Obligaţie de a face. Interpretarea greşită a actului dedus judecăţii. Schimbarea înţelesului termenilor înţelegerilor părţilor
| Comentarii |
|
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 177/R din 30
ianuarie 2009
Prin decizia nr.50/2008, pronunţată de Tribunalul Sălaj s-a respins ca nefondat apelul formulat de L.G. împotriva sentinţei civile nr. 2606 din 4 septembrie 2007 a Judecătoriei Zalău şi a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1204,5 lei către pârâţii P.L. şi P.V..
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5087/21.12.2005 pronunţată de Judecătoria Zalău, s-a respins ca prematură acţiunea formulată de reclamanţii L.G. ş.a., împotriva pârâţilor P.L. şi P.V., având ca obiect obligaţie de a face, respectiv, obligarea pârâţilor la a înceta orice lucrări de amenajare şi construire a podului de la imobilul situat administrativ în municipiul Zalău, str. G. şi obligarea pârâţilor la a demola lucrările făcute până în prezent, astfel încât suprafaţa podului să fie readusă la starea anterioară; s-a luat act de renunţarea reclamanţilor O.S., S.B. şi A.V. la judecarea cererii pe care au formulat-o.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, acţiunea reclamanţilor este prematură câtă vreme aceştia nu dispun de o autorizaţie de demolare a lucrărilor efectuate de pârâţi, aşa cum pretinde art. 61 din Legea nr. 50/1991 modificată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii, apel care a fost admis de Tribunalul Sălaj, prin decizia civilă nr. 66/15.06.2006, cu consecinţa desfiinţării în întregime a hotărârii apelate şi a trimiterii cauzei pentru rejudecare pe fond la aceeaşi judecătorie, reţinându-se în considerentele acestei decizii faptul că din probele administrate în cauză rezultă clar faptul că intimaţii au executat lucrări de construcţie în mansarda blocului, prin extinderea apartamentului cu o cameră, după expirarea autorizaţiei de construire; apelanţii au solicitat, obligarea intimaţilor la demolarea lucrărilor, iar în cazul admiterii acţiunii, pârâţii vor fi cei care vor trebui să obţină autorizaţia de demolare. Rezultă aşadar că raţionamentul primei instanţe este greşit, câtă vreme a condiţionat judecarea pe fond a cauzei de obţinere a autorizaţiei de demolare de către reclamanţi. În rejudecare, cauza a fost soluţionată prin sentinţa nr. 2606/04.09.2007, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca nefondată; s-a luat act de renunţarea reclamanţilor O.S., S.B. şi A.V. la judecarea acţiunii; s-a luat act de renunţarea pârâţilor P. la judecarea cererii reconvenţionale.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria, pe baza probelor testimoniale administrate în cauză şi a concluziilor raportului de expertiză întocmit, a concluzionat în sensul că reclamanţii şi-au dat acordul, la solicitarea pârâţilor, pentru predarea posesiei podului către pârâţi, astfel încât nu se poate susţine că pârâţii au construit în lipsa acordului tuturor proprietarilor, acord care de altminteri a stat la baza eliberării autorizaţiei de construire nr. 247/5880/1999, în baza căreia pârâţii au construit bucătăria. Expertul a reţinut în considerentele expertizei faptul că extinderea apartamentului nr. 14 de către pârâţi, prin construirea bucătăriei, este conformă cu proiectul de construire nr. 247/5880/1999. Eventual, pârâţii sunt pasibili de răspundere contravenţională pentru nerespectarea termenului de executare a lucrărilor aprobate prin autorizaţia de construire, însă, nu se poate dispune demolarea acestei extinderi câtă vreme a fost făcută în baza unei autorizaţii de construire.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul L.G., solicitând schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, arătând că prima instanţă a lăsat nesoluţionată completarea cererii reconvenţionale prin care s-a solicitat prin stabilirea unei sulte şi că, prima instanţă nu a avut în vedere prevederile Legii nr. 50/1991.
Tribunalul Sălaj, prin decizia civilă nr. 2/17.01.2008, , a admis apelul reclamantului L.G., a schimbat în parte sentinţa apelată, doar în ceea ce priveşte acţiunea principală precizată şi, în consecinţă, rejudecând cauza sub acest aspect, a admis acţiunea precizată a reclamanţilor, împotriva pârâţilor P.V. şi P.L., dispunând obligarea pârâţilor să demoleze bucătăria construită în extinderea apartamentului nr. 14 din blocul de pe str. G.; au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate; pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 2.917,75 lei cheltuieli de judecată către toţi reclamanţii şi la plata sumei de 814,2 lei, cheltuieli de judecată către apelantul reclamant L.G..
