Acţiune în revendicare. Imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Admisibilitate

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 58/R din data de 27.10.2015

 Codul civil: art. 480-481;

 Legea nr. 10/2001;

 Decizia ÎCCJ nr. 33/1998.

Imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin care a fost reglementată o procedură de reparație de imediată aplicare în folosul tuturor categoriilor de proprietari deposedați abuziv de bunurile lor imobile și după apariția acestei legi singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate abuziv este cea prevăzută de legea în discuție, cale pe care reclamanții nu au urmat-o. Legea nr. 10/2001, prin obiectul de reglementare este o lege specială, față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare și fiind vorba de existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, în raport de principiul specialia generalibus derogant, se impune aplicarea obligatorie a normei speciale. De altfel raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că, în concursul dintre legea specială și legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale.

În ceea ce privește noțiunea de "bun"; , Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează doar bunurile actuale, deja dobândite, a căror restituire să poată fi obținută ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. Accepțiunea noțiunii de "bun actual"; în patrimoniul unei persoane, astfel cum a reținut și instanța de apel, așa cum rezidă din Hotărârea-pilot Atanasiu contra României, este aceea a existenței unei hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut calitatea de proprietar, iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, în condițiile în care imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a legii menționate și totodată având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada că dețin un act al autorității publice sau o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea imobilului în litigiu, respectiv să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, drept a cărui protecție să o invoce în prezenta cauză, dimpotrivă pârâta fiind cea care a făcut dovada că imobilul respectiv aparține patrimoniului său, instanța de apel a pronunțat o hotărâre în acord cu dispozițiile din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în mod justificat a reținut că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă.

Prin sentința civilă nr. 7125 din 30 octombrie 2013, pronunțată de Judecătoria Târgu-Mureș în dosarul nr. 9614/320/2010, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanții B. B. M., prin moștenitor N. M. și A. M., prin mandatar B. C. I. în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, cu sediul în Târgu-Mureș. Prin aceeași sentință reclamanții au fost obligați la plata către pârâtă a sumei de 7.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut cu privire la imobilul în litigiu, că acesta a fost înscris inițial în CF nr. 4677 Târgu-Mureș, sub nr. top. 2602/2/1 și 2602/3/1. La apariția Decretului nr. 92/1950, imobilul compus din casă edificată din cărămidă acoperită cu țiglă având 13 camere, 4 bucătării, 4 băi, 3 holuri, 5 antreuri, o scară, 6 pivnițe și casă edificată din cărămidă acoperită cu țiglă compusă din 2 camere, o bucătărie, un antreu și curte, era întabulat pe numele fiicelor fostului proprietar tabular, respectiv P. S. și P. O.. Ulterior, în realizarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 în cartea funciară s-a întabulat dreptul de proprietate, cu titlu de naționalizare, în favoarea Statului Român.

Prin Decizia civilă nr. 1275/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș în dosarul nr. 583/43/2007, instanța de judecată a constatat "nulitatea încheierii de întabulare nr. 388/29.05.1952 privind imobilul situat în xxx, înscris în CF 4677, nr. top. 2602/2/1 și 2602/3/1 și transcris în CF 800/II Târgu-Mureș, precum și a actului de preluare a imobilului în proprietatea statului, care a stat la baza emiterii acestei încheierii de CF";.

Potrivit extrasului CF nr. 122835 Târgu-Mureș, CF vechi nr. 90125/A/I, partea II (foaia de proprietate), înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei SC S. SA, s-a făcut în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995, emis de MAPPM București.

Reclamanții au atacat, prin prezenta acțiune, astfel cum aceasta a fost promovată inițial în dosarul nr. 10803/320/2009, actele care au stat la baza întabulării dreptului de proprietate al societăți pârâte, în sensul în care au solicitat anularea Ordinului nr. 37/1995 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995, emise de MAPPM București, cererea acestora fiind respinsă de către instanța de contencios administrativ, ca fiind tardiv formulată.

Având în vedere faptul că imobilul revendicat a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, s-a reținut că în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14.02.2001 (data intrării în vigoare), fac inadmisibilă acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată).

Instanța de fond a făcut trimitere la prevederile art. 11 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv la prevederile art. 11.1 și 11.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reținând că în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, legea veche, materializată în dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil, invocate de reclamanți, suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispozițiile art. 15 din Constituție și art. 1 Cod civil. Drept urmare, accesul reclamanților la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat ar fi putut fi exercitat numai în condițiile și cu procedura recunoscută de legea nouă, acțiunea în revendicare potrivit dreptului comun (art. 480-481 Cod civil) nemaiputând fi primită, cei interesați trebuind să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută în noua lege.

Cu toate că, în speță, reclamanții au arătat că nu au declanșat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci au înțeles să se adreseze direct instanței de judecată, apreciind că nu le sunt incidente aceste prevederi legale, deschizând prezenta acțiune în revendicare în condițiile dreptului comun, instanța de fond a constatat că aceștia s-au adresat cu o notificare unității administrativ-teritoriale Târgu-Mureș, înregistrată sub nr. 16746/2039 din 03.10.2001, ulterior în parcurgerea procedurii prevăzute de art. 25 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001 adresându-se cu o notificare și pârâtei, în calitate de unitate deținătoare a imobilului revendicat, acest demers fiind însă abandonat de reclamanți, care au preferat calea deschisă de dispozițiile dreptului comun.

S-a mai reținut de către instanța de fond că susținerile reclamanților, potrivit cărora aceștia au un drept alternativ la acțiune, întemeiat pe dispozițiile art. 480 și 481 din Codul civil sunt inacceptabile, întrucât noua lege a suprimat, în totalitatea ei, acțiunea legii vechi în ce privește imobilele ce fac obiectul ei de reglementare și, fără a suprima accesul la justiție, a perfecționat sistemul măsurilor reparatorii și, prin norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului judecătoresc (art. 24 alin. 8 din Legea nr. 10/2001 republicată).

Este adevărat că pct. 2 al Cap. 1 din HG nr. 498/2003 trimite la exigențele art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă aceste dispoziții cu caracter de principiu vizează modul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite la instituțiile și persoanele implicate în executarea legii, nefiind așadar, de natură să conducă la o altă soluție, regimul juridic al imobilului ce face obiectul prezentei cauze făcând obiectul unui decret de expropriere, respectiv Decretul nr. 92/1950.

