Acţiune în constatare - clauze abuzive
| Comentarii |
|
Judecătoria BACĂU - Secţia Civilă Hotărâre nr. 4660 din data de 06.07.2016
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de X sub nr. Y reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. RAIFFEISEN BANK S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzelor din Contractul de credit nr. RF, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional din X clauza privind aplicarea unei dobânzi curente revizuibile începând cu cel de-al doilea an de creditare, pe întreaga perioadă de creditare (art. 3.1. lit b din Contract, art. 2 din Actul adițional);- clauza privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda curentă revizuibilă (art 3.3 din Contract, art 2.5 din actul adițional);- clauza privind comisionul de plată anticipată de 3% din valoarea sumei de credit rambursată în avans (art 3.6 din Contract, art. 2.12 din Actul Adițional);- clauza privind comisionul de administrare (art 3.7 din Contract);- clauza privind posibilitate băncii de a modifica unilateral graficul de rambursare și clauzele contractului (art. 11.1, 11.4 din Contract, art. 5 din Actul Adițional), clauza de risc valutar( art 4.6 și 5.9 din contract)
În motivare, s-a arătat că reclamanta a încheiat cu parata S.C. RAIFFEISEN BANK S.A Contractul de credit nr. RF, în calitate de codebitoare, împrumutat fiind pârâtul D.G. iar clauzele a căror anulare o solicită au fost stabilite în mod discreționar și unilateral de către bancă, acestea având caracter abuziv.
S-a arătat că părțile au stabilit o dobândă variabilă fără însă a-i fi comunicată formula de calcul, banca putând revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. Astfel, dobânda a fost majorată fără a se indica în mod clar modul de stabilire al dobânzii și nu s-a indicat nici un factor de referință.
Referitor la comisionul de administrare s-a arătat că a fost expresia voinței unilaterale a băncii cuantumul acestui comision, nereprezentând un cost actual al creditului. .
Cu privire la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral s-a arătat că acest drept al băncii este neclar și echivoc, noțiunea de schimbare semnificativă fiind întotdeauna la aprecierea unilaterală a băncii fără a împrumutatul să poată influența în vreun fel această modificare.
În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, această clauză are caracter abuziv, pe de o parte, prin prisma lipsei oricărei negocieri a acesteia cu ocazia încheierii Contractului, iar pe de altă parte, din perspectiva depășirii plafonului maxim de 1% prevăzut de art 67 din OUG nr. 50/2010.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 966, 968 CC, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Regulamentul nr. 4/2005, Directiva nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/2012, O. G. nr. 21/1995.
Legal citată, pârâta a depus întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar pe cale de excepție a invocat următoarele: lipsa calității de consumator și pe cale de consecință lipsa calității procesuale active a reclamantei, prescripția dreptului material la acțiune față de pretențiile reprezentate de comisionul de procesare, lipsa de interes legitim cu privire la capetele 6,7 și 8 din cerere, lipsa de obiect cu privire la constatarea clauzei comisionului de administrare credit ca fiind abuzivă, inadmisibilitatea capetelor 6,7 și 8 din cerere, netimbrarea capetelor de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului și denominarea în moneda națională a plăților.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate, motivat de faptul că atât împrumutatul cât și codebitoarea au înregistrat întârzieri la plata obligațiilor financiare asumate în baza contractului de credit, fiind declarată scadența anticipată a acestuia, că aceste clauze care reglementează obiectul și prețul contractului au fost exprimate în mod clar și inteligibil, că banca nu a fost de rea-credință nici la încheierea contractului și nici ulterior, că evoluția cursului de schimb este dincolo de controlul băncii, că reclamanta a fost informată cu privire la semnificația clauzelor contractuale
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri, s-a administrat proba cu interogatoriu, a fost efectuată o expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 245 N.C.pr.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Va fi respinsă excepția inadmisibilității capetelor 6,7 și 8 din cerere, dat fiind faptul că nu este prevăzută de lege o procedură prealabilă formulării acestei cererii sau a condițiilor de exercitare a acțiunii civile cu privire la aceste capete de cerere, ele fiind, în principiu, admisibile.
Va fi respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, întrucât caracterul abuziv al unei clauze este motiv de nulitate absolută , interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general , dreptul la acțiunea pentru restituirea comisionului de procesare se naște doar de la data la care se stabilește că acest comision a fost încasat în mod nelegal.