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei faptul că, potrivit art. 64 din Legea nr.114/1996 schimbarea destinaţiei locuinţelor, precum şi a spaţiilor cu altă destinaţie situate în clădiri colective, se poate face numai cu acordul proprietarilor, anexa 2 la acest act normativ prevăzând că prin proprietate comună se înţeleg toate părţile dintr-o clădire aflată în proprietate, care nu sunt apartamente şi care sunt destinate folosirii în comun de către toţi proprietarii din acea clădire. Faptul că pârâţii sunt proprietarii apartamentului nr. 14 din blocul menţionat, nu înseamnă că sunt şi proprietarii acoperişului şi ai podului, care se află în proprietatea comună a tuturor locatarilor proprietari. Din probele administrate în cauză rezultă fără echivoc că unele lucrări au fost executate de pârâţi fără autorizaţie, respectiv după expirarea termenului prevăzut în autorizaţia de construire. În plus, reclamanţii coproprietari au fost de acord doar cu posesia, de către pârâţi, a unei porţiuni de pod, astfel încât, construirea bucătăriei de către pârâţi în podul blocului s-a făcut prin limitarea accesului celorlalţi coproprietari la podul comun.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta P.L., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă şi, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii recursului reclamantului L.G., ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în ambele instanţe.
În motivarea recursului, respectiv, în primele două alineate de la pct. 1 din motivele de recurs, precum şi în paginile 3 şi 4 din memoriul de recurs, au fost reproduse considerente de fapt ale cauzei, probaţiunea administrată în faţa primelor două instanţe, cu trimitere la depoziţiile testimoniale, la concluziile expertizei întocmite în dosarul de fond, făcându-se şi un scurt istoric al
cauzei şi al stării de fapt, şi susţinându-se că afirmaţiile reclamanţilor sunt nefondate, fiind infirmate de probele dosarului.
S-a mai invocat în motivarea recursului faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 1 Cod proc.civ. şi art. 304 pct. 6 Cod proc.civ., întrucât, pe de o parte, hotărârea din apel a fost pronunţată de judecători incompatibili în sensul art. 24, art. 25 şi art. 26 Cod proc.civ., respectiv de către aceeaşi judecători care au pronunţat şi prima decizie dată în apel, iar pe de altă parte, deşi o parte din reclamanţii iniţiali nu au declarat apel împotriva primei hotărâri pe fond, în privinţa lor această hotărâre rămânând irevocabilă, totuşi, admiţând apelul unui singur reclamant, instanţa admite acţiunea tuturor reclamanţilor, încălcând astfel principiul disponibilităţii. Apoi, prin acordarea de cheltuieli de judecată în favoarea tuturor reclamanţilor, fără ca aceştia să le fi cerut şi fără ca aceştia să mai insiste în judecată, instanţa a pronunţat o hotărâre prin care a acordat mai mult decât s-a cerut, hotărârea intrând astfel sub incidenţa art. 304 pct. 6 Cod proc.civ.
Curtea a constatat că motivele de recurs indicate la pct. 1, respectiv în pagina 3 şi 4 din memoriul de recurs, se încadrează în pct. 10 şi 11 ale art. 304 Cod proc.civ., în prezent abrogate, în privinţa lor fiind incidentă excepţia inadmisibilităţii - dat fiind că după abrogarea acestor texte legale în recurs nu mai pot fi invocate nici un fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, prin care să se invoce probaţiunea administrată în faţa instanţelor de fond, să se facă trimiteri la diverse probe, ori reiterări ale stării de fapt şi reproduceri ale istoricului cauzei .
Prin decizia civilă nr. 1069/R/2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie s-a admis recursul declarat de pârâta P.L. împotriva deciziei civile nr. 2/A din data de 17 ianuarie 2008 a Tribunalului Sălaj care a fost casată şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Tribunalul Sălaj.
