Acţiune în nulitatea dispoziţiei de restituire în natură exercitată de un terţ
| Comentarii |
|
Cercetarea obiectului acţiunii dedusă judecăţii de către reclamanţi duce la concluzia că pretenţia principală este aceea a constatării nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului în litigiu către familia C., pe care se grefează următoarele două petite; capătul de cerere de sub pct.4 reprezintă, în fapt, o solicitare distinctă, subsidiară soluţiei de respingere a primului petit şi care, fără îndoială, se supune normelor de competenţă materială din dreptul comun, prevederilor art.1 pct.1 şi art.2 pct.1 lit.b C.pr.civ.
Divergenţa între cele două instanţe a fost determinată de interpretarea dată naturii juridice şi regimului ce guvernează regulile de competenţă materială aplicabile primei cereri formulată de reclamanţi, de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire în natură.
În timp ce judecătoria a statuat că, prin analogie, sunt incidente dispoziţiile art.26 alin.3 din Legea 10/2001, republicată, tribunalul a decis că nu se poate face o astfel de generalizare şi în cazul acţiunilor exercitate de terţele persoane interesate, iar competenţa este atrasă de normele Codului de procedură civilă.
Acţiunea în nulitate a fost promovată P.I. şi P.R., care sunt terţi în raportul juridic stabilit între emitentul dispoziţiei, primarul, şi beneficiarii actului atacat, iar Legea 10/2001, în actuala ei reglementare, stipulează, prin art.26 alin.3, că numai persoana care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură poate contesta dispoziţia de respingere la secţia civilă a tribunalului.
Această normă de procedură este reglementată în cuprinsul unei legi speciale şi prezintă caracter derogator de la dreptul comun, fiind de strictă aplicare şi interpretare.
Cum reclamanţii, care au calitatea de foşti chiriaşi ai imobilului, cumpărători cărora, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, nu au deschisă calea procedurii speciale în justiţie din art.26 alin.3, au recurs la liberul acces în justiţie consacrat de art.21 din Constituţie.
În acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit disp.art.84 C.pr.civ., instanţa de judecată are obligaţia de a califica adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în speţă solicitarea
9
reclamanţilor constituindu-se într-o acţiune de drept comun, în sensul art. 109 şi 112 C.pr.civ.
Totodată, art.25 alin 4 din legea republicată conferă dispoziţiei de restituire în natură valoarea unui înscris autentic şi este titlu executoriu, făcând dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia.
Prevederea impune interpretarea potrivit căreia dispoziţia reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului, iar acţiunea în nulitatea unui titlu de proprietate este supusă regulilor din art.1 şi 2 C.pr.civ.
Din chiar felul în care a fost redactat primul petit rezultă că pretenţia de constatare a nulităţii dispoziţiei s-a întemeiat pe obligaţia generală a vânzătorului, prev. în art. 1337 C.civ., de garanţie împotriva evicţiunii produsă prin restituirea în natură a imobilului către pârâtele Conea.
Reclamanţii s-au prevalat de împrejurarea că, deşi contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat, imobilul a rămas proprietatea tabulară a Statului Român, care, prin restituirea în favoarea pârâtelor, şi-a încălcat obligaţiile asumate faţă de ei.
Iată că fundamentul juridic al acţiunii exercitate de reclamanţi este circumscris normelor din dreptul comun, subliniere făcută de aceştia şi în faţa Tribunalului Cluj.
În concluzie, raportat la dispoziţiile art.1 pct.1, art.2 pct.1 lit.b C.pr.civ., se constată că este competentă material instanţa de drept comun, adică Judecătoria Cluj-Napoca.
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, sentinţa nr. 39/DC/2007, irevocabilă
| ← Creanţă stabilită printr-o hotărâre judecătorească... | Plângere în contra încheierii de carte funciară.... → |
|---|