Va fi respinsă excepția netimbrării acțiunii,având în vedere faptul că sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru acțiunile întemeiate pe legislația privind protecția drepturilor consumatorului.
Va fi respinsă excepția lipsei calității de consumator și pe cale de consecință a lipsei calității procesuale active a reclamantei, dat fiind faptul că aceasta este parte în Contractul de credit nr. RF ,având calitatea de codebitor .
Va fi respinsă excepția lipsei de interes de interes legitim cu privire la capetele 6,7 și 8 din cerere, întrucât , având calitatea de consumator și de parte în contractul de credit, reclamanta justifică un interes legitim în formularea acestor capete de cerere .
Va fi respinsă și excepția lipsei de obiect cu privire la constatarea clauzei comisionului de administrare credit ca fiind abuzivă, întrucât reclamanta susține că acest comision a fost perceput de către pârâtă.
În fapt, instanța reține că între pârâta S.C. RAIFFEISEN BANK S.A., în calitate de creditor bancar și S.A , în calitate de împrumutat, s-au încheiat Contractul de credit nr. RF prin care s-a acordat un credit în cuantum de 49117,16 CHF pe o perioadă de 120 de luni.
Având în vedere faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (citată în continuare Lege), reclamantul având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoane fizice părți la un contract încheiat în afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).
De asemenea, instanța reține care caracterul derogator, special al dispozițiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluționarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianți și consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanței de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condițiile principiului ";legea specială se completează cu legea generală";.
În ceea ce privește aplicarea în cauză a Directivei nr.93/13/CEE , ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C - 41/74 Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Reclamanta are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. RAIFFEISEN BANK S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeași lege, deci convenția de credit intră sub incidența Legii nr. 193/2000. Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.
Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art. 4 alin 1 din aceeași lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv. Instanța reține că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale.
Conform art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.
De asemenea, conform art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil";.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Comisionul de risc intră în sfera noțiunii de "preț a contractului de credit";, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) "costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale...";; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total a! creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...";.
Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanța de Urgența a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Instanța apreciază că textul de lege indicat limitează intervenția instanței în definirea noțiunilor de obiect al contractului, de preț al contractului și de plată, însă nu interzice instanței să evalueze modul cum se calculează o parte din prețul contractului.
Deși, în principiu, clauzele asociate obiectului principal al contractului nu pot forma obiect de analiză din perspectiva aplicării regulilor protecției consumatorului, în situația în care aceste clauze nu sunt suficient de clar exprimate, într-un limbaj ușor inteligibil, este permisă analizarea acestora și aprecierea lor ca având caracter abuziv.
De altfel, potrivit jurisprudenței CJUE(Cauza C484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)), dispozițiile articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
În hotărârea din 30 aprilie 2014 în cauza Kasler contra OTP Ungaria, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a oferit o interpretare a prevederilor art. 4 din Directiva 1993/13 CEE a Consiliului, stabilind că judecătorul național trebuie să califice în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului, apoi să evalueze dacă o clauză este redactată clar și inteligibil și în final în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul național poate să o înlocuiască cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legea nr.193/2000 în cazul convenției de credit încheiate între părți, instanța constată că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, prin raportare la modalitatea de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanta, ci au fost preformulate de către pârâtă. Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat între părți reprezintă contracte negociate, din moment ce în cazul contractelor negociate părțile negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.
Sarcina probei referitoare la negocierea prevederilor contractuale, anterior încheierii convenției, revine pârâtei, în calitate de profesionist, conform art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, însă nu a făcut nicio dovadă în acest sens. Împrejurarea că ulterior încheierii contractului banca ar fi fost dispusă la negociere cu privire la comision (deși nu s-a concretizat această negociere între părți în nicio formă) nu prezintă relevanță în speță. Deși pârâta a învedera că a fost dispusă la reducerea comisionului, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pe toată perioada de derulare a contractului, până în prezent reclamanta a achitat comisionul de administrare astfel cum a fost stabilit în contract, în cuantumul inițial.
Pentru a putea fi inclusă în sfera noțiunii de obiect principal al contractului, este necesar ca o clauză să fie esențială în asumarea obligațiilor părților. Față definiția uzuală a unui împrumut (credit) și a prețului pentru împrumutul (creditul) acordat, un comision reprezintă un cost distinct de dobândă, care este prețul contractului, în înțelesul obișnuit al termenilor. Înțelesul obișnuit al termenilor nu ar trimite automat la caracterizarea unui comision ca fiind o componentă esențială a unui contract de credit.
