Acţiune pentru restituirea sumei încasate de salariat în baza unui titlu executoriu. Respingere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 25/R din 8 ianuarie 2013
Prin sentinţa civilă nr.1337 din 14.09.2012 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
S-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. O.P. S.A. în contradictoriu cu pârâtul B.V. ca neîntemeiată.
Reclamanta a fost obligată la plata către pârât a sumei de 550 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, ca nu este întemeiată, raportat la precizarea de către reclamantă a temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind art. 256 din Codul muncii, potrivit căruia salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Chiar dacă plata invocată prin acţiune a intervenit în faza executării silite a unor hotărâri judecătoreşti, având în vedere că sumele de bani solicitate au fost plătite cu titlu de drepturi salariale, acţiunea este admisibilă şi urmează a fi analizată prin prisma dispoziţiilor Codului Muncii.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1698 din data de 16.12.2008, a Tribunalului Maramureş s-a admis cererea pârâtului B.V. şi a altor reclamanţi împotriva pârâtei S.C. P. S.A., aceasta fiind obligată să plătească drepturile reprezentând suplimentările salariale corespunzătoare sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun, începând cu anul 2005 la zi, calculate la nivelul salariului de bază mediu la nivelul societăţii, la valoarea actualizată în funcţie de rata inflaţiei, la data plăţii efective, în funcţie de perioada în care fiecare reclamant a avut calitatea de angajat al pârâtei.
Pârâta S.C. P. S.A. a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 2400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1158/R/17.05.2010 a Curţii de Apel Cluj s-a respins recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva sentinţei sus-menţionate.
Pentru reclamanţii din dosar s-a menţionat cuantumul drepturilor salariale la care a fost obligată pârâta S.C. P. S.A., respectiv:
17 1400 lei primă pentru Crăciunul din anul 2005,
17 1850 lei primă de Paşti pentru anul 2006, i7 1850 primă de Crăciun pe anul 2006, i7 1850 lei primă de Paşti pe anul 2007,
7 2000 lei primă de Crăciun pe anul 2007,
iar pârâtului K.R. i s-a stabilit suma 8950 lei, ce urma a fi actualizată la zi de la data pronunţării hotărârii până la executare.
La data de 6.03.2009 S.C. P. S.A., a cărei succesoare în drepturi este reclamanta SC O.P. SA, i-a achitat pârâtului din prezenta cauză suma netă de 7186 lei.
La data de 25 martie 2009. pârâtul. alături de ceilalţi reclamanţi din dosar. s-a adresat executorului judecătoresc solicitând executarea silită a sentinţei civile nr. 1698/16.12.2008 pentru diferenţele de drepturi salariale neachitate de bună voie. actualizate cu indicele de inflaţie.
Pârâtul B.V. era angajat al reclamantei şi la data pronunţării sentinţei civile nr. 1698/16.12.2008. deci era îndreptăţit. potrivit sentinţei civile nr. 1698/16.12.2008. la plata următoarelor sume:
17 1400 lei primă pentru Crăciunul din anul 2005.
17 1850 lei primă de Paşti pentru anul 2006.
i7 1850 primă de Crăciun pe anul 2006.
i7 1850 lei primă de Paşti pe anul 2007.
7 2000 lei primă de Crăciun pe anul 2007.
În dosarul execuţional nr. 63/2009 al BEJ S.A.. la data de 6.04.2009. s-a dispus înfiinţarea popririi pe conturile bancare ale debitoarei S.C. P. S.A.. deschise la mai multe unităţi bancare pentru suma de 14.547 lei datorată creditorilor cu titlu de drepturi salariale suplimentare neachitate în baza sentinţei civile nr. 1698/16.12.2008.
Debitoarea a fost înştiinţată la data de 9.04.2009. în conformitate cu prevederile art. 454 al. 1 Cod procedură civilă.
Deşi pretinde că obligaţia de plată stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu constând în sentinţa civilă nr. 1698/16.12.2008 a fost executată integral de bună voie la data de 6.03.2009. deci anterior cererii de executare silită. debitoarea S.C. P. S.A. nu a formulat contestaţie la executare în dosarul execuţional nr. 63/2009 al BEJ S.A..
La data de 23.04.2009 debitoarea S.C. P. S.A a executat silit suma de 3.620,27 lei.
