Art. 12 alin. 3 din Regulamentul 2201/2003 prevede o prorogare de competenţă în materie de răspundere părintească în favoarea instanţelor dintr-un stat membru competente să solutioneze divorţul, dacă:
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 106 din data de 05.03.2014
Art. 12 alin. 3 din Regulamentul CE 2201/2003 devine aplicabil doar în situația în care sunt întrunite cumulativ ambele condiții prevăzute de acest text de lege. Cea de-a doua condiție se constată că nu este îndeplinită deoarece nu avem o declarație expresă a pârâtului precum că ar fi de acord ca litigiul să fie soluționat de instanțele române, iar prezența sa la două termene de judecată din 3.05.2012 și 6.12.2012, termene la care a solicitat amânarea cauzei pentru a-și angaja apărător, nu echivalează cu o acceptare neechivocă a acestui fapt.
Totodată, se apreciază că o soluționare a cauzei de instanțele române nu ar fi în interesul copilului atâta vreme cât majoritatea probelor legate de mediul său de viață, de raporturile de familie și sociale ale copilului pot fi administrate în mod nemijlocit de instanțele italiene, copilul fiind în Italia din anul 2007.
Decizia civilă nr. 106/R din 05.03.2014 a Curții de Apel Galați
Prin cererea înregistrată inițial sub nr. 1801/338/2011, pe rolul Judecătoriei Zărnești, reclamanta N.S.O. a chemat în judecată pe pârâtul G.A.C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună încredințarea spre creștere si educare a minorului G.D.L. născut la 13.12.2005 către reclamantă, stabilirea unei pensii de întreținere în sarcina pârâtului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 21468/10.11.2011 pronunțată în dosarul sus-indicat, Judecătoria Zărnești a admis excepția de necompetentă teritoriala a instanței, declinând competenta de soluționare a cauzei in favoarea Judecătoriei Focșani.
La Judecătoria Focșani, cauza a fost înregistrată la nr. 17832/231/2011.
Prin precizări si completări la acțiune, reclamanta a arătat că în prezent se numește P., fiind căsătorită, că are domiciliul legal în Z. dar reședința în Italia, solicitând ca exercitarea autorității părintești să fie exercitata exclusiv de către ea cu privire la minor, locuința acestuia să fie stabilită la reședința sa din Italia.
În motivare, reclamanta a arătat că a trăit în concubinaj cu pârâtul, relație din care a rezultat minorul în discuție, că din acea perioada au plecat împreuna cu minorul în Italia la muncă însă pârâtul s-a reîntors după o perioada scurtă de timp în Romania, ea rămânând cu copilul în continuare, în acea țara, locuind cu ea și soțul acesteia la adresa de rezidenta, este înscris la școală, se afla sub întreținerea sa exclusivă si sunt profund atașați unul de celălalt. A mai arătat că în locuința din Italia sunt condiții optime de locuit.
În drept, si-a întemeiat cererea pe disp. art. 505 C.civ, art. 398, 4906, 400, 530 C.civ. si 130 C.pr.civilă.
Prin sentința civilă nr. 2753 din 06.06.2013 Judecătoria Focșani a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta are reședința în Italia potrivit contractului de închiriere locuință emis la 14.01.2013, locuind împreună cu soțul actual si minorul în discuție, a cărții de identitate existente la dosarul cauzei, că lucrează ca si ghid turistic, că minorul G.D.L. este elev în clasa a II-a la Grupul Școlar Anzio I.
După cum rezultă din chiar cuprinsul cererii precizatoare, la data sesizării instanței cu judecarea prezentei cereri, părțile se aflau împreuna cu minorul în Italia, ulterior despărțirii acestora, pârâtul revenind în Romania, iar reclamanta rămânând în Italia împreuna cu minorul.
