Aplicabilitatea şi efectele deciziilor curţii constituţionale în cauzele pendinte
| Comentarii |
|
Curtea de Apel CRAIOVA-Sectia contencios-administrativ si fiscal Decizie nr. 1285 din data de 25.03.2015
Efectele Deciziei Curții Constituționale nr.392/2014 privind declararea ca neconstituționale a prevederilor art.59 alin.2, art.60 alin.1 și art.62 alin.3 din Legea nr.360/2002 rep. privind statutul polițistului, decizia Curții Constituționale își găsește aplicarea atât timp cât raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile chiar dacă s-a pronunțat o atare hotărâre judecătorească.
Prin sentința nr. 2973 din 03.11.2014, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 420/101/2014, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Brozbă Laurențiu Gabriel, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.
Au fost anulate dispozițiile nr. 1757592/27.11.2013 și nr. 111502/06.01.2014.
Au fost obligați pârâții să plătească reclamantului suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri pârâții INSPECTORATUL TERITORIAL AL POLIȚIEI DE FRONTIEREĂ TIMIȘOARA și INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ, în termen și motivat.
Recurenții prin motivele de recurs au învederat faptul că instanța de fond, în mod neîntemeiat, a constatat că din punct de vedere al vinovăției, abaterea disciplinară comisă de către intimatul reclamant poate fi săvârșită numai din culpă, deoarece legiuitorul delimitează în mod distinct felurile răspunderii, respectiv răspunderea disciplinară, materială, civilă sau penală, iar în cazul de față, încălcarea de către intimatul reclamant a atribuțiilor de serviciu se încadrează în normele răspunderii disciplinare și se supune dispozițiilor din această materie.
În mod nelegal, instanța de fond a aplicat, pe motiv că legea nu distinge, dispozițiile incidente din materia răspunderii penale cu privire la formele de vinovăție (intenția și culpa) în situația de față a intimatului reclamant, respectiv a analizat vinovăția acestuia prin raportare la jurisprudența și doctrina penală, or, în cauză sunt incidente normele legale privitoare la răspunderea disciplinară.
Învederează astfel că motivarea și argumentarea instanței de fond este o motivare din materia dreptului penal, întrucât legislația penală prevede la art. 16 Cod penal:
"(1)Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.
(6) Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.";
Mai mult decât atât, a învederat că art. 57 lit. b) din Legea nr.360/2002 prevede abaterea disciplinară constând în: "neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege"; iar instanța de fond face vorbire în motivarea sa de "încălcarea unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă";, or, din această argumentare reiese că prima instanță a preluat elemente din conținutul constitutiv al infracțiunii de neglijență în serviciu care este prevăzută la art. 298 din Codul penal.
Astfel instanța de fond, fără temei legal a preluat în motivare normele penale, care nu pot fi folosite pentru a interpreta forma de vinovăție a abaterii disciplinare comise de către intimatul reclamant și care face obiectul sancțiunii disciplinare dispusă prin Dispoziția nr. 1757592/27.11.2013.
În consecință au apreciat că prin aceasta, instanța de fond a cuprins în hotărâre motive străine de natura cauzei interpretând în mod greșit normele de drept material.
Au învederat și faptul că, în mod netemeinic prima instanță a constatat instanța de fond faptul că, în sarcina intimatului reclamant nu se putea reține abaterea disciplinară întrucât declarațiile sale nu presupun culpa, ci intenția, stipulând, fără temei legal, că în mod incorect s-a reținut în sarcina acestuia neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, deoarece fapta reclamantului este săvârșită cu intenție și nu poate întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 57 lit. b din Legea nr. 360/2002. S-a argumentat în acest sens că în materia răspunderii disciplinare legea nu distinge cu privire la elementele constitutive ale abaterii disciplinare, astfel că nu se poate echivala cu normele de drept penal care prevăd elementele constitutive ale infracțiunii.
Astfel, art. 55 și 57 din Legea nr. 360/2002, prevăd în mod expres și neechivoc "încălcarea...cu vinovăție";, "comise... cu vinovăție";, nefăcând distincție cu privire la formele de vinovăție în comiterea abaterilor disciplinare care atrag astfel răspunderea disciplinară și având în vedere principiul de drept "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus"; instanța de fond nu trebuia să apeleze la argumente din materia dreptului penal, putea a conchide că abaterea disciplinară constând în: "neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege"; putea fi comisă doar cu forma de vinovăție - culpa. Mai mult, susține că, nu se pot interpreta art. 55 și 57 din Legea nr. 360/2002 făcând, în mod indirect, trimitere la art. 16 și 298 Cod penal, la jurisprudența și doctrina penală.