În ceea ce privește apărările reclamanților referitoare la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, instanța le-a înlăturat, întrucât recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalității reparatorii urmărite, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

Referitor la dreptul reclamanților la asigurarea unui proces echitabil, s-a reținut că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, drept însă, limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică contestațiile ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil. Astfel, nu se poate reține că legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, în condițiile în care prin chiar conținutul său, legea specială a instituit și posibilitatea exercitării controlului judecătoresc, ceea ce lipsește de suport afirmațiile reclamanților.

În ceea ce privește susținerile reclamanților, cu privire la respectarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1, prima instanță a reținut incidența în cauză a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă și a considerat că se justifică reducerea cheltuielilor privind onorariul de avocat, efectuate de pârâta SC S. SA, de la suma de 13.258 lei, la suma de 7.000 lei, apreciind că raportat la particularitățile și complexitatea cauzei, aceasta îndeplinește condiția unui cuantum rezonabil. În acest context, instanța a admis în parte cererea pârâtei cu privire la plata cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 7.000 lei, menționată mai sus.

Prin decizia civilă nr. 284 din 12.06.2014, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. 9614/320/2010, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții N. M., în calitate de moștenitor legal al numitei B. B. - M. și A. M., prin mandatar B. C. - I. împotriva sentinței civile, pronunțate de Judecătoria Târgu-Mureș și s-a dispus obligarea apelanților să-i plătească intimatei SC S. SA suma de 7.366,24 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat

Pentru a pronunța această decizie Tribunalul Mureș a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, nefiind dată cu încălcarea vreunor dispoziții de drept material ori de drept procesual, iar modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate este și el ferit de critici. Prima instanță în mod corect a interpretat dispozițiile legale incidente, respectiv normele relevante din Legea nr. 213/1998 și din Legea nr 10/2001, dar și interpretarea oficială dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, de admitere a unui recurs în interesul legii. De asemenea, instanța a explicat în detaliu care sunt argumentele pentru care cererea formulată de reclamanți, de revendicare a bunului imobil în temeiul dreptului comun ( art. 480-481 din Codul civil) este inadmisibilă, fiind obligatorie urmarea căii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 după apariția acestui act normativ.

Față de motivele invocate de reclamanți prin cererea de apel, s-a apreciat că nu poate fi primită susținerea lor în sensul că în mod greșit instanța de fond a soluționat cererea prin prisma prevederilor Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001 și ale HG nr. 498/2003, deși reclamanții apelanți au indicat ca temei de drept al acțiunii lor prevederile art. 480-481 din Codul civil, motiv pentru care a fost denaturat cadrul juridic cu care instanța a fost învestită. În acest sens s-a reținut că Judecătoria nu a soluționat pricina (în sensul pronunțării unei hotărâri de fond) prin prisma prevederilor legale amintite, întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă. Ca atare, o analiză de fond nu a fost făcută nici din perspectiva dreptului comun, dar nici din perspectiva legilor speciale reparatorii, iar motivele pentru care acțiunea în revendicare este inadmisibilă atunci când partea trebuia și putea să se prevaleze de procedura reglementată în legea specială reparatorie au fost expuse pe larg în sentința primei instanțe.

Tribunalul a mai reținut că susținerea apelanților referitoare la faptul că Legea nr. 213/1998 invocată de prima instanță privește exclusiv bunurile proprietate publică, reprezintă o abordare simplistă și evident partizană cu propriile lor interese, fără o preocupare sinceră pentru respectarea prevederilor legale, instanța de apel apreciind sub acest aspect că art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 este pe deplin aplicabil și situației din speță, incidența sa fiind corect punctată de prima instanță, în sensul că atâta timp cât partea avea la îndemână calea unei legi speciale de reparație, trebuia să o urmeze în detrimentul dreptului comun.

De asemenea, reclamanții apelanți au contestat și considerentele primei instanțe privitoare la aplicarea în cazul acestui imobil a prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, raportat la pretinsa natură a pricinii și au apreciat că nici nu se aflau în situația de a opta între a alege ca acțiunea lor să fie soluționată prin prisma dreptului comun (art. 480-481 din Codul civil) ori prin prisma legii speciale (Legea nr. 10/2001), deoarece, după cum au arătat, raportul juridic dedus judecății nu formează și nu poate forma obiectul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care între reclamanți și pârâtă nu a existat un raport de drept privat direct, prin care pârâta să fi preluat prin expropriere imobilul direct de la reclamanți, iar pe de altă parte, așa-zisul drept de proprietate al pârâtei nu s-a născut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Tribunalul a reținut că această susținere a reclamanților apelanți este combătută cu argumente potrivite de către intimată prin întâmpinare și pe de altă parte, independent de argumentele asupra cărora insistă apelanții, instanța nu poate să ignore întregul trecut juridic al imobilului revendicat. Este adevărat că preluarea imobilului nu s-a făcut de către pârâtă, ci ea s-a realizat de către Statul Român în anul 1952 și la fel de adevărat este faptul că pârâta a devenit proprietar al imobilului doar în actuala ordine juridică constituțională, însă această ultimă împrejurare este irelevantă și nu poate conduce sub nicio formă la înlăturarea regimului juridic special aplicabil acestui bun în condițiile în care în viziunea Legii nr. 10/2001, caracterul de bun preluat abuziv supus regimului acest act normativ este independentă de cine anume exercită, practic, dreptul de proprietate asupra imobilului. Faptul că pârâta SC S. SA este considerată în momentul de față proprietar al imobilului și faptul că dobândirea dreptului de proprietate de către această entitate juridică s-a făcut în perioada anilor 1990, nu exclude, ci dimpotrivă, păstrează bunul în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, ca fiind un bun preluat în mod abuziv.

Cu privire la criticile reclamanților, prin care au susținut că oricum, chiar dacă bunul imobil ar fi fost supus din punct de vedere juridic regimului instituit de Legea nr. 10/2001, totuși, posibilitatea alternativă de a se folosi de calea dreptului comun, reprezentată de acțiunea în revendicare, a rămas neatinsă, instanța de apel a reținut că din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătoriei este amplă și convingătoare, principiile generale fiind expuse exhaustiv de prima instanță.