Prin cererea formulată şi ulterior modificată în prezentul dosar. succesoarea în drepturi a debitoarei S.C. P. S.A.. SC O.P. SA. solicită obligarea creditorului pârât. în baza prevederilor art. 256 Codul muncii, la restituirea sumei de 3.620, 27 lei încasate prin executare silită.
Potrivit art. 256 al. 1 Codul muncii. salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Obligaţia de restituire instituită de acest textul legal are la bază plata lucrului nedatorat. reglementată prin dispoziţiile art. 992-993 şi art. 1092 din vechiul Cod civil.
Aşa cum reiese din cuprinsul art. 993 Cod civil. pentru a se naşte obligaţia de restituire. plata nedatorată trebuie făcută din eroare: „acela care. din eroare. crezându-se debitor. a plătit o datorie. are drept de repetiţiune în contra creditorului”.
Or. în speţă. suma de 3.620,27 lei încasată de pârât pe calea executării silite a fost datorată conform titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Reclamanta SC O.P. SA a avut cunoştinţă de executarea silită desfăşurată în dosarul execuţional nr. 63/2009 al BEJ S.A. şi nu s-a opus acesteia. deşi avea posibilitatea ca. pe calea contestaţiei la executare. să invoce stingerea obligaţiei de plată prin executarea de bună voie intervenită ulterior hotărârii ce se executa.
Achiesând la executarea silită derulată împotriva ei. reclamanta a recunoscut implicit datoria de 3.620,27 faţă de pârât. astfel că solicitarea sa de restituire a sumei menţionate. în baza art. art. 256 al. 1 Codul muncii. este nefondată.
Faţă de considerentele expuse. Tribunalul a respins acţiunea reclamantei SC O.P. SA ca neîntemeiată şi. reţinând culpa procesuală a acesteia. a fost obligată. în baza art. 274 Cod procedură civilă. să-i plătească pârâtului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. constând în onorariu de avocat. achitat potrivit chitanţelor nr. 12/5.04.2012 şi nr. 27 din 4.09.2012.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. O.P. S.A, solicitând modificarea în totalitate a sentinţei atacate şi pe fondul pricinii. admiterea cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului la restituirea sumei de 3.620.27 lei. actualizate la data plăţii efective în raport cu indicele inflaţiei. cu cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivare se arată că prin sentinţa civilă nr. 1698 pronunţată la data de 16.12.2008 de Tribunalul Maramureş. Secţia Civilă. în dosarul nr. 5234/100/2008. recurenta a fost obligată. faţă de un număr de 6 persoane care figurau ca reclamanţi la plata unor suplimentări salariale. reprezentând prime anuale aferente sărbătorilor legale din perioada 2005-2007. ce trebuiau raportate la nivelul salariului de bază mediu la nivelul societăţii din fiecare an al acelei perioade.
Prin încheierea pronunţată în data de 16.12.2008 Tribunalul Maramureş, Secţia Civilă a lămurit dispozitivul menţionate în sensul determinării cuantumului nivelului salariului de bază mediu la nivelul societăţii pentru fiecare dintre aceşti ani.
Recurenta arată că a executat întocmai şi cu bună-credinţă dispozitivul sentinţei amintite, plătind sumele nete datorate intimatei şi virând către bugetul asigurărilor sociale sumele reprezentând impozit pe venit şi contribuţii sociale aferente drepturilor salariale plătite.
După încasarea sumelor legal datorate, cu rea-credinţă, în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa amintită, intimatul-pârât a pornit executarea silită împotriva subscrisei pentru a obţine şi plata sumelor reprezentând contribuţiile obligatorii la bugetul asigurărilor sociale, sume care fuseseră achitate legal de subscrisa către bugetul statului prin reţinere la sursă şi care nu îi erau deci datorate intimatului/ei.
În consecinţă, pârâta a promovat acţiunea de faţă în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul mucii, pentru recuperarea respectivelor drepturi salariale încasate necuvenit de intimat în cadrul căreia a fost pronunţată sentinţa atacată.
Sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Prima instanţă, în pofida dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, a validat practic o îmbogăţire fără justă cauză a intimatului-pârât în dauna subscrisei cu suma ce face obiectul cererii de chemare în judecată.
Instanţa a soluţionat nelegal cauza prin asimilarea lipsei contestaţiei la executare a O.P. cu achiesarea la executarea silită.