Totodată, au învederat faptul că nu i s-a cerut de către părți să se pronunțe cu privire la forma de vinovăție și mai mult decât atât nu a pus în discuția părților pentru a se dezbate în condiții de contradictorialitate, aceste împrejurări de drept, astfel, apreciază că s-au încălcat dispozițiile art. 14 alin. 4, 5, 6 C.P.C. și art. 22 alin. 6 C.P.C.
Având în vedere mențiunea instanței de fond din hotărârea atacată: "prin dispoziția contestată, reclamantului i se impută și nerespectarea prevederilor art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 și art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002";, apreciază că în cauza de față sunt aplicabile prevederile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999 întrucât, această lege reprezintă cadrul general, fiind un drept comun în materia subiecților de drept - funcționarii publici.
De asemenea recurenții arată că deși instanța de fond constată că sunt aplicabile în speță prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 reține în mod nefondat faptul că prevederile art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002 nu îi sunt aplicabile. Contrar celor reținute de instanța de fond recurenții susțin că aceste din urmă prevederi îi sunt aplicabile reclamantului intimat tocmai datorită interpretării art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, care stipulează că: "Polițistul poate prezenta în public, numai în condițiile stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, informații și date obținute în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau poate face comentarii referitoare la astfel de date și informații, dacă prin acestea nu este încălcat principiul prezumției de nevinovăție ori nu sunt lezate dreptul la propria imagine, demnitatea, viața intimă, familială ori privată a persoanei sau nu este prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză aflată în curs de cercetare ori de judecare";, or, instanța de fond nu putea face abstracție de aceste dispoziții care prevăd respectarea condițiilor ce sunt stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, respectiv O.M.A.I. nr. 319/2002.
Mai mult decât atât, în sprijinul celor de mai sus s-a arătat că este și art. 4 C.P.P. care reglementând prezumția de nevinovăție stipulează prin alin. 1 că: "Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.";
Totodată, a menționat faptul că, în preambulul O.M.A.I. nr. 319/2002 privind mediatizarea datelor și informațiilor obținute în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către lucrătorii Ministerului de Interne este prevăzut că acesta este emis în aplicarea Legii nr. 360/2002. Acesta este un argument în plus că intimatului reclamant îi sunt aplicabile prevederile din acest ordin.
Apreciază că instanța de fond, în mod neîntemeiat constată faptul că intimatul reclamant nu se află în niciuna dintre aceste situații, acesta sesizând săvârșirea unor fapte penale de către un alt cadru M.A.I., întrucât sesizarea unor fapte penale are mod legal reglementat prin normele penale, respectiv art. 288 alin. 1 C.P.P. iar nu prin intermediul mass-mediei, tocmai pentru a se apăra dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă și pentru a nu se leza dreptul la imagine, demnitatea, viața intimă, familială ori privată a persoanei sau nu este prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză aflată în curs de cercetare ori de judecare .
Se arată și că instanța de fond analizează inițial în motivarea sa vinovăția (forma de vinovăție) și ulterior se apleacă asupra conținutului faptei, or dintr-o argumentare logică nu se pot analiza, în mod separat și fără legătură între ele, cele două noțiuni faptă și vinovăție. Astfel, instanța de fond nu putea constata, inițial, că intimatul reclamant nu a săvârșit fapta cu vinovăție culpa, ci cu intenție, și ulterior, prin motivare să conchidă că fapta nu există, întrucât acele prevederi nu îi sunt aplicabile. Apreciază că în aceste condiții există o contradicție între argumentarea și motivarea instanței, în sensul că instanța constată că fapta intimatului reclamant este săvârșită cu intenție și ulterior constată, cu privire la faptă că prevederile legale nu îi sunt aplicabile.
Recurenții arată și că prin motivarea sa, instanța de fond separă comentariile negative făcute de reporter și prezentator și cele făcute de către intimatul reclamant, însă, apreciază că acestea nu pot fi interpretate separat în constatarea existenței faptei ce constituie abatere disciplinară, întrucât interviul (colajul apărut la postul de televiziune Antena 3 și celelalte extrase din articolele de presă) trebuie văzute ca un tot unitar.
Apreciează că nu trebuia să se separe comentariul și declarațiile intimatului reclamant de restul materialului audio-video prezentat la postul de televiziune Antena 3 și următoarele articole apărute în mass-media, deoarece trebuie să se țină cont de factorul generant al întregului material apărut în presă. Factorul generant a constat în interviul din mass - media al intimatului reclamant, publicat de postul de televiziune Antena 3, precum și declarațiile preluate și publicate de publicațiile locale, fapt ce a condus la prejudicierea imaginii Centrului Medical Județean Mehedinți, a funcționarilor publici din această structură, prejudicierea imaginii M.A.I., încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, lezarea dreptului la imagine atât timp cât cercetările erau nefinalizate.
