Autoritate părintească. Exercitarea de către ambii părinţi
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 3871 din 4 octombrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 521/21.02.2013 a judecătoriei Zalău, s-a admis în parte acţiunea introdusă de reclamanta B.I.L., în nume propriu şi pentru reprezentarea minorului B.A.C.D., născut la
20.01.2010 împotriva pârâtului B.C.S..
S-a majorat de la 137 lei la 175 lei lunar pensia de întreţinere datorată de pârât în baza Sentinţei civile nr. 2119 / 17.05.2012 a Judecătoriei Zalău în favoarea minorului B.A.C.D., născut la
20.01.2010, începând cu data introducerii acţiunii, 11.10.2012 şi până la majorat. executorie de drept.
S-a respins ca neîntemeiată cererea mamei reclamante pentru încredinţarea exercitării exclusive a autorităţii părinteşti.
S-a respins ca nefondată cererea reclamantei pentru cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele :
Minorul B.A.C.D. s-a născut la data de 20 ianuarie 2010, este fiul din căsătorie al reclamantei
B.I.L. şi al pârâtului B.C.S..
Părinţii copilului au divorţat prin sentinţa civilă nr. 2119 din 17.05.2012 a Judecătoriei Zalău, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă prin neapelare. Instanţa a dispus desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului, a hotărât ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinţi, locuinţa copilului să fie la mamă şi tatăl să plătească o pensie de întreţinere în valoare de 137 lei lunar.
Instanţa a făcut aplicarea art. 397 cod civil cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi şi a stabilit locuinţa copilului la părintele cu care acesta locuieşte în mod statornic, respectiv la mamă, în Cehu Silvaniei, jud. Sălaj, în baza art. 400 alin. 1 Cod civil.
Potrivit art. 403 Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.
Potrivit art. 397 Noul Cod civil, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.
Dispoziţia legii este imperativă şi constituie regula în ceea ce priveşte încredinţarea autorităţii părinteşti. Numai pentru motive temeinice şi dacă interesul superior al copilului impune, potrivit art. 398 alin. 1 Noul Cod civil, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.
În cazul de faţă, regula exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi se impune în continuare. Tatăl pârât locuieşte în mun. Lugoj, jud. Timiş încă dinainte de divorţ. Copilul şi mama reclamantă au locuit în or. Cehu Silvaniei, jud. Sălaj. Contrar susţinerilor reclamantei, tatăl pârât nu a avut o atitudine indiferentă faţă de copil.
Divorţul s-a pronunţat relativ recent, iar la scurt timp după divorţ şi mama reclamantă a plecat la muncă în Austria. Tatăl pârât a păstrat legăturile telefonice cu fiul său, aşa cum afirmă martora B.L., mama reclamantei, chiar dacă nu întotdeauna cu succes, copilul având totuşi vârsta de numai 2 spre 3 ani. Când a fost posibil, din cauza distanţei, tatăl şi copilul s-au întâlnit, chiar dacă profitând de ocazia unei deplasări a mamei reclamante în jud. Timiş. De asemenea, tatăl şi-a afirmat în permanenţă afecţiunea faţă de copil şi nu există motive pentru a nu fi crezut, chiar dacă nu întotdeauna a avut cele mai bune posibilităţi de a contribui la întreţinerea materială a acestuia, aşa cum rezultă din declaraţia martorei J.M., care a purtat discuţii cu pârâtul în mediu electronic.
Nu există însă nici un motiv de crezare a faptului că tatăl pârât şi-a neglijat total contribuţia la întreţinerea copilului, dimpotrivă, a depus la dosar dovezile privind plăţile efectuate în contul întreţinerii copilului atât înainte, cât şi după divorţ, iar martora B.L. a afirmat de asemenea că pârâtul a contribuit la întreţinere. Recent, pârâtul s-a încadrat în muncă.
Principala cauză pentru care reclamanta a solicitat încredinţarea exclusivă a copilului este luarea acestuia în Austria pentru a locui împreună cu mama, dar reclamanta nu a dovedit că aceasta este neapărat cea mai bună opţiune în privinţa creşterii şi educării copilului, în afară de faptul că ar întrerupe în acest mod cvasitotal legăturile copilului cu tatăl său rămas în ţară. Copilul este crescut în condiţii de bune de mama reclamantei, ajutată efectiv de o prietenă, păstrând permanent legătura cu mama reclamantă şi beneficiind efectiv de ajutorul material substanţial trimis de aceasta din locul unde se află la muncă. Prin raportul de anchetă psihosocială, autoritatea tutelară nu recomandă lipsirea unui părinte de exerciţiul autorităţii părinteşti.
S-a constatat în raport de această stare de fapt, că nu există motive temeinice şi nu este în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.
