Acţiune în rectificare de carte funciară întemeiată pe prevederile Legii nr. 182/2005. condiţii esenţiale de admisibilitate. Neverificarea acestora. Consecinţe
| Comentarii |
|
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 24/A din 5 februarie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 703/11.12.2002, pronunţată de Tribunalul. Bistriţa Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco
Catolică N., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română nr. 1 N.; s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 5 milioane ROL cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română nr. 1 N.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul a reţinut în considerentele sentinţei faptul că ceea ce trebuie analizat în cauză este dacă, în temeiul Decretului nr. 358/1948 şi a Decretului nr. 177/1948, a avut loc o integrare a Parohiei Greco Catolice N. în Parohia Ortodoxă Română N., şi dacă o atare integrare s-a făcut sau nu în mod abuziv.
Prin prisma acestor acte normative, coroborat cu faptul că reclamanta nu a produs nici o probă, în sensul de a dovedi inexistenţa trecerii credincioşilor de la cultul greco-catolic spre cel ortodox, s-a apreciat de către tribunal că nu există nici o dovadă în sensul că s-ar fi săvârşit un abuz al autorităţilor timpului, în trecerea credincioşilor greco-catolici din N. la cultul ortodox, inclusiv al bunurilor ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma Greco - Catolică N. În consecinţă primul petit urmează a fi respins, cu consecinţa că toate celelalte petite, care derivă din primul petit, se impun a fi respinse ca neîntemeiate.
Apelul promovat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 119/03.07.2003, cu motivarea că, în mod corect a fost respinsă acţiunea de către prima instanţă, câtă vreme, din extrasul de carte funciară rezultă că asupra imobilelor revendicate de reclamantă, este proprietară pârâta.
Pe de altă parte ar fi trebuit să se aibă în vedere faptul că prin Legea nr. 501/2002 s-a aprobat OUG nr. 94/2000, privind retrocedarea unor imobile, altele decât lăcaşele de cult, care au aparţinut cultelor religioase din România, regimul lăcaşelor de cult urmând să fie reglementat printr-o lege specială.
Prin decizia civilă nr. 9988/06.12.2006, Înalta Curte de Casaţie şi îustiţie a admis recursul reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică N., împotriva decizia civilă nr. 119/2003 a Curţii de Apel Cluj, a casat în întregime atât această decizie, cât şi sentinţa civilă nr. 703/F/11.12.2002 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut faptul că instanţele au soluţionat cauza pentru considerente formale, fără a analiza pe fond dreptul litigios, situaţie în care se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În rejudecare dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Bistriţa Năsăud, fiind soluţionat prin sentinţa civilă nr. 379/25.06.2008, în sensul respingerii acţiunii precizate, formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică N., în contradictoriu cu pârâta Parohia Română Ortodoxă nr. 1 N., ca fiind nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât, după anul 1990, restituirea lăcaşurilor de cult, catedrale, biserici, sedii de cult, nu a fost reglementată expres de legiuitor, nici prim Legea nr. 10/2001, nici prin OUG nr. 94/2000, acest lucru urmând să fie făcut printr-o lege specială, care însă nu a fost adoptată până în prezent.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică N., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate, cu consecinţa rejudecării fondului cauzei, în sensul de a se dispune admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
Apelul este fondat.
Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică N., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română nr. I N. a solicitat instanţei: să constate nulitatea absolute a integrării Parohiei Române Unită cu Roma Greco Catolică N. în Parohia Ortodoxă Română N. în temeiul Decretului nr. 358/1948; să oblige pârâta să-i restituie reclamantei biserica şi curtea în suprafaţă de 3363 mp, precum şi cimitirul intravilan în suprafaţă de 1,5708 ha.
Ulterior, prin precizarea de acţiune depusă pentru termenul de judecată din 25.09.2002, reclamanta a solicitat instanţei să constate inexistenţa titlului în baza căruia s-a efectuat în cartea funciară, întabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei; să se dispusă anularea încheierii de CF nr. 916/1956; să se dispună rectificarea cărţii funciare, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752, şi reîntabularea dreptului de proprietate l reclamantei; să se dispună obligarea pârâtei la a-i preda reclamantei în proprietate şi posesie aceste bunuri.