În rejudecare, apelul a fost respins ca nefondat pentru motivele care succed:
Împotriva sentinţei civile nr. 5087 din data de 21 decembrie 2005 a Judecătoriei Zalău prin care s-a soluţionat fondul cauzei în primul ciclu procesual, a formulat apel doar reclamantul L.G., această hotărâre rămânând definitivă prin neapelare în privinţa celorlalţi reclamanţi.
În anul 1999, pârâţii P.V. şi P.L. au efectuat lucrări de extindere a spaţiului locativ în înţelegere cu ceilalţi coproprietari, construind încă o cameră. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că pârâţii locuiesc la ultimul etaj al imobilului, iar extinderea s-a făcut în spaţiul situat în vecinătatea camerei de locuit, în podul blocului. Părţile au convenit că prin această extindere nici una dintre ele nu a fost prejudiciată, pârâţii nefăcând altceva decât să-şi valorifice cota lor de proprietate din podul blocului.
Lucrările de construcţie efectuate la ultimul etaj al imobilului presupun transportul materialelor de construcţii pe scări şi producerea de zgomot, iar pasivitatea reclamanţilor din anul 1999 până în anul 2004 este justificată doar de acordul pe care reclamanţii şi l-au dat în prealabil efectuării acestor lucrări de construcţie.
În anul 2004, pârâţii au efectuat o nouă extindere, folosind un spaţiu care reprezintă cota parte indiviză a celorlalţi coproprietari, pe care pârâţii nu aveau nici un titlu juridic.
În şedinţa publică din 8 iulie 2005, reclamanţii prezenţi la judecată au declarat în faţa instanţei la interogatoriul ce le-a fost luat că tabelul de la dosarul Judecătoriei Zalău, ce conţine acordul pentru posesia pârâţilor, reprezintă în fapt acordul pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra suprafeţei din pod în favoarea pârâţilor.
Instanţa a reţinut că reclamantul apelant L.G. figurează la poziţia nr. 3 din tabelul cu locatari care au fost de acord cu porţiunea de pod comună şi învecinată cu apartamentul nr. 14 al pârâţilor P.V. şi P.L. să intre în proprietatea acestora, fapt dovedit prin semnătura reclamantului la poziţia nr. 3 din rubrica semnături.
Astfel, apelul reclamantului L.G. apare ca nefondat, el fiind cel care prin propria sa semnătură şi-a dat acordul ca porţiunea de pod comună şi învecinată cu a pârâţilor să treacă în proprietatea acestora, ori potrivit dispoziţiilor art. 969 din Codul civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, înscrisul respectiv fiindu-i opozabil în întregime reclamantului L.G..
În baza dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, reclamantul L.G. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1204,5 lei către pârâţii P.L. şi P.V., ca şi unul care a căzut în pretenţii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat recurs reclamantul L.G., solicitând admiterea recursului şi modificarea în totalitate a sentinţei Tribunalului Sălaj în sensul admiterii apelului declarat de reclamant şi pe cale de consecinţă schimbarea în tot a sentinţei Judecătoriei Zalău în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi ulterior precizată, cu cheltuieli de judecată în toate gradele de jurisdicţie.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că acesta se subsumează motivelor înscrise sub punctele 7,8 şi 9 ale art. 304 C.pr.civilă.
Astfel, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină , întrucât deşi prima instanţă a lăsat nesoluţionat un capăt de cerere şi acest fapt a fost invocat ca motiv de apel, tribunalul nu sa pronunţat în nici un mod asupra acestui aspect.
De asemenea, decizia nu cuprinde nici o motivare cu privire la motivele de drept invocate în apel, şi anume cele privitoare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. 1 şi art.7 alin. 6 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea efectuării lucrărilor de construcţii.
În al doilea rând, instanţa de apel a interpretat greşit, prin decizia recurată, actul juridic dedus judecăţii, schimbând atât natura acestuia, cât şi înţelesul său vădit neîndoielnic.
În acest sens, recurentul a arătat că semnarea unui tabel de către mai multe persoane cu privire la posibilitatea realizării unei singure camere în anul 1999 în podul imobilului poate avea cel mult valoarea unui antecontract, ce naşte o obligaţie de a face şi nu transmite proprietatea asupra imobilului.
Mai mult, acest tabel cu greu poate fi considerat ca antecontract, lipsind elemente esenţiale precum preţul, obiectul precizat cu exactitate, etc.
