Aplicarea legii în timp. Divorţ. Acţiune introdusă anterior datei de 1 octombrie 2011. Aplicarea dispoziţiilor incidente cuprinse în noul Cod civil
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 509 din 20 februarie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 1209/08.02.2012 pronunţată de Judecătoria Bistriţa s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.N.. în contradictoriu cu pârâtul M.I. şi. în consecinţă. s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 19.08.1981; s-a dispus ca reclamanta să revină la numele avut anterior căsătoriei. acela de C.; s-a dispus ca autoritatea părintească privitor la minora M.M.C.. născută la data de 16.07.1995. să fie exercitată de ambii părinţi; s-a stabilit domiciliul minorei M.M.C. la reclamantă; a fost obligat pârâtul la plata în favoarea minorei M.M.C. a unei pensii de întreţinere în cuantum de 167.5 lei lunar. începând cu data pronunţării prezentei hotărâri. 08.02.2012. până la majoratul minorei; s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul M.I. în contradictoriu cu reclamanta M.N. şi s-a dispus compensarea cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă. prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta şi pârâtul s-au căsătorit la data de 19.08.1981. iar din relaţiile de căsătorie au rezultat doi copii. M.I.M.. născut la data de 16.02.1992. în prezent major. şi M.M.C.. născută la data de 16.07.2005. minoră.
Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză au relevat faptul că între reclamantă şi pârât au existat neînţelegeri încă din anul 2009, iar, începând cu anul 2010, neînţelegerile s-au acutizat, cei doi soţi având chiar un comportament violent unul faţă de celălalt. În vara anului 2010, părţile s-au despărţit în fapt. Una dintre martorele audiate a arătat că reclamanta are o relaţie extraconjugală. Existenţa neînţelegerilor între cei doi soţi rezultă şi din faptul formulării de către reclamantă a plângerii împotriva soţului său pentru exercitarea unor acte de ameninţare, plângere ce a fost soluţionată de instanţa din Arganda del Rey prin hotărârea pronunţată la data de 10.06.2010, în hotărârea menţionată reţinându-se că soţii au prezentat versiuni complet contradictorii, fără a exista însă o dată obiectivă care să confirme una dintre variante. Existenţa neînţelegerilor dintre reclamantă şi pârâtă este confirmată şi de constatările cuprinse în conţinutul anchetei sociale efectuate de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 2 Arganda del Rey (Madrid), reclamanta declarând în faţa instanţei menţionate că s-a simţit de-a lungul căsătoriei zi de zi umilită, devalorizată şi maltratată de soţul ei, iar pârâtul arătând că i-a iertat soţiei infidelitatea şi că doreşte să menţină familia unită. În cuprinsul anchetei sociale se arată totodată că toţi membrii familiei sunt de acord că atmosfera din familie este foarte tensionată, fapt ce o afectează pe minoră.
Potrivit art. 373 lit. b cod civil divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, iar, potrivit art. 379 alin. 1 Cod civil, divorţul în temeiul art. 373 lit. b se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi sau culpa ambilor soţi în destrămarea căsătoriei. Astfel, pentru pronunţarea divorţului în temeiul art. 373 lit. b din Codul civil este necesară întrunirea a două condiţii: raporturile dintre soţi să fie grav vătămate, iar continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă, datorită unor motive temeinice, şi existenţa culpei unuia dintre soţi sau a ambilor soţi.
Raportat la starea de fapt relevată de martorii audiaţi, înscrisurile depuse în probaţiune şi consemnările din cuprinsul anchetei sociale efectuate de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 2 Arganda del Rey (Madrid), în cauză s-a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile pentru desfacerea căsătoriei în temeiul 373 lit. b Cod civil şi s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamantă şi pârât din culpă comună, nefiind relevată o culpă exclusivă a unuia dintre soţi în destrămarea relaţiilor de familie.
În temeiul art. 383 alin. 3 Cod civ., potrivit căruia dacă nu a intervenit o înţelegere între soţi sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei, şi ţinând seama şi de cererea expresă a reclamantei de reluare a numelui avut anterior căsătoriei, s-a dispus ca reclamanta să revină la numele avut anterior căsătoriei, acela de „Cilian”.