Prin urmare, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea mamei reclamante pentru încredinţarea exercitării exclusive a autorităţii părinteşti, precum şi, acest petit fiind scopul principal al acţiunii pe care a declanşat-o, cererea pentru cheltuieli de judecată.
A admis cererea de majorare a pensiei de întreţinere stabilite anterior, raportat la prevederile art. 529 şi art. 530 alin. 2 şi 3 Cod civil, obligând pârâtul la plata sumei de 175 lei lunar în favoarea copilului, în loc de 137 lei, începând cu data introducerii acţiunii şi până la majorat.
Prin decizia civilă nr. 66/27.06.2013 a TribunaluluiSălaj s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta B.I.L. împotriva Sentinţei civile nr. 521 din 21 februarie 2013 a Judecătoriei Zalău.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:
Regula este exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, potrivit art. 397 C. civil.
Art. 507 Cod civil prevede situaţiile în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, motivele exercitării de către un singur părinte a autorităţii părinteşti nefiind, potrivit acestui text legal, motive ce ţin de persoana soţului sau a raportului dintre soţi ci sunt motive obiective prevăzute de lege.
Analizând cererea reclamantei, instanţa a urmărit în permanenţă principiul interesului superior al copilului consacrat de art.263 din Codul Civil si art.2 alin.3 din Legea 272/2004.
Instanţa a avut în vedere, pe lângă dispoziţiile legale expuse anterior şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ce fac parte din integrantă din dreptul intern conform art. 11 alin. 2 şi art. 20 din Constituţie. A evocat instanţa de apel jurisprudenţa C.E.D.O., în cauza Eriksson contra Suediei, cauza Monory contra României, cauza Ignaccolo-Zenide contra României şi cauza Amanalachioai contra Romaniei.
Pentru determinarea interesului superior al copilului, instanţa a apreciat că trebuie avut în vedere întregul complex de împrejurări menite să asigure copilului o dezvoltare fizică, morală şi intelectuală armonioasă, interesând vârsta acestuia, legăturile afective statornicite între părinţi şi copil, ataşamentul şi preocuparea manifestată de către fiecare dintre părinţi, mijloacele materiale şi condiţiile de locuit de care dispun fiecare dintre părinţi, interesul minorului trebuind a fi evaluat în concret, prin conjugarea tuturor acestor elemente.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi disp. art. 14 alin.(1) si art.30 si urm. din Legea nr.242/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, rudele , precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Din ansamblul acestor dispoziţii legale rezulta ca legiuitorul consacra atât dreptul părintelui de a menţine legături personale cu copilul său, având în vedere că acest părinte are aceeaşi răspundere în ce priveşte creşterea şi educarea copilului, cât şi dreptul copilului care, pentru a-si dezvolta armonios personalitatea şi a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menţine legături personale atât cu ambii părinţi, cât si cu rudele sale si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legături de apropiate, dat fiind ca între drepturile copilului se înscrie şi acela de a creşte în familie.
Prin prisma dispoziţiilor art.4 din Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15.05.2003 şi ratificată de România prin Legea nr.87/2007 si art.16 din Legea nr.272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, relaţiile personale constante dintre copil şi părinţii săi nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când există motive temeinice, de natură a periclita dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala a copilului.
Cum, în speţă, nu s-a făcut dovada unor atare împrejurări care să justifice luarea unei astfel de măsuri şi având în vederea considerentele expuse anterior, precum şi textele legale indicate, instanţa apreciază că cererea reclamantei nu este întemeiată, minorul nefiind într-o situaţie care să reclame acordarea custodiei exclusive mamei.
Motivarea apelantei că scopul cererii sale de exercitare exclusivă a autorităţii părinteşti este de a scoate minorul din ţară şi pentru ca acesta să poată locui în Austria alături de ea, vizează de fapt elemente ce ţin de stabilirea domiciliului minorului care oricum prin sentinţa de divorţ a fost stabilit la mamă, fără a se indica în concret adresa la care minorul va locui împreună cu mama.
Exercitarea autorităţii părinteşti se concretizează în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc.
Autoritatea părintească se referă la orientarea generală a copilului şi la ceea ce este important pentru el, iar nu la decizii care privesc viaţa de zi cu zi, iar aceasta trebuie să se exercite în comun şi după divorţ, pentru că divorţul este al părinţilor, nu al copilului de unul dintre părinţi.
Autoritatea părintească poate fi asimilată unui drept subiectiv, care nu se pierde de nici unul dintre părinţi în nici o circumstanţă, ea fiind un dat născut din legătura naturală dintre părinte şi copil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul de a se dispune ca autoritatea părintească asupra minorului
B.A.C.D., născut la data de 20.01.2010, fiul lui B.C.S. şi al lui B.I:L: (fostă B.), să fie exercitată în mod exclusiv de mama acestuia, B.I.L..