În motivare, instanţa de fond reţine că solicitarea reclamantului este nefondată, invocându-se o pretinsă achiesare la executarea silită ce a fost demarată împotriva subscrisei - ,,Achiesând la executarea silită derulată împotriva ei, reclamanta a recunoscut implicit datoria de 3.620,27 lei faţă de creditorul B.V. astfel că solicitarea sa de restituire a sumei menţionate, în baza art. 256 alin. 1. Codul Muncii, este nefondată.”
Însă, instituţia achiesării la executarea silită nu este reglementată ca atare de normele de drept procesual civil, iar neformularea unei contestaţii la executare nu are semnificaţia unei achiesări.
Aşa cum se arată în doctrină, „Legea noastră procedurală nu conţine referiri la achiesarea tacită. Ea este posibilă în toate cazurile, dar trebuie să rezulte dintr-o atitudine neechivocă a părţii. Simpla neopunere la executarea hotărârii nu constituie o achiesare tacită, căci legea sancţionează o atare opunere” (s. n.).
Recurentul precizează că nu a efectuat niciun act sau fapt juridic menit a fi interpretat ca o renunţare la dreptul de a obţine sumele încasate în mod nelegal de către intimatul pârât prin executare silită/poprirea conturilor bancare.
Faptul că O.P., din raţiuni logistice, a fost în imposibilitate de a promova în termen o contestaţie la executare împotriva executării silite nelegale - exercitată concomitent de toţi cei 169 de reclamanţi - fiecare având propria situaţia concretă ce putea diferi de a celorlalţi, nu poate fi asimilată unei achiesări la vreo pretenţie a acestora.
În cazul litigiilor de muncă, spre exemplu, în care hotărârea primei instanţe este executorie de drept, angajatorul execută de multe ori benevol dispozitivul sentinţei pentru a nu se supune la cheltuieli cu dobânzi şi cheltuieli generate de procedura de executare silită. Dar o atare neopunere la executarea hotărârii nu poate fi asimilată unei achiesări; astfel, în cazul desfiinţării totale sau parţiale în recurs a sentinţei executate benevol, dreptul angajatorului la restituirea sumelor nedatorate nu poate fi pus la îndoială.
Cu atât mai mult nu poate fi acest drept al pârâtei contestat în speţă, în situaţia în care sumele executate nelegal de pârâtă nu au fost niciodată datorate, nici măcar în temeiul sentinţei menţionate prin care au fost obligaţi la plata drepturilor salariale suplimentare, întrucât acestea fuseseră virate de O.P. în contul obligaţiilor fiscale ale intimatului către bugetul de stat subsecvent reţinerii acestora la sursă.
Prin greşita aplicare a legii prima instanţă a validat îmbogăţirea fără justă cauză a intimatului pârât în dauna O.P. cu suma ce face obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin dispozitivul sentinţei nr. 1698/2008, aşa cum a fost aceasta lămurită, P. nu a fost obligată la plata unei sume certe, lichide şi exigibile către intimatul/ei pârât/e, ci a fost obligată la plata de suplimentări salariale reprezentând prime anuale corespunzătoare sărbătorilor legale aferente anilor
2004-2007, calculate la nivelul salariului de bază mediu la nivelul societăţii, nivel salarial care a fost determinat prin lămurirea sentinţei.
Acest nivel al salariului de bază mediu la nivelul societăţii reprezintă un salariu brut. Şi nu un venit net corespunzător.
Conform legislaţiei fiscale din România, sumele reprezentând drepturi salariale brute se plătesc prin reţinerea la sursă a impozitului pe venit şi a sumelor reprezentând contribuţii sociale obligatorii şi virarea lor către bugetul de stat şi plata către salariat a sumei nete cuvenite.
Deci, modul legal de punere în executare a acestei sentinţe este acela al plăţii către salariaţi a sumelor nete cuvenite în baza Sentinţei şi virarea către bugetul statului a sumelor reprezentând contribuţii sociale aferente primelor achitate.
Cu respectarea prevederilor legale, O.P., cu bună-credinţă, a executat întocmai Sentinţa, anterior rămânerii acesteia irevocabilă, prin plata voluntară către fostul salariat a sumei nete decurgând din Sentinţa şi plata către bugetul asigurărilor sociale a sumei reprezentând impozit pe venit şi cuantumul asigurărilor sociale prin reţinere la sursă (aşa cum a arătat şi prin cererea precizatoare de la instanţa de fond).