Potrivit dispoziţiilor art. 397 din Codul civil, după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide în alt mod, iar potrivit art. 398 Cod civil instanţa judecătorească hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată de unul dintre părinţi dacă există motive întemeiate. Astfel, regula în materia exercitării autorităţii părinteşti este exercitarea acesteia de către ambii părinţi, iar exercitarea autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţi reprezintă o excepţie şi poate fi dispusă doar în situaţia în care există motive întemeiate, cu luarea în considerare a interesului superior al copilului. Probele administrate în cauză nu au relevat existenţa unor motive temeinice care să justifice exercitarea autorităţii părinteşti doar de către unul dintre părinţi şi care să conducă la concluzia că este în interesul minorei exercitarea în acest mod a autorităţii părinteşti, astfel că, ţinând seama de faptul că autoritatea părintească reprezintă nu doar ansamblul de drepturi privind persoana şi bunurile copilului ci şi ansamblul de obligaţii privitoare la persoana şi bunurile copilului, s-a dispus ca autoritatea părintească privitor la minora M.M.C., născută la data de
16.07.1995, să fie exercitată de ambele părţi.
În ceea ce priveşte locuinţa minorei, instanţa a reţinut că ancheta socială efectuată de instanţa din Spania a concluzionat faptul că ambii părinţi au abilităţile necesare pentru a avea grijă de minoră, le respectă propriile decizii referitoare la situaţia familiei, şi că în prezent reclamanta este cea care oferă minorei în plan economic şi material o mai bună stabilitate, minora având, totodată, o relaţie mai stabilă cu mama. De asemenea, ancheta socială cuprinde şi poziţia minorei faţă de consecinţele despărţirii părinţilor săi, aceasta declarând în faţa instanţei că ar fi mult mai convenabil să locuiască cu mama sa, întrucât dacă ar rămâne cu tatăl său ar continua certurile, fapt ce o oboseşte. Ţinând seama de concluziile anchetei sociale şi de poziţia minorei, în temeiul art. 400 alin. 2 Cod civil, s-a stabilit domiciliul minorei M.M.C. la reclamantă, iar, în baza art. 402 alin. 1 şi art. 529 din Codul civil, pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea minorei o pensie de întreţinere în cuantum de 167,5 lei lunar,
începând cu data pronunţării prezentei hotărâri, 08.02.2012, până la majoratul minorei. La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere s-a avut în vedere venitul minim pe economie din România, ţinând seama de faptul că pârâtul este cetăţean român, iar ancheta socială efectuată de autorităţile din Spania relevă faptul că în prezent pârâtul nu are un loc de muncă în Spania.
Prin decizia civilă nr. 104/A/1.11.2012 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.I., împotriva sentinţei civile nr. 1209/2012 pronunţată de Judecătoria Bistriţa.
Apelantul a fost obligat să plătească intimatei M.N., suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:
Din verificarea argumentelor sentinţei, tribunalul a considerat că acestea reprezintă o corectă şi fidelă apreciere a mijloacelor probatorii administrate în cauză, la care s-au aplicat corespunzător normele legale aplicabile speţei. Din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat fără dubiu că relaţia dintre soţi este grav afectată şi nu mai poate continua, pe de o parte datorită culpei pârâtului care s-a manifestat violent verbal, dar şi fizic, în ultima parte a convieţuirii, acte la care a fost de faţă martora I.E.. Aceasta a relatat că „la 20.07.2010 reclamanta a venit la mine cu un buchet de flori de ziua mea şi la un moment dat a venit şi pârâtul. Pârâtul a început să îi adreseze cuvinte urâte din cauză că îşi dăduseră întâlnire în oraş iar reclamanta nu venise. Reclamanta a fost ruşinată că pârâtul i-a adresat aceste cuvinte de faţă cu mine. Cu ocazia neînţelegerii care a existat la mine în casă la 20.07.2012 pârâtul a lovit-o pe reclamantă cu palma peste obraz”. Violenţele sunt atestate şi de certificatul medico-legal, chiar şi de recunoaşterile pârâtului făcute prin scriptul de la dosarul de fond [„recunosc că am vrut să îi dau un picior în fund dar din păcate (îmi pare sincer rău) am lovit-o în piciorul drept făcându-i o vânătaie”].