De asemenea, referirile apelanților reclamanți la decizia civilă nr. 2068/22.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă, în dosarul nr. 8189/118/2008 și la decizia civilă nr. 1137/2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă, precum și la interpretările care ar trebui desprinse din aceste acte jurisdicționale, sunt greșite.

Cele reținute de instanța supremă în decizia civilă nr. 2068/22.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă nu reprezintă în niciun caz o schimbare de optică a acesteia, o modificare a jurisprudenței față de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii în această materie, ci dimpotrivă, se constituie tocmai într-o punere în aplicare a acestei ultime decizii.

Cu privire la argumentele invocate de apelanți din decizia civilă nr. 1137/2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă, s-a reținut că și acestea sunt nefondate, raportat la datele prezentei spețe. În fapt, cele surprinse în decizia mai sus-amintită nu reprezintă decât o expunere a celor care deja au fost stabilite prin tezele secunde din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite. În acest sens, în esență, o acțiune în revendicare de drept comun poate fi considerată ca admisibilă, dacă reclamantul justifică "un bun"; în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și dacă prin cererea sa nu tinde a aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Raportându-se la jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot fi considerați ca având "un bun";, în sensul Convenției.

În speță, reclamanții se găsesc în situația în care beneficiază de o hotărâre irevocabilă - decizia civilă nr. 1275/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș în dosarul nr. 583/43/2007 - dar care nu face decât să constate caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului, desființând înscrierea statului în cartea funciară, dar și titlul cu care bunul a fost preluat. Nu există nicio dispoziție a vreunei instanțe judecătorești prin care să se recunoască reclamanților un drept de proprietate asupra acelui imobil și nicio dispoziție prin care să se stabilească necesitatea restituirii bunului în favoarea lor. Dacă ar fi urmat calea specială instituită de Legea nr. 10/2001, cererea lor de restituire ar fi primit o soluție de fond, fiind susceptibil de a obține chiar restituirea în natură sau eventual despăgubiri, în măsura în care ar fi îndeplinit cerințele legale, însă nu își pot pretinde drepturile pe calea de drept comun a acțiunii în revendicare.

S-a mai reținut că în același sens, dar cu anumite particularități suplimentare, este și punctul de vedere exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu noțiunea de "bun";, în paragraful 58 din Hotărârea din 9 decembrie 2008 pronunțată în Cauza Viașu împotriva României.

În acest context s-a apreciat că reclamanții ar fi putut justifica dobândirea sau redobândirea "unui bun";, în sensul Convenției, dar în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a legat recunoașterea acestui "bun"; de prealabila urmare a căilor expres reglementate de lege.

În consecință, s-a constatat că nu există din acest punct de vedere, nicio rațiune suficient de puternică pentru a face aplicarea tezei secunde din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și pentru a declara admisibilă acțiunea în revendicare pornită de reclamanți.

Tribunalul a reținut totodată că o altă critică adusă în apel s-a referit la schimbarea temeiurilor pe care și-au fundamentat reclamanții în cererea de chemare în judecată, prin disjungerea petitului nr. 1 și declinarea soluționării acestuia în favoarea instanței de contencios administrativ și finalmente, prin neexaminarea cererii din perspectiva principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Nici această argumentație nu a fost apreciată ca fiind fondată. În primul rând, s-a constatat că reclamanții nemulțumiți de opțiunea judecătoriei, de disjungere și apoi de declinare a competenței de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel Târgu-Mureș, ca instanță de contencios administrativ, ar fi avut suficiente mijloace procedurale pentru a acționa fie în sensul recurării sentinței de declinare a competenței, fie în sensul invocării unei excepții de necompetență în fața instanței de contencios administrativ, însă reclamanții nu au uzat de niciunul dintre aceste mijloace, ceea ce presupune că au acceptat competența instanței de contencios administrativ în soluționarea pricinii. În al doilea rând s-a apreciat că în condițiile în care atât Curtea de Apel Târgu-Mureș, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, au reținut spre soluționare cererea de anulare a actelor administrative, chiar raportat la natura motivelor de fapt și de drept invocate în susținerea ei, se traduce prin aceea că deja s-a stabilit în mod irevocabil atât competența de soluționare a acelei cauze, cât și limitele în care controlul legalității acelor acte administrative poate fi exercitat.

Instanțele de contencios administrativ au avut de soluționat aceeași cerere, în privința petitului de anulare a Ordinului nr. 37/1995 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995 emise de MAPPM București, ca și cererea cu care a fost inițial sesizată judecătoria. De asemenea, aceleași motive de nulitate au fost aduse și în fața jurisdicției de contencios administrativ. Prin urmare, în acest context, curtea de apel și instanța supremă au avut aptitudinea de a analiza valabilitatea actelor administrative atacate, din toate perspectivele invocate de reclamanți, chiar și în raport de incidența principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, iar soluția a fost de respingere ca tardivă a acțiunii. Instanța civilă, în momentul de față, nu mai poate să facă o analiză proprie, aprofundată, a acestei chestiuni, întrucât cererea de anulare a Ordinului nr. 37/1995 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995 emise de MAPPM București nu mai constituie, ca urmare a disjungerii, obiect al prezentei judecăți. Obiectul procesului de față, îl constituie exclusiv acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 480-481 din Codul civil, introdusă de reclamanți în contradictoriu cu pârâta, împreună cu toate consecințele practice care ar putea deriva din admiterea ei.

În altă ordine de idei, chiar dacă cererea de chemare în judecată ar fi privită în întregul ei, incluzând și primul petit, prin care s-a solicitat în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, anularea Ordinului nr. 37/1995 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995 emise de MAPPM București, prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, către pârâtă, instanța de apel a reținut că natura pricinii este dată de temeiul de drept invocat de părți în susținerea sa (art. 480-481 din Codul civil), dar și de obiectivul urmărit de acestea, respectiv obținerea restituirii bunului preluat abuziv de către stat în anul 1952. Prin urmare, am fi în prezența unei încercări ocolite a reclamanților, de a obține aceleași drepturi pentru care legiuitorul a instituit procedura specială a Legii nr. 10/2001 și din nou, ne întoarcem la inexistența unei alternative pentru persoana interesată, între aplicarea regimului de drept comun și aplicarea regimului legilor speciale de reparație.

Principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis reprezintă un efect general al nulității actelor juridice și în raport de aceste caracteristici ale sale, face parte tot din noțiunea mai largă de "drept comun"; pe care o înlătură legile speciale de reparație la care trebuiau să apeleze reclamanții. Or, în aceste circumstanțe, chiar și incluzând primul petit al cererii de chemare în judecată, inadmisibilitatea ei se păstrează.

În legătură cu chestiunea excepției autorității de lucru judecat invocată de către intimată prin întâmpinare, raportat la soluția cuprinsă în decizia civilă nr. 1275/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș în dosarul nr. 583/43/2007, s-a reținut că ea nu a putut fi calificată ca o excepție de drept procesual în calea de atac a apelului, ci putea avea această natură juridică numai cu ocazia judecății de fond. În apel, excepția cu pricina putea fi un motiv de exercitare a căii de atac dacă provenea de la apelant ori o simplă apărare, dacă provenea de la intimat, ca în cazul de față. Pe de altă parte, s-a apreciat că o cercetare aprofundată a acestei excepții, în condițiile în care apelul declarat de către reclamanți urmează a fi respins, nu se mai impune.

În concret însă, s-a apreciat că nu se poate pune problema unei autorități de lucru judecat în sens procesual, așa cum a fost cea invocată de către intimată, în raport de cele reținute în decizia civilă nr. 1275/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, întrucât între cele două dosare lipsește tripla identitate, de părți, obiect și cauză.

Pentru considerentele arătate, Tribunalul a dispus respingerea apelului dedus judecății și a făcut aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, dispunând și obligarea reclamanților la plata în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții A. M., prin mandatar B. C. I. și N. M. în calitate de moștenitoare a defunctei B. B. M. și au solicitat în principal admiterea recursului, casarea hotărârile atacate și rejudecând pe fond cauza, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, iar în subsidiar, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Târgu Mureș.

În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8, 9 și 11 din Codul de procedură civilă.

În motivarea recursului reclamanții au invocat faptul că atât hotărârea pronunțată de instanța de fond, cât și cea pronunțată instanța de apel sunt netemeinice și nelegale, fiind date cu aplicarea greșită a legii și cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbând natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În primul rând s-a subliniat faptul că reclamanții au înțeles să promoveze o acțiune în revendicare împotriva SC S. SA, susținându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 și 481 din vechiul Cod civil.

Sub acest aspect s-a invocat faptul că niciuna dintre cele două instanțe ale căror hotărâri au fost atacate nu au făcut niciun fel de referire la modul în care reclamanții și-au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Xxx.

În susținerea recursului declarat reclamanții au făcut un scurt istoric al litigiilor derulate cu privire la imobilul în litigiu, arătând că imobilul menționat a aparținut antecesoarei acestora defuncta A. O., iar la data de 07.07.1997 au promovat o acțiune civilă împotriva Statului Român, reprezentat prin Primăria Municipiului Târgu-Mureș, prin care au solicitat să se constate nulitatea încheierii de întabulare nr. 388/29.05.1952 din C.F. nr.800/II Târgu Mureș, nr. top.2602/2/1 și 2602/3/1 și a actelor în baza căreia ea a fost emisă și restabilirea situației anterioare de CF prin reîntabularea dreptului de proprietate pe numele foștilor proprietari. S-a susținut că acțiunea respectivă era practic o acțiune în revendicare, îndreptată împotriva Statului Român, acțiunea fiind promovată anterior apariției Legii nr. 10/2001, iar prin decizia civilă nr. 1642/20.03.2001, pronunțată în cauză de fosta Curte Supremă de Justiție s-a reținut că acțiunea în revendicare promovată de reclamanți anterior Legii nr. 10/2001 este perfect admisibilă.

Reclamanții au mai relevat că în anul 2007, Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia civilă nr. 1275/R/23.11.2007, pronunțată în dosarul cu nr. 583/43/2007 a dispus în mod irevocabil, "constatând nulitatea încheierii de întabulare nr. 388/29.05.1952, privind imobilul situat în Xxx, înscris în CF nr.4677 top 2602/2/1 și 2602/3/1 și transcris în CF nr. 800/II Târgu Mureș, precum și a actului de preluare a imobilului în proprietatea statului care a stat la baza emiterii acestei încheieri de CF";.

În acest context reclamanții au apreciat că momentul pronunțării Curții de Apel Târgu-Mureș, respectiv data de 23.11.2007 coincide cu momentul în care demersurile lor de revendicare a imobilului de la Statul Român au încetat, la acel moment stabilindu-se nevalabilitatea titlului Statului Român. Totodată reclamanții au susținut că din acel moment nu se mai încadrau în prevederile Legii nr. 213/1998, respectiv ale Legii nr. 10/2001 pentru a redobândi imobilul în litigiu, deoarece acel imobil nu se mai afla în proprietatea Statului Român, ci în proprietatea unei persoane juridice de drept privat, respectiv a pârâtei SC S. SA.

În acest context s-a susținut că în mod eronat instanțele au reținut în prezenta cauză că nu sunt incidente prevederile art. 480 și 481 din vechiul Cod civil.

În opinia recurenților reclamanți, raportat la data promovării acțiunii, respectiv 13.10.2009 și raportat la faptul că la acea dată dreptul de proprietate al Statului Român a fost radiat în condițiile deciziei civile nr. 1275/R/2007 a Curții de Apel Târgu-Mureș, pronunțată în dosar nr. 583/43/2007 și ținând cont de și de faptul că termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a expirat, în speță nu se poate vorbi despre vreo posibilitate de a alege calea juridică de urmat, singura cale de urmat fiind aceea a unei acțiuni în revendicare întemeiată la data promovării ei pe prevederile art. 480-481 din vechiul Cod civil.

Față de aspectele reținute de instanța de apel în sensul că SC S. SA a devenit proprietar printr-un transfer pe care Statul Român l-a făcut în mod voluntar și, prin urmare, pârâta SC S. SA este continuatoarea cu titlu particular a drepturilor și obligațiilor antecesorului său, care nu este nimeni altul decât Statul Român, reclamanții au susținut că în conformitate cu acest raționament al instanței de apel, de vreme ce titlul Statului Român a fost desființat ca urmare a constatării nulității actului menționat mai sus atunci și titlul intimatei-pârâte are aceeași soartă, respectiv și acest titlu este nul de drept.