Deşi recurenta a arătat că suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată reprezintă suma obţinută de intimatul/a pârât/a, fără să fi fost datorată de O.P., prin executarea silită ce a purtat asupra diferenţei între suma brută rezultată din Sentinţa pronunţată ca fiind datorată intimatului/ei şi suma efectiv plătită de O.P. de bună voie, reprezentând suma netă la care acesta era îndreptăţit în temeiul Sentinţei, după deducerea impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale obligatorii, care potrivit legii au fost reţinute la sursă de O.P. şi virate la bugetul statului, prima instanţă nu se pronunţă asupra acestor aspecte ce ar fi determinat admiterea acţiunii.
În mod eronat, prima instanţă omite să analizeze dacă plata efectuată prin executare silită era datorată, respectiv:
Dacă a existat un temei legal pentru debitarea sumelor reprezentând drepturi salariale din conturile subscrisei, atâta vreme cât subscrisa plătise deja de bunăvoie toate sumele nete datorate angajatului său; să efectueze ea însăşi, ca instanţă specializată în conflicte în domeniul drepturilor salariale, un calcul al sumei certe pe care subscrisa o datora în baza Sentinţei amintite către fostul/a salariat/a, cu excluderea contribuţiilor de asigurări sociale obligatorii plătibile către stat.
Să efectueze ea însă, ca instanţă specializată în conflicte în domeniul drepturilor salariale, un calcul al sumei certe pe care pârâta o datora în baza sentinţei nr. 1698/2008 direct către salariatul B.V. cu excluderea contribuţiilor de asigurări sociale obligatorii plătibile către stat, în temeiul art. 57 alin. 1 şi 21 din Codul fiscal, inclusiv prin efectuarea unei expertize.
Fără a face aceste minime verificări, şi cu ignorarea probelor de la dosar, respectiva adresei ANAF nr. 903704/23.02.2009, care confirmă fără putere de tăgadă că plata efectuată era nedatorată salariatului intimat, deşi se consideră legal învestită şi reţine cauza spre soluţionare, respinge ca neîntemeiată acţiunea pe baza unei presupuse achiesări la procedura de executare silită.
Pe de altă parte, prima instanţă apreciază în mod superficial şi pur teoretic, făcând abstracţie de apărările O.P. din răspunsul la întâmpinare şi de circumstanţele concrete ale cauzei, că nu ar fi întrunite condiţiile plăţii nedatorate care ar fi trebuit să fie executată din eroare, întrucât O.P. nu a contestat executarea silită şi ar fi achiesat prin aceasta la executarea silită recunoscând astfel implicit datoria pretinsă de 3.620,07 lei, astfel încât solicitarea de restituire a sumei menţionate în baza art. 256 alin (1) din Codul muncii ar fi nefondată.
Dacă ar fi ţinut cont de circumstanţele concrete în care a avut loc executarea silită împotriva O.P. a hotărâri de obligare la plata drepturilor salariale în care figurau ca reclamanţi nu mai puţin de 169 de persoane, aşa cum s-a arătat, fiecare cu situaţia sa specifică şi fără o individualizare a sumei ce ar fi fost datorată fiecăruia, prin emiterea unei adrese de înfiinţare a popririi în care se menţiona o sumă globală - în acest caz de 14.547 lei ce ar fi reprezentat „ drepturi salariale suplimentare neachitate, actualizate la zi cu rata inflaţiei, pentru sărbătorile de Paşti 2005, 2006, 2007 şi Crăciun 2004, 2005, 2006”, în contextul în care la nivelul ţării erau în diverse faze de desfăşurare alte zeci de mii de procese şi executări silite cu obiect similar, prima instanţă ar fi înţeles că a fost practic imposibil ca în acest caz să se invoce pe calea contestaţiei la executare stingerea obligaţiei de plată pentru suma concretă de 3.620,07 lei faţă de creditorul B.V..
Prin urmare, lipsa contestaţiei la executare faţă de suma neindividualizată în cadrul executării pe care creditorul B.V. - unul din cei 7 creditori urmăritori - urma să o primească din suma globală ce făcea obiectul executării nu poate fi asimilată nicidecum cu vreo recunoaştere implicită a datoriei de
3.620.07 lei pe care ar fi avut-o pârâta fată de acest debitor, aşa cum a considerat prima instanţă.
