Cerere în constatare nulitate testament. Lipsa discernământului, în corelaţie cu lipsa de consimţământ.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Prezenta sau absenta discernământului este o stare de fapt, iar persoana fizica cu capacitate deplina de exerciţiu este prezumată că are discernământ. Numai persoana fizica lipsita de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească) este prezumat a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală.

Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil releva nu inexistenta consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în aceasta situaţie, consimţământul există, de aceea nu este atrasa decât nulitatea relativa a actului, sancţiunea intervenind pentru protejarea interesului persoanei şi nu al unuia general.

Potrivit art. 1204 Cod civil, consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Astfel, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ: să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ; să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Nu trebuie confundată această primă cerinţă a consimţământului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept.

La data de 16.04.2003, reclamanta C. E. a chemat în judecată pârâta G. L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a testamentului autentificat sub nr. 1001/31.10.2000 la BNP C. T.

In motivare a arătat că prin testamentul menţionat mai sus, mama sa, autoarea C. M. a instituit-o ca legatar universal pe pârâta G. L., sora reclamantei. Mai arata ca autoarea era înregistrată la Dispensarul Medical al comunei T., cu diagnosticul „demenţă senilă şi reumatism cronic degenerativ anchilozant”, aşa cum rezultă din adeverinţa nr. 159/05.02.2001. De asemenea era înregistrată cu diagnosticul artero scleroză cerebrală din anul 1997, care s-a agravat pe parcurs, astfel că autoarei îi lipsea total discernământul, motiv pentru care a invocat nulitatea absolută a oricărei convenţii. A menţionat că în testament nu este inserată starea de sănătate a autoarei, care în momentul testării avea vârsta de 85 de ani şi nu există girul autorităţii tutelare, care este obligatoriu în acest sens. A mai arătat că sora sa nu îi permite accesul în casă şi în curte, să vorbească cu mama sa, să o trateze sau să îi aducă mâncare. Pe data de 22.02.2003, mama sa a dispărut de acasă şi a fost găsită decedată în staţia CFR P., pe data de 23.02.2003.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05.04.2004, instanţa a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 Cod procedură civilă şi a înaintat dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria

C. în vederea soluţionării cererii de înscriere în fals.

La data de 12.08.2004, dosarul a fost restituit Judecătoriei, primind termen de judecată la data de 06.09.2004.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29.11.2004, instanţa a dispus menţinerea suspendării cauzei în baza art. 244 Cod procedură civilă până la soluţionarea dosarului nr. 24031/2004 la Judecătoria C.

La data de 07.04.2006 s-a propus perimarea dosarului.

Prin încheierea de şedinţă din 08.05.2006, instanţa a constatat că perimarea cauzei nu a operat şi a dispus menţinerea suspendării în baza art. 244 alin.1, pct.2 Cod procedură civilă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21.12.2007, instanţa a dispus menţinerea suspendării cauzei în baza art. 244 alin.1, pct.2 Cod procedură civilă.

La data de 28.05.2008, reclamanta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, primind termen de judecată la 12.09.2008.

Prin încheierea de şedinţă din 26.09.2008, instanţa a dispus din nou suspendarea cauzei în baza art. 244 Cod procedură civilă.

Reclamanta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, dosarul primind termen la 28.11.2008 .

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.11.2008, instanţa a dispus menţinerea măsurii suspendării cauzei în baza art. 244 alin. 1 pct.2 Cod procedură civilă.

La data de 08.02.2011, reclamanta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, dosarul primind termen la data de 11.03.2011.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11.03.2011, dosarul a fost repartizat aleatoriu unui complet specializat în soluţionarea litigiilor civile, primind termen de judecată la data de

06.04.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 6451/06.04.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr.102/215/2003, a fost respinsă acţiunea formulată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a constatat şi reţinut că prin testamentul autentificat la nr. 1001/31.10.2000 de BNP C.T., autoarea C. M. a dispus ca după încetarea sa din viaţă, întreaga sa avere mobilă şi imobilă ce se va găsi în patrimoniul său să fie moştenită în deplină proprietate de către fiica sa G. L., pe care a înţeles să o instituie legatar universal al întregii sale averi. A declarat că mai are o fiică în viaţă şi a luat cunoştinţă de prevederile legale privind rezerva moştenitorilor. A menţionat că face acest testament din afecţiunea deosebită pe care o poartă legatarei sale, dar şi cu dorinţa şi credinţa că aceasta o va îngriji şi o va întreţine cu toate cele necesare traiului zilnic, iar la deces o va înmormânta potrivit obiceiurilor creştineşti.

Din declaraţia martorei P. V. rezultă că a cunoscut-o pe defuncta C. M. şi ştie că înainte de decesul acesteia, cu cinci sau şase ani, în anul 1993, a venit pârâta să locuiască împreună cu autoarea; relatează că defuncta nu se mai simţea bine şi pleca de acasă; şi decesul autoarei s-a petrecut în împrejurări necunoscute, pentru că aceasta era fugită de acasă; înainte de a deceda, atâta timp cât rămânea singură, autoarea era închisă cu lacătul; martora a declarat însă că este certată cu pârâta de mult timp, ceea ce determină instanţa să aprecieze declaraţia acestei martore, ca subiectivă.