Mai mult s-a arătat că instanța de fond recunoaște că știrea în integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informații în mass-media, astfel, apreciază că, în aceste condiții există o contradicție în motivarea sentinței recurate.
S-a subliniat și că, legislația aplicabilă funcționarilor publici, în cazul de față polițiștilor, în ceea ce privește comunicarea informațiilor de interes public către mijloacele de informare în masă, este clară și neechivocă, prevăzându-se în mod expres, care sunt atribuțiile și obligațiile acestora, care sunt drepturile și libertățile fundamentale care nu trebuie lezate prin divulgarea unor informații presei, astfel că fapta intimatului reclamant, îndeplinind condițiile abaterii disciplinare, nu putea trece fără aplicarea unei sancțiuni disciplinare.
De asemenea, învederează faptul că Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara este o instituție publică și în cadrul acesteia există o persoană autorizată, respectiv purtătorul de cuvânt al unității, care să furnizeze informații de interes public, astfel că intimatul reclamant nu era persoana abilitată să facă declarații în mass-media, acesta fiind un alt motiv pentru care se confirmă abaterea disciplinară reținută în sarcina sa.
Instanța de fond, în motivarea sa, pleacă de la premiza că intimatul reclamant a săvârșit fapta cu vinovăție, sub forma intenției, apoi a stabilit faptul că prevederile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999 și prevederile art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002 nu îi sunt aplicabile, urmând ca în cele din urmă să conchidă că, în aprecierea sa, situației reclamantului îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 571/2004, prin acestea recurenta apreciind că hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Totodată recurenții arată că hotărârea instanței de fond cuprinde și alte motivele contradictorii reținând pe de o parte că prin știrea analizată în integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informații în mass-media, apoi că deși a sesizat organele judiciare, reclamantul nu îi era interzis să se adreseze și mass-media.
Mai mult decât atât, a arătat faptul că instanței de fond nu i s-a cerut de către părți să se pronunțe cu privire la încadrarea juridică a faptei și mai mult decât atât nu a pus în discuția părților pentru a se dezbate în condiții de contradictorialitate, această împrejurare de drept, astfel că s-au încălcat dispozițiile art. 9 alin. 2 , art. 14 alin. 4, 5, 6. și art. 22 alin. 4, 6 din C.P.C.
Recurenții arată că nu sunt de acord cu mențiunea instanței de fond în sensul că: "în cazul în care nu ar fi adus la cunoștința organelor abilitate de aceste presupuse fapte penale, reclamantul ar fi putut el însuși să fie cercetat penal pentru omisiunea sesizării organelor judiciare";, deoarece în dispoziția de sancționare a intimatului reclamant acestuia i s-a imputat nerespectarea prevederilor art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 și art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002, fiind sancționat pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002.
În al doilea rând pentru faptul că infracțiunea omisiunea sesizării constă în : "Funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală"; . or, din textul legal reiese faptul că sesizarea trebuie să se facă organelor de urmărire penală, și nu aducerea la cunoștință prin intermediul presei cum greșit a făcut reclamantul.
În al treilea rând, pentru faptul că, intimatul reclamant, înainte de a da acele declarații în presă a făcut mai multe sesizări la diferite autorități (Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Județean Anticorupție, Direcția Medicală din cadrul M.A.I.), astfel că, așa cum a reținut instanța de fond, nu i s-ar fi putut imputa faptul că nu ar fi sesizat comiterea unor fapte de natură penală.
În ceea ce privește ultimul aspect din motivarea instanței de fond, respectiv aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 392/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în M.O. nr. 667/11.09.2014, învederează că această împrejurare de drept nu a fost pusă în discuția părților pentru a se dezbate în condiții de contradictorialitate, astfel, apreciază că s-au încălcat dispozițiile art. 9 alin. 2 , art.14 alin. 4, 5, 6. și art. 22 alin. 4, 6 din C.P.C., dar mai mult decât atât la momentul aplicării sancțiunii Decizia nr. 392/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 nu era publicată în Monitorul Oficial.
Mai mult decât atât în art. 147 alin. 4 din Constituție se prevede că: "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
În concluzie, consideră că motivele de casare se regăsesc în cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin.1, pct. 6 și 8 N.C.p.c., solicitând admiterea recursului, casarea Sentinței Civile nr. 2973/03.11.2014 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, iar pe cale de consecință rejudecând cauza să se respingă în fond acțiunea.