O altă critică pe care reclamanții au formulat-o vizează incidența cauză a deciziei civile nr. 2068/22.03.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții susținând că această hotărâre judecătorească are menirea de a clarifica o situație similară cu cea dedusă judecății, indiferent de data promovării cererii ce a fost soluționată prin decizia amintită, aceasta deoarece prin această decizie s-au clarificat situații juridice de fapt prin prisma incidențelor normelor juridice în vigoare.

Referitor la aprecierile făcute prin hotărârile atacate în sensul că după apariția Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o acțiune în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român nu ar mai fi admisibilă, reclamanții au invocat faptul că interpretarea dată cu privire la aplicabilitatea acestei decizii în cauză este una eronată, deoarece decizia respectivă este ulterioară deciziei Curții de Apel Târgu-Mureș, care a fost pronunțată la data de 23.11.2007. Astfel s-a arătat că la data de 09.06.2008 (data pronunțării Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție), dreptul de proprietate al Statului Român a fost desființat ca urmare a constatării nulității actului de preluare a imobilului. Prin urmare, din moment ce la data pronunțării Deciziei nr. 33/2008, Statul Român nu mai era proprietar, în opinia reclamanților această decizie nu se poate aplica în speța de față.

În concluzie, reclamanții au susținut că prin prisma celor arătate anterior și în condițiile în care litigiul se poartă între persoane de drept privat, singura cale ce se putea urma era cea prevăzută de art. 480-481 vechiul Cod civil.

În aceste condiții reclamanții au precizat că își mențin punctul de vedere conform căruia acțiunea în revendicare este întemeiată fie prin aplicarea principiului "resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis", fie prin compararea titlurilor lor cu titlul SC S. SA.

Referitor la aplicarea principiului "resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis" s-a arătat că însuși judecătorul care a motivat hotărârea în apel a reținut că intimata-pârâtă ar fi continuatoarea în drepturi și obligații a Statului Român, or în condițiile în care titlul Statului Român a fost desființat este evident că și titlul SC S. SA urmează aceeași soartă.

În situația în care se analizează admisibilitatea acțiunii în revendicare prin prisma comparării titlurilor s-a subliniat faptul că titlul reclamanților se bazează pe dreptul lor de proprietate înscris în CF ca urmare a constatării nulității încheierii de întabulare nr. 388/29.05.1952. Totodată s-a arătat că și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2068/2012 a caracterizat, într-o situație identică, titlul reclamantului ca fiind preferabil în contextul în care reclamantul era moștenitorul unor persoane deposedate abuziv prin naționalizare, în timp ce statul a dobândit imobilul fără titlu valabil. În aceste condiții, acțiunea în revendicare a unui imobil preluat fără titlu valabil, a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, care nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, este admisibilă când este formulată împotriva unei societăți comerciale privatizate, care deține bunul prin efectul unor transmisiuni universale sau cu titlu universal (reorganizare sau transformare).

Reclamanții au invocat, de asemenea, faptul că titlul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în urma privatizării fostelor societăți de stat, în baza Ordinului nr. 37/1995, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995, emise de MAPPM București și față de acest mod de dobândire a dreptului de proprietate, prin prisma celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2068/2012 s-a susținut că în cauza dedusă judecății nu este necesar a se verifica dacă SC S. SA a fost sau nu de bună-credință în momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din Xxx. S-au invocat și considerentele deciziei menționate referitoare la efectele admiterii unei acțiuni în revendicare de genul celei promovate de reclamanți, în sensul că prin art. 324 al OUG nr. 88/1997, în forma dată de Legea nr. 99/1999, se prevede că instituțiile publice implicate în privatizarea asigură repararea prejudiciului cauzat societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat, plătind o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor. De asemenea, s-a precizat că instanța supremă a analizat prin aceeași decizie și actele juridice care cad sub incidența art.45 din Legea nr.10/2001, stabilind că în sfera acestor acte nu pot cădea decât acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, încheiate cu titlu oneros sau gratuit. De aceea, efectul consolidant al art. 45 din Legea nr.10/2001 nu se putea produce în persoana pârâtei, care a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărarea de acțiuni de la F.P.S și F.P.P.

În concluzie s-a susținut că în speță titlul de proprietate al reclamanților este preferabil celui deținut de către pârâtă.

Reclamanții au apreciat de asemenea, că acțiunea în revendicare este întemeiată și prin prisma noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care prin hotărârea Curții de Apel Târgu-Mureș s-a recunoscut nulitatea actului prin care imobilului situat în Xxx a intrat în proprietatea statului.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată la plata cărora au fost obligați reclamanții s-a apreciat că cuantumul onorariului de avocat este exagerat și s-a solicitat (dacă va fi cazul), să se procedeze la cenzurarea acestuia.

Pârâta intimată SC S. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, conform actelor justificative anexate.

Pârâta intimată prin întâmpinarea formulată a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepție ce a fost ridicată atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, pârâta relevând faptul că potrivit art. 38 din OUG nr. 80/2013, în situația în care constată că în faza procesuală anterioară taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal, instanța investită cu soluționarea căii de atac a dispus obligarea părții la plata taxei de timbru aferente și pentru care solicită a se proceda în consecință.

În opinia pârâtei, acțiunea introductivă întemeiată pe prevederile dreptului comun, era supusă timbrajului după valoarea patrimonială.

S-a susținut că excepția de netimbrare este o excepție de ordine publică, în același timp dirimantă și poate fi ridicată în orice stadiu al litigiului, inclusiv în căile de atac, astfel că nu poate exista doar o dată fixă pentru invocarea acesteia, din perspectiva instanței, cât și părții pârâte, iar față de regimul juridic aplicabil raportului litigios, exprimat clar de reclamante, acțiunea după obiectul format din petitele ce le cuprinde nu beneficiază de scutirea taxei judiciare de timbru.