Pe de altă parte, neînţelegerile ireconciliabile sunt în legătură clară şi cu conduita nepotrivită aleasă de reclamantă, care a încălcat obligaţia de fidelitate ce stă la baza căsătoriei şi, în acelaşi timp sa dedat, la rându-i, la acţiuni de violenţă.
Atmosfera încărcată din familie a avut repercursiuni negative asupra fetei părţilor, care vorbeşte urât atât despre tatăl său, cât şi despre mama sa, „este sătulă de certurile multe care există între părinţii săi”.
În apel, tribunalul a apreciat utilă suplimentarea probatoriului testimonial prin audierea martorului M.N.. Depoziţia acestuia nu înlătură realitatea destrămării familiei părţilor. Circumstanţa de fapt principală învederată este aceea că în prezent soţii locuiesc împreună într-un apartament cumpărat împreună în Spania. Însă, martorul nu a putut adeveri realitatea subliniată de pârât în faţa instanţei la termenul de judecată din 4 octombrie 2012, respectiv nu a putut neîndoielnic să precizeze că tensiunile din cuplul M. nu mai există şi viaţa lor a redevenit una normală, ca la început.
De altfel, tribunalul a considerat că împăcarea susţinută de apelant, ce ar conduce la stingerea procesului de divorţ, este un fapt care trebuie confirmat expres şi personal de fiecare dintre soţi, lucru care însă nu s-a întâmplat în prezentul proces, reclamanta insistând în pronunţarea divorţului, aducând o explicaţie pentru coabitarea cu pârâtul, constând în nevoia achitării prin efort comun a ratelor din creditul contractat împreună. Chiar pârâtul nu a exclus răceala relaţiei sentimentale dintre ei.
Aşa fiind, instanţa a concluzionat că şi sub acţiunea Noului Cod Civil nu au intervenit modificări în sensul preconizat de pârât, care, după completarea probelor în apel, prin mandatar, şi-a precizat apelul, solicitând respingerea acţiunii de divorţ.
Pârâtul a căzut în pretenţii, este în culpă procesuală şi, în baza art.274 Cod procedură civilă, a fost obligat să plătească reclamantei suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, justificate cu plata onorariului avocaţial.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea în totalitate a hotărârii în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1209/2012 a Judecătoriei Bistriţa şi schimbării acesteia în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea recursului pârâtul a invocat nelegalitatea deciziei pronunţate în apel, arătând că aceasta s-a pronunţat prin nesocotirea art. 42 din Legea nr. 71/2011, precum şi netemeinicia deciziei, întrucât aceasta s-a pronunţat fără audierea martorului pe care l-a propus pârâtul, încălcându-se în mod vădit dreptul la apărare în dovedirea faptului că motivele de divorţ nu mai subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului Civil.
Pârâtul, în susţinerea afirmaţiei că nu există motive întemeiate care să ducă la desfacerea căsătoriei, a arătat că locuieşte împreună cu reclamanta, în acelaşi spaţiu locativ, se gospodăresc împreună, iar la data de 11.05.2012 au contractat împreună un credit în sumă de 187.400 Euro.
Momentele de dezechilibru în căsnicia părţilor au fost pasagere raportat la durata de 31 ani a căsătoriei.
Motivele de divorţ nu subzistă şi după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, căsătoria putând continua, aspect care rezultă din declaraţia martorului audiat în apel.
Pârâtul a făcut referire la greşita apreciere a declaraţiei martorului audiat în apel. Instanţa de apel a reţinut că depoziţia acestuia nu înlătură realitatea destrămării familiei părţilor, chiar dacă martorul a precizat că părţile locuiesc în Spania în acelaşi imobil, se gospodăresc împreună şi chiar dorm în acelaşi pat.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea recursului, arătând în esenţă că din formularea art. 42 a Legii nr. 71/2011 nu rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a se face abstracţie de motivele de divorţ apărute sub imperiul reglementării anterioare.
Este nereal faptul că motivele de divorţ nu au existat şi după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, întrucât violenţele exercitate de către pârât asupra reclamantei au continuat şi în anul 2012.