Potrivit art. 223 N.C.p.c. solicită judecarea cauzei și în lipsă.
Recursurile formulate în cauză sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Analizând cauza prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. se constată că acesta reglementează trei ipoteze în care hotărârea recurată va fi casată respectiv: atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; când cuprinde motive contradictorii sau când cuprinde numai motive străine de natura cauzei.
Așa cum s-a subliniat în doctrină motivarea unei hotărâri judecătorești poate suferi de trei feluri de vicii: să fie inexistentă, să fie inexactă, să fie insuficientă.
Aceste vicii ale motivării își găsesc reglementarea în motivul de casare analizat.
În speță, așa cum rezultă din argumentarea acestui motiv de recurs, se invocă faptul că unele dintre considerentele sentinței recurate, respectiv cele care privesc vinovăția intimatului reclamant în săvârșirea abaterii disciplinare sunt străine de natura cauzei, deoarece prima instanță a interpretat eronat dispoziția ce reglementează abaterea disciplinară prin prisma normelor de drept penal ce reglementează vinovăția și formele acesteia.
De asemenea se invocă contradictorialitatea considerentelor sentinței recurate prin prisma faptului că inițial s-a reținut de către prima instanță că abaterea disciplinară analizată nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege pentru ca ulterior să se conchidă că fapta nu există, respectiv prevederile legale ce reglementează abaterea disciplinară reținută în sarcina sa nu sunt aplicabile în ipotezei existente în speță.
O altă contradicție invocată de recurentă referitor la considerentele sentinței recurate constă în faptul că instanța de fond recunoaște că știrea în integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informații în mass-media, însă reține că acesta nu a săvârșit abaterea disciplinară pentru care a fost sancționat.
Aceste aspecte nu pot conduce la concluzia că sentința recurată este afectată de ipotezele de nelagalitate reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c.
Instanța de recurs constată în acest sens că prin considerentele sentinței recurate prima instanță reține mai multe argumente ce, fiecare în mod independent au aptitudinea de a atrage nulitatea actelor administrative supuse controlului judecătoresc.
Din acest punct de vedere se constată că prin considerentele sentinței recurate instanța de fond a reținut:
- inexistența formei de vinovăție cerută de lege pentru săvârșirea de către intimatul reclamant a abaterii disciplinare pentru care a fost sancționat;
- fapta reținută în sarcina intimatului reclamant nu întrunește în concret elementele abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, acesta neîncălcând dispozițiile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, art. 4 alin. 1 din OMAI nr.319/2002;
- nelegalitatea deciziei de prin care s-a reținut în sarcina intimatului reclamant săvârșirea abaterii disciplinare pentru condiții formale determinate de aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 392/2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 667 din 11 septembrie 2014 (pe parcursul judecării cauzei) prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și ale art. 62 alin. (3) din legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului.
În această ipoteză chiar dacă susținerile recurenților în sensul că unele dintre considerentele sentinței recurate ar fi străine de natura cauzei, respectiv cele care privesc vinovăția intimatului reclamant în săvârșirea abaterii disciplinare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c., deoarece acesta este aplicabil numai în situația în care toate considerentele primei instanțe sunt străine de natura cauzei, respectiv inexacte, ipoteză ce nu s-a invocat prin motivele de recurs și nu se regăsește în cauză.
De asemenea, referitor la aparentele contradicții ale considerentelor sentinței recurate invocate de recurenți se reține că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. are în vedere situații în care contradicțiile invocate vizează elementele esențiale ale raționamentului juridic exprimat prin considerentele hotărârii, ce sunt de natură a invalida acest raționament și fac ca soluția pronunțată în cauză să apară ca arbitrară, iar nu contradicții care nu pot avea o astfel de consecință.
În speță însă, așa cum s-a arătat mai sus, nici recurentele nu susțin prin motivele de recurs că toate cele trei argumentări pe care se întemeiază soluția pronunțată de prima instanță ar fi contradictorii astfel că este evident că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. nu este incident în cauză nici prin prisma ipotezei ce reglementează contradictorialitatea considerentelor sentinței recurate.
Pornind tot de la argumentarea sentinței primei instanțe instanța de recurs constată că în cauză se impune a fi analizată cu prioritate aplicabilitatea și efectele în cauza dedusă judecății a Deciziei nr. 392/2014 a Curții Constituționale, deoarece acest motiv de ordin formal poate face inutilă analiza celorlalte împrejurări care privesc săvârșirea în concret a abaterii disciplinare de către intimatul reclamant.