În consecinţă, pârâţii P. au construit în anul 2004 pe părţi indivize comune din podul imobilului aferente tuturor proprietarilor din imobil, fără a fi proprietari cu privire la amintita suprafaţă, ce continuă să rămână în indiviziune.
În final, recurentul a mai arătat că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea flagrantă a legii.
Instanţa de apel nu a invocat nici un text legal în susţinerea soluţiei sale, cu toate că prin motivele de apel s-a invocat încălcarea prevederilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 6 din Legea 50/1991.
Bucătăria realizată de pârâţi în anul 2004 s-a făcut în lipsa oricărei autorizaţii, Primăria Zalău refuzând emiterea unei autorizaţii de construcţie pentru obiectivul menţionat. Toate aceste aspecte rezultă cu evidentă din raportul de expertiză în construcţii efectuat în cauză.
Au fost încălcate de asemenea şi prevederile art. 494 Cod civil, ce prevăd sancţiunea ce urmează a fi luată în ipoteza constructorului de rea credinţă ce construieşte pe terenul proprietatea altuia, respectiv obligaţia constructorului de a ridica la desfiinţarea edificatului realizat în anul 2004( bucătăria realizată conform expertizei), ceea ce în concret recurentul reclamant a şi solicitat prin acţiunea ulterior precizată şi completată.
Mai mult, au fost nesocotite şi principiile ce guvernează coproprietatea, şi anume regula unanimităţii.
S-a mai arătat de către recurent că instanţa de apel a încălcat legea şi sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, ignorând că doar pârâta P.L. a fost asistată de avocat, nu şi pârâtul Pitea Vasile.
Intimaţii pârâţi au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
neîntemeiat.
În motivarea apărării, aceştia au arătat în esenţă că recurentul nu justifică nici un interes în invocarea nepronunţării instanţei asupra renunţării la un capăt de cerere, renunţarea la judecată fiind un act de dispoziţie al titularului acţiunii.
În ceea ce priveşte efectuarea lucrărilor fără autorizaţie de construcţie, intimaţii au arătat acestea au fost realizate în temeiul autorizaţiei de construcţie nr. 247/5580/1999, emisă tocmai în considerarea acordului tuturor coproprietarilor si a cărei valabilitate a fost recunoscută prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
S-a mai arătat că apartamentul pârâtei avea bucătărie înainte de efectuarea lucrărilor din anul 1999, în anul 2004 montându-se doar centrala termică, lucru care nu necesita acordul locatarilor sau emiterea unei noi autorizaţii de construcţie.
Analizând recursul invocat, Curtea constată că motivele pe care acesta se sprijină sunt fondate, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod eronat, în motivarea deciziei supuse controlului, Tribunalul Sălaj a reţinut ca element esenţial al dezlegării pricinii faptul că reclamantul L.G. figurează la poziţia nr. 3 din tabelul cu locatari care au fost de acord cu porţiunea de pod comună şi învecinată cu apartamentul nr. 14 al pârâţilor P.V. şi P.L. să intre în proprietatea acestora, fapt dovedit prin semnătura reclamantului la poziţia nr. 3 din rubrica semnături.
Astfel, reclamantul este cel care prin propria sa semnătură şi-a dat acordul ca porţiunea de pod comună şi învecinată cu a pârâţilor să treacă în proprietatea acestora, iar potrivit dispoziţiilor art. 969 din Codul civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, astfel încât înscrisul respectiv îi este opozabil.
Or, analizând cuprinsul înscrisului respectiv, rezultă că Tribunalul a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul termenilor acestora. Or, nu este admisibil ca pe cale de interpretare judecătorul să deturneze sensul neîndoielnic al termenilor contractuali şi să schimbe astfel natura acestuia, şi implicit obligaţiile ce revin părţilor contractante.
Prin actul sub semnătură privată intitulat tabel locatorii reclamanţi şi-au dat acordul
cu privire la posesia, de către pârâţi, a unei părţi din pod, acord pe baza cărora aceştia au construit
în anul 1999 o extindere a locuinţei proprii.
A califica însă acest tabel ca act translativ de proprietate inclusiv pentru suprafaţa
ocupată de pârâţi în anul 2004, înseamnă însă a excede în mod nepermis voinţei părţilor, în lipsa oricăror elemente care să justifice o astfel de calificare.