În rejudecare, în dosarul de fond al Tribunalului Bistriţa Năsăud, reclamanta şi-a precizat din nou cererea, solicitând instanţei să dispună restituirea Catedralei Greco-Catolice din N. proprietarului de drept, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică; să se dispună restituirea terenului reprezentând curtea bisericii, în suprafaţă totală de 3363 mp., înscris în CF nr. 752 N., nr. top 1327; să se dispună restituirea cimitirului intravilan în suprafaţă de 1,5708 ha, înscris în CF nr. 752 N. nr. top. 953; să se dispună constatarea nulităţii absolute a actelor de întabulare în baza cărora s-a operat întabularea în favoarea pârâtei; să se constate inexistenţa titlului în baza căruia s-a efectuat întabularea în CF asupra acestor imobile în favoarea pârâtei; să se dispune constatarea nulităţii absolute a încheierii de CF nr. 916/1956; să se dispună rectificarea de CF prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B1 din CF nr. 752 N. şi reîntabularea dreptului de proprietate al reclamantei; să se dispună obligarea pârâtei la restabilirea situaţiei anterioare, în sensul de a se preda reclamantei în natură aceste bunuri.
Prin urmare, prin cererea introductivă de instanţă şi prin cele două precizări de acţiune, reclamanta a investit instanţa cu multe petite, în constatarea nulităţii titlului, în anularea încheierilor de CF, în revendicare, în rectificare de CF etc, petite asupra cărora instanţa de fond era obligată să se pronunţe prin analizarea pe fond a acestor petite, conform art. 129 alin. final C. proc. civ., potrivit căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Întrucât toate aceste precizări de acţiune au fost formulate de reclamantă prin intermediul avocatului mandatat în acest sens, şi întrucât acest avocat nu a primit un mandat expres din partea reclamantei pentru a renunţa la judecarea unor anumite petite, conform cerinţei impuse de art. 69 C. proc. civ., este de presupus că au rămas supuse judecăţii instanţei toate petitele, atât din cererea principală introductivă de instanţă, cât şi din precizările ulterioare ale acestei cereri conform celor anterior expuse.
În consecinţă, instanţa de fond era obligat să analizeze pe fond toate aceste petite deduse judecăţii, principale fiind, desigur, petitele prin care s-au solicitat să se constate inexistenţa titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de carte funciară prin care s-a întabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N. şi al reîntabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1, petitul în revendicare imobiliară, a tuturor celor trei imobile - biserică - catedrală, curte aferentă bisericii şi
cimitir - fiind unul accesoriu, întrucât, soluţionarea acestui petit în revendicare depinde de modul în care vor fi soluţionate petitele anterior precizate.
Instanţa de fond însă, apreciază eronat că petitul principal ar fi cel în revendicare şi se limitează a respinge acest petit fără o cercetare pe fond, cu motivarea că la data introducerii acţiunii civile introductive, reclamanta nu este proprietarul tabular asupra acestor imobile revendicate, proprietar fiind pârâta.
Pentru a se putea analiza petitul în revendicare, întemeiat desigur din punct de vedere juridic pe prevederile art. 480 C. civ ar fi fost necesar să fie analizate şi soluţionate în prealabil petitele referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N. şi al reîntabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1.
Pentru analizarea pe fond a acestor petite era necesar ca instanţa de fond să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, dat fiind că, afirmativ, în temeiul acestor acte normative, Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată, iar credincioşii greco-catolici au fost obligaţi, de conjunctura politică a acelor vremuri, să treacă la cultul ortodox.