Din acest punct de vedere se constată că, așa cum a reținut și prima instanță, excepția de neconstituționalitate, fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, nu poate constitui doar un instrument de drept abstract care să presupună aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci a unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret; totodată, neconstituționalitatea nu are numai o funcție de prevenție, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată și doar apoi dreptul pozitiv, în ansamblul său, astfel încât are, în mod evident, și o funcție sancționatorie. De aceea, aplicarea pentru viitor a deciziilor Curții vizează, în mod primordial, situațiile juridice pendinte, care nu au devenit facta praeterita ca urmare a necontestării lor
În primul rând, este cauză pendinte cea în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea aceasta a fost soluționată definitiv și irevocabil. Prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestei cauze.
În al doilea rând, din jurisprudența Curții, se desprinde ideea că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile.
Este de observat că în astfel de cauze partea care are interes are și dreptul de a invoca excepția de neconstituționalitate anterior momentului în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra neconstituționalității dispoziției legale.
În această situație, dacă excepția de neconstituționalitate a fost soluționată într-o altă cauză ea va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, deoarece o dispoziție legală nu poate fi declarată neconstituțională ulterior pronunțării unei decizii a Curții Constituționale în acest sens într-o altă cauză, întrucât s-ar contrazice însăși efectul erga omnes al deciziilor instanței de contencios constituțional.
Astfel în ipoteza în care litigiul se află pe rolul instanțelor judecătorești și se încadrează în ceea ce Curtea Constituțională a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicării deciziei sale de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea nu a condiționat aplicarea deciziei sale de ridicarea unei excepții de neconstituționalitate anterior publicării deciziei, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării acesteia este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare (invocarea excepției de neconstituționalitate), care ar fi de altfel ar fi și inutil, așa cum s-a arătat mai sus, în condițiile în care excepția de neconstituționalitate devine inadmisibilă. O atare condiționare nu ar avea nici o rațiune și ar produce și consecințe discriminatorii între cetățeni aflați în aceeași situație juridică, respectiv având calitatea de părți într-un litigiu în care dispozițiile declarate neconstituționale sunt aplicabile și a cărui soluționare depinde de decizia pronunțată de Curtea Constituțională.
În raport de cele mai sus precizate considerăm că, indiferent de momentul pronunțării hotărârii definitive, chiar dacă suntem în faza procesuală a recursului, temeiul legal incident trebuie stabilit în funcție de decizia Curții Constituționale. Un argument în acest sens, este și decizia Curții Constituționale nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, care a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președintele României și puterea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile neluării în considerare de către acesta din urmă, în faza procesuală a judecării recursului, a unei decizii a Curții Constituționale prin care se constatase neconstituționalitatea unor dispoziții de lege, ca urmare a ridicării unei excepții în faza procesuală a fondului acelei cauze. În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat împotriva unei sentințe pe considerentul că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamant, textul de lege care constituia temeiul cererii nu era declarat neconstituțional, iar decizia Curții Constituționale, pronunțată ca urmare a sesizării formulate chiar în acea cauză, are efecte numai pentru viitor și nu se poate aplica acestei cauze.
Așadar, decizia Curții Constituționale își găsește aplicarea atât timp cât raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile chiar dacă s-a pronunțat o atare hotărâre judecătorească.
În raport de aceste considerente se va reține, contrar susținerilor recurenților că Decizia nr. 392/2014 a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 59 alin. 2, art. 60 alin. 1 și art. art. 62 alin. 3 din Legea nr. 360/2002, publicată în M.Of. nr. 667/11.09.2014, pe parcursul judecării cauzei în primă instanță, este incidentă în speța dedusă judecății.
De asemenea, în cauză prin aplicarea Decizia nr. 392/2014 a Curții Constituționale de către prima instanță nu se poate reține că a fost încălcat dreptul la apărare al recurenților, deoarece problema efectelor unei decizii a Curții Constituționale nu constituie o excepție procesuală, ci o problemă de fond ce are consecințe asupra normei de drept substanțial aplicabilă raportului juridic dedus judecății.
Pe de altă parte, pe calea recursului s-a asigurat contradictorialitatea cu privire la efectele Deciziei nr. 392/2014 a Curții Constituționale în speța dedusă judecății, recurenții având în mod efectiv posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect.
În consecință, potrivit art. 496 alin. 1 N.C.p.c. recursurile formulate în cauză urmează a fi respinse ca nefondate.
Potrivit art. 453 alin. 1 N.C.p.c. recurenții pârâți vor fi obligați către intimatul reclamant la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat și cheltuieli de transport.
| ← Inadmisbilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe... | Propunere de arestare preventivă. Nerespectarea dispoziţiilor... → |
|---|