Referitor la faptul că părţile stau împreună, reclamanta a arătat că motivul pentru care intimata s-a mutat împreună cu recurentul după o lungă perioadă în care au stat despărţiţi, este legat de situaţia economică a recurentului, aflat în prezent în şomaj şi dorinţa de a evita efectuarea de cheltuieli suplimentare.
Actul invocat de pârât ca fiind un contract de împrumut încheiat în anul 2012, reprezintă de fapt un act adiţional la un contract de împrumut semnat cu mulţi ani înainte, prin care banca acordă împrumutaţilor o facilitate la rambursare, raportat la situaţia financiară precară a acestora.
Prin acest act nu se contractează un împrumut nou, ci se refinanţează un împrumut mai vechi, care nu a mai putut fi achitat.
După intrarea în vigoare a Codului Civil, comportamentul recurentului nu s-a schimbat, iar cel anterior nu poate fi trecut cu vederea.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Aşa cum însuşi recurentul a arătat prin declaraţia de recurs, calea de atac vizează atât aspecte de nelegalitate, cât şi de netemeinicie, acestea din urmă fiind inadmisibile raportat la art. 304 Cod proc.civ.
Prin urmare, criticile vizând greşita apreciere a probelor testimoniale administrate în apel de către tribunal, precum şi toate referirile la probaţiunea administrată, în sensul unei reaprecieri de către instanţa de recurs, nu pot fi examinate în cadrul soluţionării recursului.
Rămân a fi supuse analizei criticile vizând greşita aplicare a art. 42 din Legea nr. 71/2011 şi încălcarea dreptului la apărare, prin neaudierea de către instanţa de apel a unui martor în dovedirea faptului că motivele de divorţ nu subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.
Potrivit art. 42 din Legea nr. 71/2011, în cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prev. art. 373 lit. b şi art. 379 alin. 1 din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.
Este evident că intenţia legiuitorului în edictarea acestui text legal a fost aceea de a permite aplicarea noilor dispoziţii legale şi în cazul acţiunilor promovate anterior intrării acestora în vigoare (cu condiţia invocării noilor dispoziţii de către părţi, în virtutea principiului disponibilităţii, ceea ce, în speţă, s-a făcut, reclamanta precizându-şi acţiunea în faţa primei instanţe pe art. 373 lit. b, 379 alin. 1 C. civil).
Subzistenţa motivelor de divorţ şi după intrarea în vigoare a Codului civil, nu semnifică, aşa cum susţine pârâtul, înlăturarea tuturor motivelor de natură să producă vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi, ivite înaintea intrării în vigoare a Codului civil.
Vătămarea raporturilor dintre soţi produsă prin motive anterioare intrării în vigoare a Codului civil, îşi continuă efectele şi după adoptarea noii reglementări, iar în speţă, motivele temeinice de divorţ au continuat şi după data de 1.10.2011.
Împrejurarea că părţile locuiesc şi gospodăresc împreună nu constituie ipso facto argumente care să susţină ideea posibilei continuări a căsătoriei. în condiţiile în care raporturile dintre soţi sunt grav vătămate din vina ambilor. pentru motive atât anterioare cât şi ulterioare intrării în vigoare a Codului civil.
Prin urmare. greşita aplicare a art. 42 din Legea nr. 71/2011 nu se verifică în speţă.
Referitor la celălalt motiv invocat privind încălcarea dreptului la apărare. acesta este total nefondat. raportat la împrejurarea că însuşi pârâtul apelant care l-a propus pe martorul M.N.. încuviinţat de către instanţa de apel. a solicitat înlocuirea acestuia pentru motive medicale. pentru ca în final. să îl prezinte totuşi pe acest martor. care a şi fost audiat.
După audierea acestuia pârâtul nu a mai solicitat alte probe.
În fine. creditul invocat de către pârât ca fiind contractat la 11.05.2012 de către soţi. reprezintă. în realitate. o novaţie a unui credit ipotecar contractat la data de 1.06.2007. anterior deteriorării relaţiilor dintre soţi. susţinerea sa potrivit căreia în anul 2012 soţii au luat împreună un nou împrumut fiind nereală.
Pentru toate aceste considerente. în temeiul art. 312 alin.1 Cod proc.civ.. curtea va respinge recursul.
| ← Încetarea măsurii de plasament a copilului la asistentul... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară emisă de... → |
|---|