Astfel, actului amintit îi lipsesc elemente fundamentale ale unui contract de vânzare-cumpărare nefiind indicat nici preţul, nici suprafaţa certa ce ar face obiectul unei astfel de convenţii. În cuprinsul înscrisului nu se regăsesc nici alte elemente care ar putea eventual califica actul ca alt tip de contract translativ de proprietate.
Pe de altă parte, în condiţiile în care Tribunalul ar fi avut dubii cu privire la interpretarea voinţei părţilor, trebuia să aplice regulile de interpretare cuprinse în art. 983 Cod civil, potrivit căruia contractul se interpretează în favoarea celui ce se obligă.
Or, reţinând în sarcina reclamantului obligaţia de a transmite proprietatea, tribunalul a procedat exact în mod contrar, interpretând actul în contra debitorului, din cuprinsul tabelului semnat şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 969 Cod civil, rezultând că acesta a fost de acord doar cu posesia de către pârâţii a unei porţiuni din pod, în anul 1999.
Numai pe calea unei interpretării deductive excesive şi nelegale a termenilor înscrisurilor Tribunalul a putut ajunge la concluzia că acordul reclamantului cuprinde transferul de proprietate şi implicit şi construirea unei extinderi la bucătărie mult ulterior semnării actului, respectiv în anul 2004, cu atât mai mult cu cât, potrivit raportului de expertiză, aceasta noua extindere a micşorat considerabil accesul restului coproprietarilor în pod, care se mai poate face doar pe partea stângă, accesul pe partea dreaptă fiind ocupat în întregime de noua construcţie. Aceste concluzii contrazic şi susţinerile pârâţilor intimaţi potrivit cărora în anul 2004 s-ar fi montat doar centrala termică, nefiind vorba de vreo extindere a spaţiului ocupat.
Or, prin această construcţie, pârâţii au încălcat aşadar fără temei legitim regulile ce guvernează coproprietatea, intervertind în mod abuziv posesia şi proprietatea asupra unei cote părţi din spaţiul comun în proprietate individuală exclusivă, inclusiv prevederile art. 35 alin. 1 din Legea locuinţei nr. 114/1996, ce instituie răspunderea proprietarului pentru asigurarea condiţiilor de funcţionare normale a spaţiilor aflate în proprietatea indiviză.
Regula unanimităţii , particularizată şi prin dispoziţiile art. 64 din legea amintită mai sus, impunea acordul tuturor proprietarilor în cazul unor acte de dispoziţie precum schimbarea destinaţiei spaţiilor comune, acord ce trebuie să fie explicit şi cert exprimat, şi nu dedus pe cale de interpretare.
Or, aşa cum rezultă din considerentele expuse mai sus, un astfel de acord nu a existat, condiţie considerată în mod greşit ca fiind îndeplinită de instanţa de apel.
Chiar daca ar fi existat o autorizaţie de construcţie emisă de autorităţia, acesta nu ar putea fi considerată ca o probă imbatabilă a acordului coproprietarilor pentru construire, interpretarea actului fiind supus cenzurii instanţei de judecată, care hotărăşte independent de concluziile autorităţii administrative.
În ceea ce priveşte legalitatea lucrărilor efectuate în anul 1999, Curtea reţine că acest aspect nu mai poate face obiectul controlului în prezentul recurs, decât cu încălcarea principiului non reformatio in peius, întrucât decizia civilă a nr. 2/A a tribunalului Sălaj prin care s-a dispus doar demolarea extinderii efectuate în anul 2004, păstrate fiind dispoziţiile restului sentinţei civile nr. 2606/2007 a Judecătoriei Zalău, a fost atacată doar de pârâta P.L., nu şi de recurentul reclamant. Or, acest principiu îşi păstrează aplicabilitatea şi pe parcursul următoarelor etape procesuale, generate de admiterea apelului pârâtei.
În consecinţă, în cauză fiind îndeplinit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 cu consecinţa admiterii acestuia, Curtea consideră superfluă analizarea celorlalte motive invocate în recurs, astfel încât va admite recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei civile nr.
50/25.09.2008 a Trib. Sălaj pe care o modifică în sensul că admite în parte apelul declarat de reclamantul L.G. împotriva sentinţei civile nr. 2606/04.09.2007 a Jud. Zalău pe care o va schimba în parte.
| ← Act juridic. Condiţie suspensivă pur potestativă. Invocarea... | Servitute de trecere. Condiţii de instituire. Necesitatea... → |
|---|