În motivarea recursului, reclamanta a invocat faptul că soluţia instanţei de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:
Art. 398 alin. 1 Cod civil prevede o derogare de la regula generală a exercitării comune a autorităţii părinteşti în condiţiile în care există motive temeinice şi când exerciţiul autorităţii părinteşti este în interesul superior al minorului.
Instanţa de apel a arătat că textul articolului 398 alin. 1 din Codul civil trebuie coroborat cu art. 507 din Codul civil, articol care indică situaţiile de excepţie în care autoritatea părintească poate fi exercitată de un singur părinte.
În opinia reclamantei, corelarea nu înseamnă faptul că exercitarea autorităţii părinteşti de un singur părinte ar fi limitată doar la situaţiile prevăzute de art. 507 Cod civil. Textul art. 507 Cod civil prevede cazurile în care obligatoriu exerciţiul autorităţii părinteşti revine unui părinte, dacă aceasta nu este decăzut din drepturile părinteşti şi dacă nu se stabileşte, cu titlu excepţional, exercitarea autorităţii părinteşti de alte persoane, conform art. 399 Cod civil. Este vorba de situaţii obiective în care un părinte este împiedicat să exercite autoritatea părintească.
Art. 398 din Codul civil deschide posibilitatea stabilirii exercitării autorităţii părinteşti de un singur părinte şi în alte situaţii decât cele enumerate de art. 507 din Codul civil, chiar subiective, respectiv ori de câte ori interesul copilului impune o asemenea măsură şi există motive întemeiate care să justifice scindarea autorităţii părinteşti.
În prezenta cauză este prezentă o situaţie în care problemele dintre părinţi sunt atât de grave încât este evident că şi minorul suferă de pe urma autorităţii părinteşti comune, prin urmare instanţa poate adopta măsura autorităţii părinteşti unice.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de starea reală de fapt în care se află minorul, împrejurare care justifică acordarea custodiei exclusive mamei.
Din analiza probatoriului reiese că se impune stabilirea exercitării autorităţii părinteşti exclusiv de către mamă. Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel aveau la dosarul cauzei dovezi asupra unor aspecte concrete în ce priveşte interesul acestei acţiuni.
În ceea ce priveşte starea concretă de fapt, instanţa a observat în mod corect faptul că litigiul are ca scop principal scoaterea minorului din ţară pentru ca acesta să poată locui în Austria alături de mama sa. Cu toate acestea, instanţa a apreciat că minorului îi este mai bine alături de bunica maternă în localitatea Cehu Silvaniei, care este ajutată de o prietenă să crească minorul, în condiţiile în care reclamanta păstrează permanent legături cu minorul prin mijloace de comunicare la distanţă şi care de asemenea trimite periodic sume importante de bani. O astfel de abordare este greşită, deoarece chiar dacă minorul este crescut foarte bine de bunica maternă, locul lui firesc este lângă mama sa, mai ales la această vârstă fragedă.
Pe de altă parte nu i se poate reproşa mamei plecarea la muncă în Austria, având în vedere faptul că zona oraşului Cehu Silvaniei este una extrem de slab dezvoltată economic, locurile de muncă fiind practic inexistente.
Reclamanta arată de asemenea că este în interesul minorului plecarea în Austria, viitorul său putând fi puternic influenţat pozitiv. Vârsta fragedă a minorului (3 ani şi 9 luni în prezent) ar permite în mod facil ca acesta să înveţe limba germană şi să beneficieze astfel de şanse reale de integrare în societatea austriacă, ceea ce credem că ar fi un aspect extrem de pozitiv.
În continuare arată că este evidentă suferinţa copilului minor care se află în prezent sub autoritatea ambilor părinţi şi a legăturii de cauzalitate între suferinţa acestuia şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. în prezent el nu poate fi alături de niciunul dintre părinţii săi, fiind nevoit să fie crescut de bunica sa maternă deşi locul lui firesc ar fi lângă mama sa, mai ales la această vârstă fragedă. Interesul minorului este ca acesta să locuiască efectiv cu mama acestuia.
Autoritatea părintească este definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana cât şi bunurile minorului, însă aceste drepturi conferite părintelui nu pot fi exercitate în mod
abuziv, cu rea-credinţă. Pârâtul B.C.S., tatăl minorului cu rea-credinţă nu îşi dă consimţământul la scoaterea minorului din ţară pentru ca acesta să locuiască efectiv împreună cu mama sa, ştiind că potrivit legislaţiei române (art. 30 din Legea 248/2005) minorul nu poate părăsi ţara fără acordul ambilor părinţi.
Potrivit art.17 alîn.2 din Legea 248/2005 privind libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, emiterea paşaportului simplu sau a paşaportului electronic pentru minor, în situaţia în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acordului, se efectuează numai după soluţionarea acestor situaţii de către instanţa de judecată, care se pronunţă în condiţiile legii. De asemenea potrivit art.18 alin.2 din legea 272/2004 deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi; orice neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa judecătorească.