Dimpotrivă, lipsa contestaţiei la executare faţă de suma concretă ce urma a reveni creditorului
reprezintă, în cele din urmă, îndeplinirea condiţiei efectuării unei plăţi din eroare pentru a solicita repetiţiunea acesteia în temeiul art. 256 alin (1) C. muncii, întrucât, aşa cum am arătat, la momentul respectiva fost imposibil a se cunoaşte faptul că se executa o sumă ce nu era datorată.
Nu mai puţin, plata nedatorată reprezintă un aspect particular al îmbogăţirii fără justă cauză, iar prin executarea silită în urma căreia intimatul-pârât a obţinut fără drept suma de 3.620,07 lei este evident că s-a realizat o îmbogăţire fără justă cauză a salariatului în dauna recurentei, fapt ce dă naştere obligaţiei sale de restituire a respectivei sume pe care a încasat-o de la angajator fără a-i fi datorată în temeiul art. 256 alin (1) C. muncii.
În consecinţă, solicită modificarea în totalitate a sentinţei atacate şi, pe fondul pricinii, admiterea cererii de chemare în judecată în sensul obligării intimatului/ei la restituirea sumei de
3.620.07 lei, actualizată la data plăţii efective în raport cu indicele inflaţiei cu cheltuieli de judecată.
În drept, art. 304, art. 3041 şi următoarele C.pr.civ, art. 256 C. muncii.
Pârâtul B.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca legală si temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Prima instanţă a soluţionat litigiul bazându-se pe ideea principală că nu poate încuviinţa pretenţia de restituire a plăţii nedatorate de îndată ce suma a cărei restituire se solicită a fost obţinută de angajat pe calea executării silite şi fără ca în cadrul executării silite să se fi formulat contestaţie la executare, aspect echivalat de tribunal cu o achiesare la pretenţii din partea angajatorului executat silit.
În critica acestei dezlegări în drept, recurenta reclamantă nu combate practic esenţa acestui raţionament, ci se rezumă a circumstanţia motivul pentru care nu a formulat contestaţie la executare, relevând efectul sentinţei - acela de a valida o situaţie de îmbogăţire fără justă cauză -, totodată, subliniind faptul că nu a fost cercetată pe fond afirmaţia că plata a fost nedatorată şi că nu se putea reţine o achiesare la justeţea plăţii făcute pe calea executării silite din partea reclamantei.
Se constată, sub acest aspect, că dincolo de stabilirea caracterului datorat sau nedatorat al sumei la restituirea căreia s-a solicitat a fi obligat pârâta prin acţiune, dincolo de verificarea existenţei unei îmbogăţiri fără justă cauză, dezlegarea litigiului impune stabilirea prealabilă dacă, raportat la împrejurările în care s-a făcut plata şi la relevanţa lor juridică, se poate solicita restituirea.
Cu alte cuvinte, intimata pârâtă invocă intangibilitatea plăţii pe care a obţinut-o de la fostul său angajator, tocmai faţă de modalitatea specifică în care a obţinut această plată, în cadrul unei proceduri speciale, care, în condiţiile în care nu a fost contestată în termen, nu mai poate fi anulată în mod indirect, prin restituirea plăţii făcute în această procedură.
Această apărare este justă.
În primul rând, printr-o jurisprudenţă stabilă, CEDO a statuat că executarea unei hotărâri judecătoreşti este considerată ca făcând parte integrantă din noţiunea de proces, intrând astfel sub protecţia art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, în cauza Ruianu contra României, paragraful 65, „Curtea reaminteşte că dreptul la justiţie garantat de articolul 6 protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi”.
Prin urmare, pornind de la obligativitatea şi preeminenţa principiilor instituite de Convenţie în sarcina statelor părţi, se constată că principiul dreptului la un proces echitabil se opune răsturnării situaţiei juridice create prin aducerea la executare pe cale silită a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În al doilea rând, la aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea normelor interne privitoare la executarea silită, unde, cu titlul restrictiv, sunt prevăzute limitativ situaţiile în care se poate obţine
întoarcerea executării. anume. desfiinţarea titlului executoriu sau a însăşi executării silite (art. 4041 C.proc.civ.).