Cu alte cuvinte, se impunea a se verifica dacă, raportat la realitatea anului 1948, preluarea imobilului locaş de cult de către Biserica ortodoxă a fost sau nu una abuzivă, respectiv dacă cu ocazia acestei preluări au fost respectate întru-totul cerinţele art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Astfel se impunea a se analiza, mai ales că reclamanta a solicitat constatarea inexistenţei oricărui titlu al pârâtei, care să fi servit întabulării acesteia în CF, de ce manieră au fost aplicate la acel moment cele două acte normative menţionate, respectiv, Decretul nr. 358/1948 şi Decretul nr. 177/1948, având în vedere că Decretul nr. 177/1948 prevedea o anume procedură ce trebuia urmată pentru strămutarea de drept a unei părţi din patrimoniul cultului greco-catolic, în patrimoniul cultului ortodox, mai precis procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Prin urmare, instanţa de fond era obligată, pentru soluţionarea petitelor referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N. şi al reîntabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1, să verifice dacă, în speţă, au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 37 din Decretul 177/1948, dacă, s-a respectat procedura prevăzută de acest act normativ, şi anume, dacă s-a pronunţat o hotărâre a Judecătoriei Populare a locului, aşa cum pretindea art. 37 alin. 5 din acest decret, prin care să se constate întrunirea condiţiilor impuse de alin. 1, 2 şi 3 din acelaşi articol, şi dacă aceste acte normative, Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor religioase, şi Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost desfiinţat -, erau în concordanţă cu Constituţia din 1948, care în art. 27 consacra libertatea de religie, prevăzând că „Libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri.
Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul Statului.
Biserica ortodoxă-română este autocefala şi unitară în organizarea sa.
Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege”.
Or, instanţa de fond, departe de a face o astfel de analiză pe fond a temeiniciei acestor petite deduse judecăţii, se rezumă a le respinge cu o motivare extrem de succintă, respectiv, că nu au fost indicate cauzele de nulitate a titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF, că titlul în temeiul căruia s-a întabulat pârâta este cel menţionat în cartea funciară - şi anume, „rectificare” - , fără ca instanţa de fond să observe că această rectificare trebuia să aibă la bază hotărârea judecătorească pronunţată în condiţiile art. 37 alin. 5 din Decretul nr. 177/1948, şi fără să verifice dacă această hotărâre a existat sau nu, în final, instanţa de fond respingând aceste petite ca nedovedite, în baza art. 1169 C.civ., fără a le cerceta în fond, cu motivarea că reclamanta nu a probat că, cuprinsul cărţii funciare nu corespunde cu situaţia juridică reală.
În ceea ce priveşte revendicarea cimitirului, acest petit este respins de asemenea fără a fi cercetat în fond, cu motivarea că „acest lucru nu este posibil a fi încuviinţat, şi aceasta întrucât potrivit art. III pct. 10 din Anexa nr. 1 din Legea nr. 213/1998” acest cimitir este domeniul public al oraşului Năsăud, un argument în favoarea acestei opinii a instanţei de fond constituindu-l faptul că în prezent acest cimitir este folosit de toţi cetăţenii oraşului Năsăud, indiferent de confesiunea religioasă căreia îi aparţin.
Instanţa de fond, în analizarea acestui petit în revendicare, se raportează din nou la situaţia actuală, ignorând cu desăvârşire situaţia tabulară şi reală a anului 1948 când, cimitirul în discuţie figura întabulat în favoarea apelantei reclamantei sub nr. top 953 din CF nr. 752 N., reclamanta fiind întabulată sub B1 în această carte funciară în anul 1899 cu titlu de cumpărare; întrucât reclamanta s-a întabulat atât asupra bisericii şi curţii aferente acesteia, cât şi asupra cimitirului în litigiu cu titlu de cumpărare, prin încheierile de CF nr. 1640/1879, nr. 915/1881, nr. 3255/1898 şi nr. 1400/1899, trebuia verificat dacă acest cimitir a constituit sau nu proprietatea publică a oraşului, întrucât, fiind dobândit prin cumpărare de către reclamantă, este greu de presupus că acesta ar constitui proprietate publică, ştiut fiind că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Or, dacă reclamanta a putut să cumpere acest cimitir este de prezumat că acesta constituia proprietate privată la acel moment.
Aserţiunea instanţei de fond prin care se face trimitere la recensământul din 2002, la un anume număr de credincioşi greco-catolici, respectiv ortodocşi, în nici un caz nu poate servi ca temei pentru respingerea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, pe de o parte, având în vedere că soluţionarea acestui petit depinde de soluţionarea petitelor referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N. şi al reîntabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1, iar pentru analizarea temeiniciei ori netemeiniciei acestor din urmă petite, instanţa de fond era obligată, aşa cum am arătat anterior, să se raporteze la anul 1948, să verifice modul în care s-a aplicat Decretul nr. 177/1948 şi dacă acesta era în concordanţă cu Constituţia de la acel moment, iar pe de altă parte, având în vedere că invocarea caracterului abuziv al preluării este justificată doar în privinţa Parohiei, ca entitate juridică, iar nu şi în privinţa comunităţii locale, formată dintr-un anumit număr de credincioşi.