Mai mult decât atât, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, SC Volksbank România SA împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor - Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.
În plus în hotărârea recentă pronunțată în C 143/13 Matei împotriva S.C. Volksbank S.A., CJUE a reținut la par. 78 că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului"; și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,"; nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc"; perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.
Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Includerea comisionului de administrare în capitolul "costuri"; nu implică în mod automat calificarea acestuia ca făcând parte din obiectul principal al contractului și excluderea sa de la analiza din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor care îl stipulează.
Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";, ";o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii actului adiționalevaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a "alege"; moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. 2 din Lege.
Nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ";speciale"; doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Faptul că reclamantul a acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Astfel, instanța reține caracterul de adeziune al contractului și caracterul preformulat al clauzei privind comisionul de administrare, precum și faptul că nu este prevăzută o obligație corelativă clară a băncii în contraprestație pentru acest comision, obligația de acordare a creditului fiind raliată cu cea a consumatorului de plată a dobânzilor , iar plata comisionului de administrare apare ca și contraprestație tot pentru acordarea creditului.
Dezechilibrul contractual indus de această clauză și lipsa bunei-credințe a Băncii, invocate de reclamanți, trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de Bancă în legătură cu activitatea sa de gestionare și administrare a creditului. O astfel de justificare nu există, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al reclamantei, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.
Totodată, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Din aceste motive, precum și pentru argumentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează, instanța reține această clauză ca fiind abuzivă, urmând a fi eliminată din convenția de credit și,având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, va fi obligată pârâta să îi restituie reclamantei suma de 2326,9 CHF(echivalent în lei la data plătii) reprezentând comision de administrare.
În ceea ce privește clauza privind aplicarea unei dobânzi curente revizuibile începând cu cel de-al doilea an de creditare, pe întreaga perioadă de creditare (art. 3.1. lit b din Contract, art. 2 din Actul adițional) și clauza privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda curentă revizuibilă (art 3.3 din Contract, art 2.5 din actul adițional) și, în strânsă legătură cu acestea, clauza privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral graficul de rambursare și clauzele contractului( art 11.1,11.4 din Contract, art 5 din Actul adițional ) acestea au de asemenea un caracter standard, preformulat, nefiind negociate cu reclamanta și nu cuprind elemente clare, obiective și pe înțelesul consumatorului privind modul de determinare al dobânzii revizuibile și algoritmii de modificare a acesteia, urmând a se constata că și aceste clauze au un caracter abuziv și sunt nule absolut, urmând a fi obligată reclamanta să restituie suma de 1044,20 lei CHF(echivalent în lei la data plătii)reprezentând suma achitată cu titlul de diferență dintre dobânzile aplicate la zi și dobânzile aplicate în primul an de creditare.
Referitor la clauza privind comisionul de plată anticipată de 3% din valoarea sumei de credit rambursată în avans( art 3.6 din Contract, art 2.12 din Actul Adițional) , având în vedere lipsa oricărei negocieri a acesteia cu ocazia încheierii Contractului, iar pe de altă parte, din perspectiva depășirii plafonului maxim de 1% prevăzut de art 67 din OUG nr. 50/2010, va fi constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a acestei clauze.
În ceea ce privește comisionul de procesare, nu va fi admisă cererea de restituire a acestuia întrucât acesta a fost stabilit la momentul încheierii contractului, destinația sa este clară, determinată în contract, achitarea acestuia nu creează un dezechilibru între prestațiile părților, dat fiind faptul că nu este nerezonabil ca procesarea unui dosar de creditare să implice anumite costuri din partea băncii, agreate de cealaltă parte contractuală.
Referitor la capetele de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb, CHF-LEU, denominarea în moneda națională a plăților, anularea planurilor de rambursare, precum și constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și convertirea creditului în RON, acestea vor fi respinse ca nefondate având în vedere următoarele aspecte:
Instanța apreciază că nu se poate stabiliza /ingheta cursul de schimb CHF-leu la momentul contractării creditului întrucât in contract părțile au stabilit ca orice plata se face in moneda creditului,si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata întrucât aceasta se raportează la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la Codul civil vechi aplicabil contractului - art. 1584 si 1578 -.
Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unitățile sale, lăsând petenților posibilitatea să găsească cel mai bun schimb valutar este exclus a se constata ca restituirea creditului in moneda acordata are caracter abuziv.
Caracterul comutativ al prestațiilor nu este unul valabil întrucât întinderea prestațiilor se apreciază în moneda creditului la momentul rambursării efective conform art. 1578 alin. 2 cod civil vechi iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data plății nu determină modificarea întinderilor prestațiilor cu atât mai mult cu cat rata de schimb nu este sub controlul bancii creditoare.
Referirea la principiul bunei-credințe prevazut de art. 970 Cod civil vechi se face forțând limitele textului legal întrucât in contract nu s-a prevăzut nici o paritate Euro-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului iar art. 970 alin. 2 Cod civil prevede ca ele ( convențiile)"; obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după natura sa";.
In acest sens legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui împrumut în aceeași moneda in care a fost acordat iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor fata de ambele părți.
Chiar daca in prezent restituirea împrumutului in franci elvețieni este împovărătoare pentru reclamantă, ea nu reprezintă un câștig pentru banca, in schimb înghețarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil vechi aplicabil in cauza in raport de momentul încheierii contractului.
Instanța nu poate aplica teoria impreviziunii prevăzută de art. 1271 Cod civil nou întrucât art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului Civil prevede ca acest text legal se aplica doar contractelor încheiate după intrarea in vigoare a Noului Cod civil.
Denominarea plaților in moneda naționala solicitata de petent nu-si găsește temei in Legea nr. 193/2000 iar aceasta ar însemna introducerea unei noi clauze in contract, ceea ce nu este permis judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voința părților ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.
Chiar daca în condițiile generale ale contractului încheiat de părți se refera la posibilitatea modificării monedei creditului aceasta nu poate fi realizată de instanță întrucât reprezintă o novație prin schimbare de obiect care este atributul exclusiv al parților contractante..
S-a avut in vedere si ca hotărârea pronunțată de CJUE in cauza C-26/13 nu privește si nu tranșează chestiunea riscului valutar, în aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui împrumut in moneda națională care urma sa fie restituit în funcție de CHF și nu ca în speța dedusă judecății unde împrumutul a fost acordat in CHF.
În dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor. Anul acesta a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48 și 2013/36/UE și a Regulamentului UE nr. 1093/2010.
În dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Ultima modificare a legii, adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a reglementat posibilitatea formulării așa-numitor acțiuni colective în încetare, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 octombrie 2013. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Referitor la recenta Directiva 17/2004, până la data de 21 martie 2016, statele membre sunt obligate să transpună în legislația internă această directivă, aplicabilă însă numai contractelor de credit existente înainte de această dată. De asemenea, recenta modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin Legea nr. 296/2013, a creat cadrul pentru înființarea unor tribunale specializate să judece anumite litigii, inclusiv cele privind protecția consumatorilor.
În esență, asistăm în cadrul acestor reglementări europene și naționale la o îmbogățire a principiilor, precum și a mecanismelor juridice de protecție a consumatorilor, cu aplicație specială în materia contractelor de credit. În mod corespunzător, jurisprudența națională a statelor membre se confruntă cu probleme complexe legate de soluționarea litigiilor privind clauzele abuzive, reverberând, la nivelul jurisprudenței europene a Curții Europene de Justiție (CEJ), care, cu precădere în perioada 2010-2014 s-a pronunțat asupra mai multor probleme legate de interpretarea și aplicarea unor dispoziții din Directiva 93/13/CEE, pe calea procedurii întrebării preliminare (la care au recurs și unele instanțele din România ca instanțe de trimitere), cea mai recentă soluție fiind Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronunțată în cauza Kasler contra OTP Ungaria (C-26/13).
Hotărârea pronunțată în cauza Kasler nu este nici favorabilă consumatorilor, nici defavorabilă băncilor. Este o hotărâre "neutră"; și binevenită, prin care instanța europeană explicitează unele noțiuni destul de generale și echivoce din Directiva 1993/13 CEE si lasă judecătorului național puterea de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit în valută.
Contractul de credit în valută conține un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă. Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 cât și noul Cod civil consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.";
Protecția consumatorilor poate să se realizeze și în cadrul contractelor de credit în monedă străină dar calea nu este însă aceea a acțiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000.
Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudențială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislația română a recentei Directive 17/2014 va constitui o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art. 23 ";împrumuturile în monedă străină"; și impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită "limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit";, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăși Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecția consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.
Cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de administrare și diferența între dobânda legală și cea variabilă, instanța reține că nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil ce constă în desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.
Principiul restabilirii situației anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulității actului juridic civil și presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea. Legea nu menționează expres dacă este vorba de o nulitate absolută sau una relativă, fapt pentru care stabilirea felului nulității se face prin raportare la natura interesului ocrotit prin norma juridică nerespectată, cu luarea în considerare și a cauzei de nulitate, a terminologiei folosite în cuprinsul normei juridice, a regimului juridic al sancțiunii.
Instanța apreciază că articolul menționat stabilește sancțiunea nulității absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive, având în vedere că textul legal folosește sintagma cu caracter imperativ ";clauzele nu vor produce efecte";, spre deosebire de formulele ";anulabile"; sau ";pot fi anulate";, caracteristice nulității relative. În plus, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual și contravine bunei-credințe, prin profitarea de poziția subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmărește un scop ilicit și/sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, și nu de nulitate relativă. Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmărește doar vicierea consimțământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiții, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obținerea unor venituri mai mari, profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, și care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condițiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziție economică privilegiată.
Nu în ultimul rând, instanța apreciază că lipsirea de efecte a clauzelor abuzive din contractele de adeziune, nenegociate de părți, are rolul de a ocroti un interes general, al tuturor consumatorilor prin protejarea acestora împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic pe care o dețin, fiind vorba de norme juridice de ordine publică cu un evident caracter imperativ.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la clauzele contractuale cuprinse în art. 3.5 din Condițiile generale ale Contractului de credit nr. RF56643409518/07.06.2007 și Contractul de credit nr. RF56645381605/ 12.06.2008, instanța, făcând aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamantă în baza acestor clauze abuzive anulate.
Conform art. 1092 alin. 1 Cod civil, orice plată presupune o datorie și ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii. În contextul constatării nulității absolute a comisionului de administrare, se va considera, retroactiv, că această obligație nu a existat, fiind vorba de o plată făcută fără temei și care trebuie restituită de cel care a primit-o.
Totodată, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți sumelor achitate de către reclamant cu titlu de comision de administrare în perioada derulării contractelor precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data efectuării fiecărei plăți până la data executării obligației, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației.
Totodată, instanța reține că reclamanta are dreptul la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlul de comision de administrare, dobânda reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestor sume de bani și fiind datorată pentru recuperarea integrală a prejudiciului, dobânzi ce vor fi acordate de la data plății până la data restituirii integrale a debitului.
Față de aspectele expuse în precedent, urmează a fi admisă în parte acțiunea, Constată că au caracter abuziv și sunt nule absolut următoarele clauze din Contractul de credit nr. RF157244288298 din 29.11.2007, astfel cum a fost modificată prin Actul aditional din 09.11.2009:- clauza privind aplicarea unei dobânzi curente revizuibile începând cu cel de-al doilea an de creditare, pe întreaga perioadă de creditare (art. 3.1. lit b din Contract, art. 2 din Actul adițional);- clauza privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda curentă revizuibilă (art 3.3 din Contract, art 2.5 din actul adițional);-clauza privind comisionul de plată anticipată de 3% din valoarea sumei de credit rambursată în avans (art 3.6 din Contract, art. 2.12 din Actul Aditional);-clauza privind comisionul de administrare (art 3.7 din Contract);-clauza privind posibilitate băncii de a modifica unilateral graficul de rambursare și clauzele contractului (art. 11.1, 11.4 din Contract, art. 5 din Actul Aditional)și va fi obligată pârâta să îi restituie reclamantei sumele de 2326,9 CHF(echivalent în lei la data plătii) și 1044,20 lei CHF(echivalent în lei la data plătii)reprezentând comision de administrare, rspectiv suma achitată cu titlul de diferență dintre dobânzile aplicate la zi și dobânzile aplicate în primul an de creditare.
În temeiul art 453 alin 1 CPC va fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2375 de lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de expertiză. .
| ← Contestaţie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare | Suspendare executare silită. Jurisprudență Contestaţie la... → |
|---|