Instanţa are autoritatea conferită de lege de a interveni în interesul minorului când un părinte nu poate obţine acordul celuilalt părinte în luarea unei decizii importante cu privire la copilul său, prin urmare instanţa poate adopta măsura autorităţii părinteşti unice, având în vedere că această măsură este în interesul minorului. ( potrivit art. 486 din Codul Civil şi Recomandările Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei evidenţiate în documentul Principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească.
Acordarea custodiei exclusive mamei nu va afecta relaţia copilului cu tatăl său, tatăl având posibilitatea de a menţine relaţia sa cu fiul său în continuare.
Tatăl, care nu a profitat de oportunităţile sale pentru a petrece mai mult timp cu copilul său în tot acest interval, cât timp copilul se afla la bunica sa în oraşul Cehu Silvaniei, nedorind niciodată să-l ia cu el sau să-l viziteze, nu poate să susţină că mutarea copilului în Austria ar împiedica nejustificat dreptul său de a menţine relaţia de părinte-copil.
În concluzie, consideră că motivele temeinice invocate mai sus şi principiul interesului superior al minorului impun în acest caz ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de către mamă.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ce priveşte motivele vizând probaţiunea administrată în cauză, nu se încadrează în categoria celor de nelegalitate prev. de art. 304 Cod proc.civ., astfel încât în privinţa acestora, la termenul de judecată din 4.10.2013 instanţa a invocat inadmisibilitatea.
Rămâne de analizat recursul prin prisma motivelor de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel referitoare la încălcarea interesului superior al copilului prin menţinerea exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi şi interpretarea şi aplicarea art. 398 alin. 1 C. civil.
Aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, copilului B.A.C.D., i-a fost stabilit domiciliul la mamă şi s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prin sentinţa civilă nr. 2119/17.05.2012 a Judecătoriei Zalău, irevocabilă.
Prezenta acţiune s-a înregistrat la mai puţin de 1 an de la data pronunţării acestei hotărâri.
Modificarea măsurilor cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii minori se face, potrivit art. 403 C. civil în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la data luării măsurilor.
În prezenta speţă, singura modificare produsă este aceea a plecării mamei copilului la muncă în străinătate.
Această modificare însă nu este de natură să determine schimbarea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, faţă de cum aceasta a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 2119/17.05.2012 a Judecătoriei Zalău, irevocabilă.
Autoritatea părintească desemnează ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le au părinţii de a veghea asupra dezvoltării copilului şi de a lua decizii referitoare la toate aspectele vieţii acestuia -educaţie, pregătire şcolară, activităţi extraşcolare, sănătate, etc.
Împrejurarea că reclamanta după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ a plecat într-o altă ţară şi doreşte să-l ia şi pe copilul căruia i s-a stabilit locuinţa la mamă, nu are nicio influenţă asupra exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, stabilindu-se locuinţa copilului la mamă, nu s-a limitat din punct de vedere spaţial locul în care domiciliază mama împreună cu copilul.
În ceea ce-l priveşte pe pârât, reclamanta nu a invocat şi nu a dovedit nici un motiv întemeiat pentru care s-ar impune ca exercitarea autorităţii părinteşti să-i revină numai ei, în conformitate cu dispoziţiile art. 398 alin. 1 C. civil.
Faptul că reclamanta a plecat în străinătate, exercitarea autorităţii părinteşti asupra copilului se face de către ambii părinţi, aceasta implicând ca în vederea deplasării copilului în străinătate ambii părinţi să-şi dea acordul, iar pârâtul nu îşi dă un astfel de acord, nu constituie un motiv întemeiat ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către reclamantă.
În condiţiile în care pârâtul refuză să-şi dea acordul pentru plecarea copilului în străinătate, copilul are locuinţa stabilită la mamă, iar mama are domiciliul în străinătate, potrivit adeverinţei de domiciliu depusă la dosar (f. 33 dosar fond), reclamanta are la dispoziţie procedura specială reglementată de art. 18 alin. 2 teza finală din Legea nr. 272/2004, coroborat cu art. 17 alin. 2 din Legea nr. 248/2005.
Prin urmare, constatând că în cauză interesul superior al copilului nu reclamă exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, iar refuzul nejustificat al unui părinte de a-şi da acordul pentru deplasarea copilului în străinătate poate fi suplinit prin mijloace procedurale speciale, altele decât înlăturarea acestui părinte din exerciţiul exercitării autorităţii părinteşti, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., curtea va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
| ← Declararea judecătorească a morţii. Lipsa dovezii privind... | Stabilire paternitate pe baza declaraţiilor de martori → |
|---|