Totodată intimata pârâtă a mai invocat excepția autorității de lucru judecat - prezumție legală absolută, raportat la hotărârile judecătorești pronunțate anterior în litigiile dintre părți. Astfel s-a făcut referire la decizia civilă nr. 1275/R/23 noiembrie 2007, pronunțată de către Curtea de Apel Târgu - Mureș, Secția civilă, în dos. nr. 967/2003/C prin care s-au admis în parte cele două recursuri, iar în rejudecare instanța de recurs a anulat încheierea de întabulare din anul 1952 în contradictoriu cu Primăria Târgu-Mureș, respingând restul petitelor reclamantelor și la sentința nr. 126 din 6 mai 2011, pronunțată de către Curtea de Apel Târgu-Mureș în dos. nr. 10803/320/2009, rămasă definitivă și devenită irevocabilă prin decizia nr. 2708/31 mai 2012, pronunțată de Î.C.CJ. în dosarul cu același număr, prin care s-a respins recursul declarat de Bâra Bianca și A. M., care de asemenea are putere de lucru judecat potrivit art. 1201 - 1202, ca o prezumție absolută și se află sub aplicarea excepției de drept procesual a autorității de lucru judecat, potrivit art. 162 și 166 Cod procedură civilă, sub imperiul căreia s-a judecat litigiul.

Cu referire la excepția invocată, pârâta a relevat că în jurisprudență s-a statuat că instanța de judecată nu trebuie să identifice cele trei elemente comune ale cauzelor în judecată, ci trebuie să verifice și să identifice dezlegarea dată de către o altă instanță în cadrul unui proces asupra unei anumite situații juridice existente între părți sau cu privire la aspecte care se află în legătură cu obiectul ce se relevă în fața judecății în mod succesiv, o astfel de situație fiind identică cu litigiul dedus judecății, motiv pentru care s-a solicitat admiterea excepției.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a invocat faptul că recursul este nefondat și în acest sens s-a susținut că în opoziție cu cele susținute de reclamante trebuie avut în vedere că nu modalitatea de dobândire de către pârâta SC S. SA a dreptului de proprietate stabilește regimul juridic aplicabil revendicării din litigiu, ci clarificarea dacă imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român. Este adevărat că între reclamante, pe de o parte și pârâtă, de pe altă parte nu a existat un raport juridic direct de preluare abuzivă a imobilului, dar tocmai pentru acest motiv argumentarea reclamantelor nu are logică, pentru că între părți în lipsa totală a unui raport juridic contractual sau delictual nu se poate lega după dreptul comun niciun raport procesual prin care pârâta să poată fi obligată la restituire.

S-a mai arătat că Instanța de apel nu s-a folosit de norme de drept străine și nici nu a înlăturat în mod nejustificat prevederile art. 480 - 481 din vechiul Cod civil, în fazele procesuale reținându-se în mod corect că unei atare cereri de revendicare, cum este cea promovată de reclamanți nu îi sunt aplicabile regulile dreptului comun, deoarece fiind în discuție un imobil pretins a fi preluat abuziv de stat, devine aplicabil un regim juridic distinct și specific. Instanța de fond nu a schimbat natura juridică a acțiunii promovate, dimpotrivă, a arătat temeiul greșit dar mai ales procedura inadmisibilă urmată de reclamanți. Astfel s-a arătat că pentru imobilele din categoria celor preluate abuziv, prin Legea nr. 10/2001 sunt stabilite o serie de proceduri administrative și judiciare, calea stabilită de legea menționată fiind singura cale de valorificare a drepturilor pretinse de persoanele îndreptățite, legea specială având prioritate în fața dreptului comun.

De asemenea, pârâta a combătut și susținerea reclamanților în sensul că cercetarea judecătorească a fost denaturată de la început prin disjungerea petitului 1 al acțiunii și considerarea lui ca fiind o cerere întemeiată pe prevederile legii contenciosului administrativ. Sub acest aspect s-a arătat că cele două instanțe care s-a pronunțat cu privire la cererea disjunsă - Curtea de Apel Târgu-Mureș și Înalta Curte de Casație și Justiție s-au declarat competente material și au stabilit natura litigiului de contencios administrativ, până la nivelul instanței supreme și, ca atare, fiind o decizie irevocabilă orice alt comentariu este de prisos.

Prin urmare, în prezent orice demers al reclamanților este tardiv, pentru că Sentința nr. 6916/2010 a fost dată cu drept de recurs în termen de 5 zile, cale care nu s-a exercitat de reclamante, iar în fața instanțelor de contencios administrativ, nici în fond, nici în recurs nu s-a invocat de aceleași reclamante nici o excepție, nicio chestiune prealabilă, niciun incident asupra naturii juridice a petitului disjuns și declinat. Pe de altă parte, încheierea de suspendare întemeiată pe prevederile art. 244 alin. 1 pct. 1 din codul de procedură civilă a anticipat soluția în raport de hotărârile instanțelor de contencios administrativ, însă nu a fost recurată nici măcar ca o măsură de precauție.

Referitor la principiul resoluto jure dantis, resolvitur ius accipientis, s-a invocat faptul că acest principiu nu-și găsește aplicabilitate în speță, în mod automat indiferent de soarta titlului Statului. De altfel, titlul Statului nu a fost anulat și nu a existat niciun proces care să aibă acest obiect, existând doar o acțiune de rectificare de carte funciară, iar în cadrul acelui litigiu s-a anulat actul de întabulare din anul 1952 și instanța nu a restabilit o situație de drept care se putea face decât după procedura Legii nr. 10/2001.

În ceea privește decizia de speță nr. 2068/22.03.2012, s-a arătat că speța soluționată prin acea decizie nu este asemănătoare și nici identică cu speța de față, iar Decizia nr. 33/2008 fiind adoptată în recurs în interesul legii are o forță juridică superioară unei decizii de speță, neavând relevanță când a fost pronunțată.

În opinia pârâtei soluția instanței de apel de menținere a soluției primei instanțe, prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă este legală și în acest sens s-a invocat faptul că în speță nu ne găsim în ipostaza unei revendicări clasice care să facă posibilă compararea titlurilor, a vechimii acestora sau care este mai bine caracterizat și, de asemenea, nu este identică speța cu cea menționată de către reclamante, soluționată prin decizia nr. 2068/2012. În prezenta cauză este aplicabilă, potrivit Deciziei nr. 33/2008, numai legea specială care are un regim juridic unitar și anterior. Pe de altă parte chiar și Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale face trimitere la o lege specială ulterioară, care ar trebui să fie Legea nr. 10/2001, de care reclamanții nu s-au folosit.

Pârâta a considerat că recursul este nefondat și pentru că expunerea acestuia nu se bazează pe nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă anterior. Astfel deși în memoriul de recurs se susține că acțiunea introductivă este practic o acțiune în revendicare îndreptată împotriva Statului Român se impune a se constata că nu se aduc critici pe temeiuri juridice relevante, care să se încadreze în vreun temei de recurs.

Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare și au solicitat să se dispună respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare, înlăturarea apărărilor ca neîntemeiate și, pe cale de consecință, admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Instanța de recurs a reținut cauza în pronunțare la data de 15.01.2015 și a dispus amânarea pronunțării pentru data de 22.01.2015. Prin concluziile scrise care au fost depuse de pârâtă la data de 22.01.2015, s-a invocat faptul că în speță litigiul dedus judecății a fost calificat de reclamanți ca fiind o revendicare potrivit dreptului comun, întemeiată pe prevederile art. 480 și 481 din vechiul Cod civil. În aceste condiții s-a susținut că dată fiind valoarea imobilului în litigiu compus din construcții și teren -1.664.182,19 lei, instanțele erau datoare din oficiu să își verifice competența materială în soluționarea litigiului, această competență fiind atrasă de valoarea obiectului patrimonial ce se revendică. Dată fiind această situație, pârâta a apreciat că se impune ca instanța să repună pricina pe rol și să rezolve excepția de necompetență materială.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:

În primul rând, referitor la excepția de necompetență materială invocată de pârâta SC S. SA trebuie precizat că la termenul de judecată din 15.01.2015 părțile au pus concluzii pe fond în fața instanței de recurs, fiind prezenți atât reprezentantul reclamanților, cât și reprezentantul pârâtei, dispunându-se amânarea pronunțării la data de 22.01.2015.

Excepția de necompetență materială a judecătoriei în soluționarea cauzei deduse judecății a fost invocată de pârâtă doar prin concluziile scrise depuse în data de 22.01.2015, deși valoarea imobilului invocată de pârâtă era cunoscută, conform propriilor susțineri, încă de dinaintea soluționării cauzei în primă instanță, respectiv din luna octombrie 2013, iar pârâta a fost reprezentată de avocat pe tot parcursul judecării cauzei, atât în primă instanță, cât și în căile de atac.

În contextul în care la data de 15.01.2015 dezbaterile din recurs au fost închise, excepția invocată de pârâtă ulterior acestui moment nu mai poate fi luată în considerare, în condițiile în care nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii a părților și ca atare soluționarea căii de atac deduse judecății se impune a se face în limitele stabilite până la acordarea cuvântului în fond în recurs.

În ceea ce privește excepția netimbrării acțiunii introductive, invocată de pârâtă, excepție ce a fost ridicată și în fazele procesuale anterioare, aceasta a fost pusă în discuția părților de instanța de recurs la termenul din 15.01.2015, fiind respinsă.

În privința excepției autorității de lucru judecat, instanța de recurs a reținut că aceasta a fost invocată pentru prima dată de pârâtă cu ocazia judecării cauzei în primă instanță și a fost respinsă. Pârâta nu a declarat apel în cauză față de modul de soluționare al acestei excepții, sentința primei instanțe fiind atacată cu apel doar de către reclamanți și în aceste condiții, în mod justificat a reținut instanța de apel, că în situația în care s-ar aprecia că excepția în discuție este întemeiată, o eventuală schimbare a hotărârii primei instanțe nu s-ar putea dispune, deoarece s-ar încălca principiul neagravării situației reclamanților în propria cale de atac și sub acest aspect argumentele avute în vedere de instanța de apel în analiza excepției menționate sunt valabile și în recurs.

În recurs reclamanții au precizat că înțeleg să invoce excepția autorității de lucru judecat ca prezumție raportat la hotărârile judecătorești pronunțate anterior cu privire la imobilul în litigiu, făcând referire expresă la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat presupune că modalitatea în care au fost dezlegate în procesul anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți nu mai poate fi contrazisă într-un proces ulterior, în cadrul noului proces instanța neavând posibilitatea de a face propria verificare jurisdicțională. Sub acest aspect trebuie avut în vedere faptul că în speță prin sentința civilă pronunțată de prima instanță și care a fost menținută de instanța de apel s-a soluționat acțiunea în revendicare promovată de reclamanți, întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 Cod civil, iar din considerentele deciziei atacate rezultă că la judecarea apelului, instanța de apel a ținut cont de modul cum au fost tranșate chestiunile litigioase deduse judecății în procesele anterioare, soluționate prin decizia civilă nr. 1275/R/2007, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș și prin sentința civilă nr. 126/2011, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș. În atare situație, ținând seama și de faptul că pârâta nu a declarat recurs împotriva deciziei tribunalului, iar puterea de lucru judecat a fost invocată doar ca prezumție, Curtea a apreciat că solicitarea pârâtei de a se soluționa cauza pe baza excepției autorității de lucru judecat, fără a analiza motivele de recurs formulate de reclamanți, este nefondată.

Referitor la recursul declarat de reclamanți, instanța de recurs a reținut că prin memoriul de recurs aceștia au invocat faptul că momentul la care Curtea de Apel Târgu-Mureș a pronunțat decizia civilă 1275/R/23.11.2007 coincide cu momentul la care demersurile lor de revendicare a imobilului în litigiu de la Statul Român au încetat, la acel moment stabilindu-se nevalabilitatea titlului Statului Român față de imobilul revendicat de reclamanți.

Față de susținerile reclamanților în sensul că în litigiul anterior au promovat o acțiune în revendicare împotriva Statului Român înainte de apariția Legii nr. 10/2001, acțiune prin care urmăreau readucerea imobilului în patrimoniul lor și în cadrul acelui litigiu s-a stabilit că acțiunea lor este perfect admisibilă trebuie precizat că acel litigiu s-a finalizat prin decizia civilă 1275/R/23.11.2007 a Curții de Apel Târgu-Mureș și prin această decizie s-a dispus anularea încheierii de întabulare din anul 1952 privind imobilul în litigiu și a actului de preluare în proprietatea statului a acestui imobil, act care a stat la baza încheierii anterior menționate, fără ca prin hotărârea respectivă să se fi recunoscut calitatea de proprietari a antecesorilor reclamanților și fără a se dispune în mod expres restituirea imobilului în litigiu.