În mod evident. în cauză nu se invocă un caz de desfiinţare a titlului executoriu. ceea ce se invocă este în fapt o situaţie anterioară executării silite. anume. plata benevolă a sumelor datorate.
Curtea notează că nici ca şi o cerere de desfiinţare a executării silite nu poate fi primită acţiunea. în lipsa unei precizări în acest sens. în condiţiile în care desfiinţarea executării se poate solicita doar pe calea contestaţiei la executare. conform art. 399 C.proc.civ.
Prin urmare. anterior cercetării fondului cauzei. se constată că la o atare cercetare se opun principiile mai sus enunţate. ce ţin de stabilitatea circuitului civil. de efectele autorităţii de lucru judecat şi de autoritatea ataşată. consecutiv. executării silite efectuate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi care nu a fost contestată în termen.
Deşi nu există nici un text de lege explicit care să interzică solicitarea restituirii unei sume. prin ipoteză executate silit şi care tot ipotetic. nu era datorată. fiind achitată de bună voie anterior începerii executării silite. Curtea notează că o atare cerere nu poate fi primită întrucât se întemeiază pe invocarea propriei culpe. aceea de a nu fi uzat în termen de calea de atac specifică împotriva unei executări silite afirmate ca superflue. Or. nemo propriam turpitudinem allegans.
Cu alte cuvinte. admiterea acţiunii ar semnifica admiterea unei contestaţii la executare în afara termenului imperativ impus de art. 401 C.proc.civ.. ceea ce nu poate fi primit.
Ca urmare. efectul neformulării în termen a unei contestaţii la executare este acelaşi cu cel al unei achiesări din partea reclamantei la justeţea plăţii cerute pe această cale de către pârâtă. situaţie în care reclamanta nu mai poate susţine caracterul nedatorat al acestei plăţi şi să ceară întoarcerea ei. fără a periclita în mod inacceptabil stabilitatea circuitului civil şi protecţia de care se bucură. cum s-a arătat în cele de mai sus. lucrul judecat şi executat. Ca urmare. apare ca superfluă cercetarea motivului de recurs referitor la inexistenţa unei achiesări la plata făcută prin executare silită. aspectul volitiv implicat de achiesare fiind irelevant. din moment ce singur faptul neformulării contestaţiei la executare este suficient pentru a face inadmisibilă acţiunea în restituirea plăţii astfel efectuate.
Cât priveşte motivele de recurs prin care se invocă circumstanţele concrete în care a avut loc executarea silită împotriva O.P.. anume. prin formularea unei cereri de executare silită pentru 169 de creditori urmăritori. cu indicarea unei sume globale. în contextul în care la nivelul ţării erau în diverse faze de desfăşurare alte zeci de mii de procese şi executări silite cu obiect similar împotriva reclamantei recurente. Curtea notează că nici acestea nu pot conduce la modificarea sentinţei.
Cele invocate de recurentă nu sunt împrejurări de natură a justifica răsturnarea prezumţiei de legalitate a executării silite necontestate în termen. şi de altfel. aşa cum arată intimata pârâtă. nu s-au invocat acestea în cadrul unei cereri de repunere în termenul de formulare a contestaţiei la executare. pentru a putea produce efect. În plus. aceste împrejurări nu au o asemenea anvergură. încât să fie asimilabile unui caz de forţă majoră. şi nici nu exclud culpa recurentei. pentru a se putea trece în domeniul cazului fortuit şi a putea fi invocate fără încălcarea principiului indicat mai sus. nemo propriam turpitudinem allegans.
Constatând astfel că nu sunt întrunite în cauză condiţiile impuse de art. 256 Codul muncii pentru restituirea sumelor nedatorate. în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 304 ind. 1 C.proc.civ.. va fi respins ca nefondat recursul şi menţinută sentinţa ca temeinică şi legală.
În baza art. 274 C.proc.civ.. va fi obligată recurenta reclamantă la plata sumei de 637 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei intimate. reprezentând onorariu avocaţial parţial în recurs( micşorat de curte în raport de valoarea pricinii. în temeiul alin.3 al art.274 C.pr.civilă) şi cheltuieli de transport.
| ← Decizie de concediere. Cauză neserioasă. Anularea deciziei,... | Poprire asigurătorie. Soluţionare cu citarea părţilor. Legalitate → |
|---|