Apoi, instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe şi asupra caracterului abuziv al celor două acte normative prin care greco-catolicii au fost scoşi în afara legii şi obligaţi să treacă la
Ortodoxism, respectiv Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948, neputându-i-se nega reclamantei interesul legitim în a solicita constatarea caracterului abuziv al acestora, câtă vreme, Biserica Greco-Catolică a fost cea supusă abuzului prin sus menţionatele acte normative.
Este adevărat că în prezent credincioşii ortodocşi din localitatea Năsăud - şi care probabil au fost forţaţi de realitatea politică a anului 1948 să abandoneze cultul greco-catolic şi să treacă la cultul ortodox -, nu doresc să părăsească cultul ortodox pentru a reveni la cultul greco-catolic căruia i-au aparţinut cândva, dar nu este mai puţin adevărat că o atare împrejurare faptică nu impietează cu nimic asupra îndreptăţirii reclamantei de a revendica imobilul lăcaş de cult în litigiu, având în vedere că proprietatea tabulară asupra respectivului imobil aparţinea Parohiei Greco-Catolice, ca entitate juridică, cu personalitate juridică proprie, iar nu unui anumit număr de credincioşi de un anumit cult, ori unei anumite comunităţi religioase - înţelegând prin acesta pe credincioşii aparţinând respectivei comunităţi -, dintr-o anume localitate.
Un argument în plus în sprijinul ideii că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei deduse judecăţii îl constituie şi fraza menţionată în considerentele primei instanţe: „după anul 1990, de fapt nici anterior, restituirea lăcaşurilor de cult - catedrale, biserici, sedii de cult, nu a fost reglementată expres de legiuitor. Nu s-a realizat acest lucru nici prin Legea nr. 10/2001 şi nici măcar prin OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în care se prevede anume faptul la art. 1 alin. 2 că regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat printr-o lege specială, lege care însă nu a fost adoptată până în prezent ”.
Practic, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantei, având ca obiect restituirea lăcaşului de cult, „nu este întemeiată”, neputând deci a fi analizată pe fond, pe motiv că nu există o lege specială în acest sens.
Raportat la faptul că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată la data de 25.06.2008 -dată la care era de mult în vigoare Legea nr. 182/2005 - este evident că instanţa de fond s-a găsit în eroare atunci când a apreciat că nu există o lege specială care să-i permită reclamantei să revendice lăcaşul de cult.
Astfel, prin Legea nr. 182/2005 a fost aprobată O.G. nr. 64/2004, pentru completarea art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, prevăzându-se că în situaţia în care Comisia Mixtă prevăzută de acest act normativ nu se întruneşte, sau nu ajunge la nici un rezultat, ori decizia Comisiei nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun, soluţionarea acestei acţiuni, scutită de plata taxei de timbru, fiind de competenţa tribunalului.
Fără îndoială este vorba de o acţiune în revendicare de drept comun, pentru a cărei soluţionare este necesară în prealabil, aşa cum corect a solicitat şi reclamanta din prezenta cauză, ca instanţa să verifice temeinicia petitelor referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară.
Este adevărat că prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948, dar această abrogare nu poate să constituie un obstacol în a aprecia dacă Decretul nr. 177/1948 a fost sau nu unul abuziv şi neconstituţional în raport de Constituţia din 1948, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat acest decret, în privinţa imobilului din litigiu, trebuie analizat prin raportare la situaţia anului 1948. Cu alte cuvinte, instanţa de azi este chemată să verifice dacă
aplicarea Decretul nr. 177/1948, în anul 1948, a fost făcută cu respectare prevederilor sale, mai precis a art. 37 din acest act normativ.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară | Asigurări sociale. Recalculare pensie. venituri suplimentare.... → |
|---|