Instanța a mai reținut aplicabilitatea directă în materie de competență a Regulamentului Consiliului Europei nr. 2201/2003 care în art. 8 al. 1, care prevede că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța a fost sesizată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta P.S.O. (fostă N.) criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică:
- instanța de fond a reținut greșit că pârâtul s-a prezentat în sală după închiderea dezbaterilor;
- s-a reținut greșit că la data sesizării instanței pârâtul se afla în Italia. În realitate la acea dată pârâtul era în România, căci părțile au plecat în Italia cu copilul în octombrie 2007 și după 3 luni respectiv în ianuarie 2008 pârâtul a revenit în țară;
- instanța de fond a făcut o interpretare greșită a Regulamentului CE 2201/2003 reținând doar dispozițiile art. 8, dar nu și dispozițiile art. 12 al. 3 care reglementează prorogarea de competență. În baza acestui ultim articol și având în vedere că domiciliul ambelor părți este în România, că pârâtul a acceptat competența instanței române căci fiind prezent la două termene nu a invocat excepția necompetenței instanței române, că părțile și minorul au acte de stare civilă înregistrate în România, instanța competentă era instanța din România.
Prin decizia civilă 243/2013 a Tribunalului Vrancea s-a respins ca nefondat apelul reținându-se următoarele:
Tribunalul a reținut că potrivit art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Prima instanță a aplicat corect dispozițiile acestui text având în vedere că minorul părților are reședința obișnuită în Italia după cum chiar apelanta recunoaște, reședința minorului fiind în Italia încă din 2007 octombrie.
S-a constatat, că în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 12 pct.1 și nici art. 12 pct.3 din Regulament.
Potrivit art. 12 pct.1 instanța din statul membru competentă să judece divorțul sau anularea căsătoriei va fi competentă să judece orice chestiune privind răspunderea părintească dacă sunt îndeplinite condițiile de la pct. a și b ale art. 12.
Potrivit art. 12 pct.3 instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la al.1 când sunt îndeplinite cerințele de la pct. 1 și b ale art. 12 pct.3.
S-a observat că prorogarea de competență prevăzută de art. 12 pct.1 și 3 are loc când cererea privind răspunderea părintească are un caracter accesoriu față de cererea principală care privește fie divorțul, fie anularea căsătoriei sau alte proceduri.
Tribunalul Vrancea a apreciat că cererea privind încredințarea spre creștere și educare a minorului N.S.O., cerere formulată de reclamantă are un caracter principal și nu accesoriu astfel încât in mod corect prima instanță a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din Regulament și nu a dispozițiilor art. 12 pct. 1 și 3.
Primele două motive de apel nu au relevanță în soluționarea excepției necompetenței instanței române. Competența este dată de instanța din statul membru de la reședința minorului din momentul sesizării instanței potrivit art. 8 din Regulament și nu de reședința titularului răspunderii părintești, încât nu are relevanță dacă la data sesizării instanței române respectiv iunie 2011 pârâtul era sau nu în țară. De aceea nu are relevanță că în considerente prima instanță reține din eroare că la data sesizării instanței "părțile se aflau împreună cu minorul în Italia";. De altfel, ulterior, tot în considerente se reține corect că pârâtul ,,spre finele anului 2008 a revenit în România";.
Cât privește aplicarea dispozițiilor art. 150 pct.1 din Legea 105/1992 invocate în motivele de apel, Tribunalul a reținut că această lege a fost abrogată prin art. 83 din Legea nr. 76 din 24.05.2012.
Totodată, s-a constatat că în mod corect a reținut prima instanță aplicabilitatea Regulamentului Consiliului Europei nr. 2201/2003 care de la data de 01.01.2007 când România a aderat la Uniunea Europeană a devenit obligatoriu pentru toate statele membre.
Împotriva deciziei civile a Tribunalului Vrancea a declarat recurs reclamanta invocând faptul că în speță sunt incidente disp. art. 12 pct. 3 din Regulamentul CE 2201/2003 potrivit cărora instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la art. 12 alin. 1 atunci când:
1) copilul care o strânsă legătură cu acest membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru;
2) competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.
Raportat la această prevedere legală, respectiv art. 12 pct. 3 al Regulamentului, pentru ca instanțele judecătorești din statul membru să poată fi competente în soluționarea prezentei cauze este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții mai sus menționate.
În privința primei condiții apreciază că e îndeplinită deoarece domiciliul său este în România și e plecată temporar în Italia.
