fi deduse contenciosului administrativ. Anterior acestor sesizări, nu a existat nici un act administrativ (fie și un act asimilat) susceptibil de a fi atacat în contencios administrativ.
În aceste condiții, este paradoxal - pentru a nu spune contradictoriu si ajuridic - să se invoce posibilitatea atacării directe - iar nu în procedura administrativ - jurisdicțională - în contenciosul administrativ judiciar a unui act administrativ care nu există, deoarece singurele acte administrative (cu care reclamanții au învestit instanțele de judecată) sunt cele emise de autoritățile publice tocmai în baza procedurii administrativ - jurisdicționale.
Prin întâmpinarea sa, pârâta I.I. a solicitat respingerea recursului reclamanților considerând că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins acțiunea promovată de reclamanți ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.
În motivarea a arătat că, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, și categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiului Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, pe de altă parte. Aceasta nu are însă semnificația restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obține în justiție repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului. În acest sens, trebuie observat ca potrivit dispozițiilor legale aceasta are la îndemână alte mijloace legale de a obține repararea dreptului său dacă se consideră nedreptățită.
Astfel, în mod corect a constat instanța de fond că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile de exercițiu ale acțiunii în anularea decizie comisiei superioare de disciplină, reglementate de art. 451 din legea specială, respectiv, nu există o decizie de sancționare emisă de Comisia Superioară de Disciplină și, cel mai important, reclamanții nu au calitatea de medic sancționat, ci de persoane care a făcut sesizarea. Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății.
Prin notele de concluzii depuse la dosar pârâta S.C. "X"; S.R.L. a arătat că, legea sănătății este norma specială care se aplică în cauză și care nu se completează cu prevederile legii contenciosului administrativ pentru faptul că deși aparent orice persoană interesată și prejudiciată într-un pretins drept al său poate promova o acțiune în anularea actului administrativ care 1-a prejudiciat, în speța de față nu ne aflăm în această situație cât timp actul administrativ pe care reclamanții recurenți l-au atacat în instanță, respectiv cele două decizii ale comisiilor de disciplină de pe lângă Colegiul Medicilor Suceava și Colegiul Medicilor din România nu-i prejudiciază direct; practic nu acele decizii i-au vătămat într-un fel sau altul pe reclamanții recurenți ci presupusa faptă de malpraxis a medicilor, a cărei constatare poate fi realizată prin alte căi legale la care se referă de altfel și motivarea Curții Constituționale, actul în sine neproducându-le un prejudiciu ce poate fi reparat prin anularea acestuia.
Cu privire la motivul de recurs în care reclamanții recurenți susțin că instanța de fond nu a coroborat prevederile art. 451 din Lg. 95/2006 cu prevederile art. 448 din aceeași lege care prevede posibilitatea atât a medicului sancționat cât și a persoanei care a făcut sesizarea, a Ministerului Sănătății Publice ș.a. de a contesta decizia pronunțată de comisia de disciplină a
colegiului teritorial, solicită să se aibă în vedere că textul menționat de recurenți este în perfectă concordanță cu art. 451 cât timp se referă strict la contestarea deciziei colegiului medicilor teritorial, care poate fi efectuată de toate părțile implicate și chiar de conducerea ministerului - cale exercitată în speța de față - iar art. 451 se referă strict la decizia Colegiului medicilor ce poate fi contestată doar de medic, nemaimenționându-se toate persoanele la care s-a referit art. 448 din Lg. 95/2006.
Cu privire la susținerea încălcării dreptului constituțional al reclamanților de a se adresa justiției nu numai că nu este încălcat dar este chiar indicat prin deciziile Curții Constituționale: posibilitatea acționării în justiție în civil, penal sau contravențional; de altfel reclamanții au și indicat instanței existența unui dosar penal în care s-a dispus efectuarea expertizei medico-legale depusă la dosarul de față, dosar penal aflat în cercetare în acest moment, având nr. 2694/P/2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, ceea ce înseamnă că dreptul lor de a se adresa justiției a fost nu numai posibil dar și utilizat prin depunerea plângerii penale. Ulterior soluționării dosarului penal reclamanții recurenți au deschise mai multe căi legale pe care sunt convinși că le cunosc și le vor utiliza, astfel că nici încălcarea art. 6 din CEDO nu poate fi susținută.
În concluzie a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia nr.6094/09.07.2013, Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis recursurile declarate de reclamanții S.R. și S.M.l, și de pârâta M.D.; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând următoarele:
Prin Decizia nr. 8/14.05.2010 emisă de Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava, pronunțată în urma plângerii formulate de reclamanți, s-a dispus atenționarea pârâtei I.I. în sensul revizuirii conduitei în cazurile de urgență referitoare la adresabilitatea gravidelor către Spitalul X Suceava precum și atenționarea pârâtelor M.D. și P.C. în sensul acordării unei atenții sporite la întocmirea documentațiilor medicale.
Reclamanții au formulat contestație împotriva acestei decizii la Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, contestație soluționată prin Decizia nr. 81/28.09.2012 prin care s-a anulat în totalitate Decizia nr. 8/14.05.2010 a Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava și a fost stinsă acțiunea disciplinară pornită împotriva pârâtelor întrucât faptele nu constituie abatere deontologică conform art. 110 lit. a din Statutul Colegiului Medicilor. S-a reținut în motivarea deciziei faptul că din punct de vedere medical, operația cezariană a avut o indicație absolută și imediată, că sarcina prezenta un risc obstetrical ridicat, că suferința fetală a fost probabil determinată de o insuficiență sau senescență placentară care a determinat hipoxie fetală și care, la rândul ei, s-a accentuat progresiv pe perioada dintre debutul travaliului și extragerea fătului, fiind agravată și de circulara de cordon pericervicală existentă, dar s-a apreciat că evoluția negativă a cazului nu s-ar fi datorat conduitei medicilor implicați, ci condițiilor necorespunzătoare oferite de Spitalul X pentru asistența medicală de urgență.
Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat prezenta acțiune. Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă interpretând dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 în sensul că hotărârea dată de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emisă de Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava nu poate fi atacată decât de către medicul care a fost cercetat disciplinar. Se raportează judecătorul fondului și la dispozițiile art. 443 și 448 din același text normativ care dau posibilitatea oricărei persoane să formuleze plângere împotriva medicului pentru fapte săvârșite în legătură cu profesia și actul medical, ca și dreptul de a contesta decizia pronunțată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.
Acest raționament juridic încalcă mai multe reguli și principii de interpretare a normelor juridice.
Conform dispozițiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății "împotriva deciziei de sancționare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancționat poate formula o acțiune în anulare la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază își desfășoară activitatea.";
Aceste dispoziții legale reprezintă legea specială, derogatorie de la dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care, în art. 1, stabilesc că "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. (2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.";
Ori, tocmai pentru că legea specială derogă de la dreptul comun ea este de strictă interpretare. Nu poate fi aplicată decât la situația juridică prevăzută în ipoteza normei respectiv, în cazul de față, dacă Comisia superioară de disciplină a pronunțat o decizie de sancționare a medicului împotriva căruia s-a formulat plângere. În situația în care nu este dată ipoteza normei juridice speciale atunci este aplicabilă norma generală.
De altfel, este și logică opțiunea legiuitorului de a da calitate procesuală activă numai medicului atunci când s-a pronunțat o decizie de sancționare a sa întrucât este singurul care justifică interes, sancționarea meciului deschizând persoanei interesate posibilitatea de a formula acțiune civilă în răspundere delictuală dat fiind că aceasta este angajată chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
De altfel, chiar uzând de argumentele invocate de instanța de fond, curtea va observa că dispozițiile art. 448 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 prevăd că "în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancționat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătății Publice, președintele colegiului teritorial sau președintele Colegiului Medicilor din România poate contesta decizia pronunțată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.";
Cele două texte legale sunt formulate diferit. Astfel, dacă dispozițiile art. 448 se referă la decizia pronunțată de comisia de disciplină a colegiului teritorial, indiferent dacă este de sancționare sau de exonerare a medicului de orice culpă medicală, cele ale art. 451 au în vedere numai decizia Comisiei superioare de disciplină prin care medicul a fost sancționat. Ori, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere decizia Comisiei superioare de disciplină indiferent de soluția pronunțată prin această decizie ar fi folosit aceeași formulare cu cea din art. 448.
Prin urmare, opinia Curții este în sensul că restricția rezultată din dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 și din Decizia Curții Constituționale nr. 871/2008 se referă exclusiv la deciziile de sancționare a medicului, respectiv cele prin care s-a dispus sancționarea disciplinară a acestuia. Curtea a respins apărările intimaților referitoare la interpretarea art. 451 din Legea nr. 95/2006 din considerentele Deciziei nr. 871/2008 a Curții Constituționale deoarece instanța de contencios constituțional nu are competențe în interpretarea dispozițiilor legale ci asigură doar controlul constituționalității acestora (art. 2 din Legea nr. 47/1992).
Pe de altă parte, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 este de natură a aduce atingere dreptului reclamanților de acces la instanță reglementat prin dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 1 teza I din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.";
Limitarea dreptului persoanei vătămate prin activitatea desfășurată de medic la a contesta decizia comisiei de disciplină a colegiului teritorial numai la Comisia superioară de disciplină din cadrul Colegiului național, organ administrativ jurisdicțional de specialitate dar care nu se încadrează în definiția dată de jurisprudența CEDO noțiunii de instanță independentă și imparțială, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenție.
Nu pot fi reținute susținerile pârâților în sensul că nu a fost încălcat dreptul reclamanților de acces la instanță întemeiate pe dispozițiile art. 442 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 conform cărora răspunderea disciplinară a medicului așa cum aceasta este stabilită prin această lege nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă deoarece culpa medicală este stabilită în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 95/2006.
De altfel, se poate observa clar din cuprinsul deciziei nr. 81/2012 emisă de Comisia superioară de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România că, prin aceasta, s-a stabilit, în mod definitiv, că faptele celor trei medici nu constituie abatere disciplinară iar evoluția negativă a cazului nu se datorează conduitei medicilor implicați. În aceste condiții este puțin probabil ca, în cadrul unei acțiuni civile întemeiate pe dispozițiile art. 998 din Codul civil, să se poată stabili o culpă medicală în sarcina medicilor care au fost exonerați de orice culpă printr-o decizie dată, de organul specializat, în procedura acțiunii disciplinare.
În considerarea celor arătate, întrucât prima instanță a respins acțiunea reținând o excepție care nu este dată în cauză fără a intra în cercetarea fondul, curtea constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă impunându-se casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În ceea ce privește recursul pârâtei M.D., Curtea a constatat că acesta se referă numai la cheltuielile de judecată care nu au fost acordate de către instanța de fond. Ori, față de soluția ce se impune și cum printr-o decizie de casare cu trimitere nu se stabilesc cheltuieli de judecată pe considerentul că instanța de recurs nu se pronunță pe fondul pricinii, Curtea a apreciat că și acest recurs este fondat.
Concluzionând, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1, 2, 3 și 5 din Codul de procedură civilă, a admis ambele recursuri și a casat sentința recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de fond va verifica și susținerile părților referitoare la cheltuielile de judecată.
| ← Achiziţii publice. Dovada capacităţii tehnice şi... | FOND FUNCIAR . Jurisprudență Fondul funciar → |
|---|