Susținerile reclamanților în sensul că de la momentul pronunțării deciziei sus-menționate imobilul în litigiu nu se mai încadra în prevederile Legii nr. 10/2001 se apreciază a fi nefondate. Sub acest aspect trebuie avut în vedere faptul că prin Legea nr. 10/2001 sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizate inclusiv acele imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la intrarea în vigoare a legii în temeiul art. 480 și 481 Cod civil. Prin urmare pentru a se stabili dacă un imobil se încadrează în categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 se impune a se clarifica dacă respectivul imobil a fost preluat abuziv de Statul Român în perioada de referință a legii. În speță, imobilul revendicat de reclamanți a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 și prin urmare se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, care fac obiectul de reglementare a acestei legi, neavând relevanță cine exercită în prezent dreptul de proprietate asupra imobilului.

Prin urmare în prezenta speță, în care acțiunea dedusă judecății a fost înregistrată la 13.10.2009, ne aflăm în situația în care deși în privința imobilului în litigiu s-a stabilit existența unei preluări abuzive, în același timp nu s-a dispus și restituirea bunului și ca atare reclamanții nu se pot prevala de un titlu valorificabil în acțiunea în revendicare. Pe de altă parte imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin care a fost reglementată o procedură de reparație de imediată aplicare în folosul tuturor categoriilor de proprietari deposedați abuziv de bunurile lor imobile și după apariția acestei legi singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate abuziv este cea prevăzută de legea în discuție, cale pe care reclamanții nu au urmat-o. Legea nr. 10/2001, prin obiectul de reglementare este o lege specială, față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare și fiind vorba de existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, în raport de principiul specialia generalibus derogant, se impune aplicarea obligatorie a normei speciale. De altfel raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că, în concursul dintre legea specială și legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale.

În fazele procesuale anterioare instanțele au făcut referire la Legea nr. 213/1998, tocmai pentru a sublinia faptul că această lege a prevăzut faptul că imobilele preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, însă în contextul în care imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, devin incidente prevederile acestei legi, care este legea specială.

Contrar susținerilor reclamanților, în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 1275/R/2007 a Curții de Apel Târgu-Mureș nu s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu și ca atare în mod nejustificat se susține că singura cale de urmat era cea prevăzută de art. 480 - 481 Cod civil.

Din moment ce la data formulării acțiunii deduse judecății în prezenta cauză, având ca obiect revendicarea imobiliară de drept comun, reclamanții nu aveau un titlu valorificabil în acțiunea respectivă, Curtea a reținut că la acel moment erau obligatorii pentru instanță și pentru părțile din proces dezlegările date prin Decizia nr. 33/1998 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că nu se pot susține cu succes criticile reclamanților referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Reclamanții au reiterat în recurs susținerile din fazele procesuale anterioare în sensul că în prezenta cauză ar trebui să se țină seama de decizia civilă nr. 2068/23.02.2012, pronunțată de de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost soluționată o speță similară. Instanța de apel a arătat în detaliu motivele pentru care ceea ce s-a statuat prin acea decizie de speță nu poate fi reținut și în prezenta cauză, instanța de recurs însușindu-și sub acest aspect considerentele instanței de apel. Pe de altă parte trebuie subliniat că reclamanții au ignorat faptul că acțiunea în revendicare soluționată prin decizia amintită a fost promovată în anul 1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind supusă astfel regulilor care guvernează acțiunea în revendicare de drept comun, în timp ce în prezenta cauză acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 Cod civil, a fost promovată la data de 13.10.2009 și prin urmare situația din cele două spețe nu poate fi similară, iar interpretările făcute de instanță în acea decizie nu pot fi preluate în prezentul litigiu.

Reclamanții au făcut referire și la aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, însă, după cum s-a mai arătat, trebuie avut în vedere faptul că prin decizia civilă de care s-au prevalat aceștia, deși s-a stabilit existența unei preluări abuzive nu s-a dispus asupra restituirii imobilului în litigiu și nu s-a recunoscut dreptul foștilor proprietari la restituire. Mai mult, obiectul prezentului litigiu îl constituie doar acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 Cod civil, în condițiile în care petitele din acțiunea introductivă prin care s-a solicitat, în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, anularea actelor în baza cărora pârâta a dobândit dreptul de proprietate au fost disjunse și soluționate pe cale separată, fiind respinse prin hotărâre irevocabilă. Prin urmare, din această perspectivă, în speță nu se poate pune problema nici a aplicării acestui principiu și nici a comparării titlurilor.

Reclamanții au mai invocat faptul că acțiunea promovată de ei este întemeiată și prin prisma noțiunii de "bun";, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care prin hotărârea Curții de Apel Târgu-Mureș s-a recunoscut nulitatea actului prin care imobilului situat în Xxx a intrat în proprietatea statului.

În ceea ce privește noțiunea de "bun"; , trebuie precizat că, Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează doar bunurile actuale, deja dobândite, a căror restituire să poată fi obținută ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. Accepțiunea noțiunii de "bun actual"; în patrimoniul unei persoane, astfel cum a reținut și instanța de apel, așa cum rezidă din Hotărârea-pilot Atanasiu contra României, este aceea a existenței unei hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut calitatea de proprietar, iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Din moment ce în privința imobilului în litigiu nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a acestuia, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind incidente astfel prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Prin urmare în condițiile în care imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a legii menționate și totodată având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada că dețin un act al autorității publice sau o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea imobilului în litigiu, respectiv să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, drept a cărui protecție să o invoce în prezenta cauză, dimpotrivă pârâta fiind cea care a făcut dovada că imobilul respectiv aparține patrimoniului său, Curtea a reținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre în acord cu dispozițiile din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în mod justificat a reținut că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată din apel, reclamanții fiind în culpă procesuală, în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă și în raport de complexitatea cauzei și munca îndeplinită de reprezentantul pârâtei instanța de recurs apreciază că nu se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamanților.

În consecință, pentru considerentele arătate, Curtea a reținut că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, întrucât instanța de apel a interpretat corect actele deduse judecății și nu a denaturat conținutul acestora și totodată a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă, aceste prevederi au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000 și ca atare criticile privind modul în care instanța a stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Față de cele ce preced, constatându-se că recursul declarat de reclamanți este nefondat, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă acesta urmează să fie respins ca atare.

În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, reclamanții vor fi obligați la plata în favoarea pârâtei a sumei de 6.591 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

← SOLICITAREA CONSTATĂRII DOBÂNDIRII DREPTULUI DE PROPRIETATE...  Cerere rectificare carte funciară. Jurisprudență Carte Funciară →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acţiune în revendicare. Imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Admisibilitate