A doua condiție e îndeplinită deoarece pârâtul a acceptat neechivoc competența instanței române prin neinvocarea acestei excepții.
Dispozițiile art. 12 pct. 1 și 12 pct. 3 ale aceluiași Regulament vizează situații distincte.
Având în vedere dispozițiile art. 12 pct. 1, care reglementează prorogarea de competență în materia răspunderii părintești doar în privința cererilor strict enumerate și anume de divorț, de separare de drept sau anulare a căsătoriei (ca cererile principale), precum și în orice chestiune de răspundere părintească (ca cereri accesorii) în legătură cu cererile strict enumerate mai sus, solicită a se observa că dispozițiile pct. 3 din Regulament reglementează prorogarea de competență în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la art. 12 pct. 1 și fără ca acest text de lege să mai facă referire la caracterul principal sau accesoriu al cererii care vizează răspunderea părintească.
Recurenta consideră că prezenta cauză, având ca obiect - încredințare minor - este o cerere de sine stătătoare care intră sub incidența art. 12 pct. 3 din Regulament.
În drept, s-au invocat disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Examinând actele și lucrările dosarului se constată că recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispozițiile articolului 8 din Regulamentul (CE) 2201/2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită într-un stat membru, la momentul la care instanța este sesizată.
Noțiune de "reședință obișnuită a minorului"; este o noțiune autonomă de drept a Uniunii Europene, ce nu e definită de Regulament. Potrivit jurisprudenței CJUE, aceasta e determinată de judecătorul național, de la caz la caz, potrivit circumstanțelor particulare ale speței, în funcție de criteriile stabilite de CJUE (Cauza C-523/2007).
În afară de prezența fizică a copilului într-un stat membru, trebuie să fie reținuți și alți factori de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și familial.
Trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale ale copilului în statul respectiv.
Toate aceste elemente trebuie raportate la momentul sesizării instanței.
În speță copilul este născut la 13.12.2005 în România. În octombrie 2007 a plecat cu ambii părinți în Italia. În ianuarie 2008 pârâtul s-a întors în țară, iar minorul a rămas cu mama sa în Italia până în prezent.
Se constată cu ușurință că elementele de fapt menționate demonstrează că "reședința obișnuită"; a minorului e în Italia.
Dispozițiile art. 12 alin. 3 din Regulamentul CE 2201/2003 nu sunt incidente în cauză, nefiind întrunită cea de-a doua condiție instituită de acest articol.
Astfel, art. 12 alin. 3 din Regulamentul 2201/2003 prevede o prorogare de competență în materie de răspundere părintească în favoarea instanțelor dintr-un stat membru în cazul în care:
1) copilul care o strânsă legătură cu acest membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru și
2) competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.
Prima condiție e îndeplinită deoarece intimatul - pârât locuiește pe teritoriul României.
Cea de-a doua condiție se constată că nu e îndeplinită deoarece nu avem o declarație expresă a pârâtului precum ca ar fi de acord ca litigiul să fie soluționat de instanțele române, iar prezența sa la două termene de judecată din 3.05.2012 și 6.12.2012, termene la care a solicitat amânarea cauzei pentru a-și angaja apărător nu echivalează cu o acceptare neechivocă a acestui fapt.
Totodată, se apreciază că o soluționare a cauzei de instanțele române nu ar fi în interesul copilului atâta vreme cât majoritatea probelor legate de mediul său de viață, de raporturile de familie și sociale ale copilului pot fi administrate în mod nemijlocit de instanțele italiene.
Cum condițiile art. 12 alin. 3 din Regulamentul 2201/2003 sunt cumulative, iar cea de-a doua s-a constatat că nu este îndeplinită în cauză în mod corect nu s-a dat eficiență acestui text de lege.
În concluzie, Curtea a apreciat că instanțele române sunt competente să soluționeze cauza în conformitate cu disp. art. 8 din Regulamentul 2201/2003 deoarece la momentul sesizării instanței, reședința obișnuită a minorului era în Italia.
| ← Tulburare de posesie. Lipsa posesiei. Achitare. Jurisprudență... | Aplicarea greşită a art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă de... → |
|---|