Din declaraţia martorului Ş. I. rezultă că a cunoscut-o pe autoarea C. M. şi în perioada 1982 - 1993, reclamanta le trimitea pachete pentru autoare; până în urmă cu 5 - 6 ani o vedea pe autoare ieşind la poartă, dar nu vorbea cu ea, fiind certaţi; în urmă cu patru sau cinci ani a auzit lumea spunând că autoarea nu mai este normală, starea ei fiind creată de neînţelegerile dintre fiice; cât timp a locuit cu pârâta aceasta îi încuia poarta defunctei, care îi striga pârâtei să nu mai vină pe la ea; a constatat că autoarea nu se manifesta normal, de vreo două ori plecând de acasă şi fiind adusă de altă persoană, pentru că nu mai ştia să se întoarcă, iar în ultimul timp auzea mereu ţipete; instanţa reţine şi această declaraţie subiectivă, deoarece şi acest martor a declarat că era certat cu autoarea.

Potrivit rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria C. din data de 05.08.2004, în dosarul nr. 3654/P/2004, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru faptele prevăzute de art. 288 alin. 1 şi art. 291 Cod penal a învinuitei G. L., reţinându-se că în urma cercetărilor a rezultat că între partea vătămată şi învinuită există un conflict generat de moştenirea rămasă de pe urma decedatei C. M. Verificând materialul de urmărire penală se constată că nu se poate reţine în sarcina învinuitei săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 288 alin. 1 şi 291 Cod penal.

Potrivit deciziei nr. 2211/24 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. 16240/1/2006 s-a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C. E. împotriva deciziei penale nr. 2865/05 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit încheierii de şedinţă din data de 23.06.2003, instanţa a încuviinţat proba cu expertiză medico-legală, pentru a se verifica, în baza actelor medicale, dacă testatoarea a avut discernământ la încheierea testamentului autentificat sub nr. 1001/31.10.2000.

La data de 15.10.2004 s-a depus la dosar o adresă înaintată de IML C., prin care s-a comunicat că nu s-a achitat onorariu de expertiză în sumă de 946 lei, adresa nr. 1100/A/13.10.2004.

Deoarece reclamanta nu a înţeles să achite acest onorariu de expertiză, potrivit dispoziţiilor art. 170 alin. 3 Cod procedură civilă, instanţa a decăzut reclamanta din proba cu expertiză încuviinţată.

Potrivit art. 1169 Cod procedură civilă, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa nu a reţinut motivul de nulitate invocat de reclamantă, respectiv lipsa discernământului la încheierea testamentului autentificat la nr. 1001/31.10.2000; din aceste considerente, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 6451/06.04.2011 a formulat apel reclamanta C. E., prin care a solicitat rejudecarea cauzei.

În esenţă, a arătat că autoarea sa suferea de arteroscleroză cerebrală şi demenţă senilă, solicitând constatarea nulităţii absolute a testamentului autentificat sub nr. 1001/31.10.2000.

A solicitat efectuarea în cauză a unei expertize medico-legale care să stabilească dacă testatoarea C. M. a avut discernământ la data încheierii testamentului şi reaudierea martorilor.

Cauza a fost suspendată în temeiul art. 242 alin.1 pct. 2 Cod procedură civilă, prin încheierea din data de 24.10.2011 pentru lipsa nejustificată a părţilor, fiind repusă pe rol la data de 21.11.2011.

Prin încheierea din data de 09.01.2012 s-a încuviinţat efectuarea unei contraexpertize de specialitate de către IML „Mina Minovici” Bucureşti care să stabilească dacă numita C. M. avea discernământ la momentul semnării testamentului autentificat sub nr. 1001/31.10.2000, raport neîntocmit ca urmare a neachitării onorariului stabilit de către apelanta - reclamantă.

Examinând apelul în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, Tribunalul a apreciat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Art. 6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Potrivit art. 129 pct. 5 Cod procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Rolul activ nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, în condiţiile dispoziţiilor art. 1169 Cod Civil, instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor, judecătorul fiind obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile Convenţiei nu împiedică statele contractante să-şi fundamenteze procedura civilă pe principiul disponibilităţii.

Partea interesată este, la rândul său, ţinută să aducă la îndeplinire, cu diligenţă, actele procesuale ce-i revin, să nu uzeze de căi dilatorii, să folosească posibilităţile oferite de normele procesuale interne în vederea justei soluţionări a cauzei.

Intervenţia instanţei atunci când îmbracă forma rolului activ, trebuie făcută sub forma unor simple ipoteze de natură să ducă la dezlegarea pricinii, fără a se aduce atingere drepturilor procesuale ale părţilor ce decurg din principiul disponibilităţii şi fără a anticipa soluţia care ar trebui să se dea în final după analiza susţinerilor şi probelor.

Rolul activ, în procesul civil, nu trebuie să afecteze principiul disponibilităţii şi echilibrul procesual dintre părţi, ci trebuie să dea eficienţă intereselor generale, consacrate prin norme imperative, menite să contribuie la soluţionarea cauzelor în mod legal şi într-un termen rezonabil.

Aşadar, rolul activ al judecătorului trebuie să se îmbine cu obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă, rol ce este necesar pentru asigurarea calităţii şi celerităţii actului de justiţie, fără a deveni un mijloc de promovare a conduitei procesuale arbitrare a părţilor.

În speţă, faţă de obiectul acţiunii introductive - constatarea nulităţii absolute a testamentului autentificat sub nr. 1001/31.10.2000 pentru lipsa discernământului autoarei la momentul întocmirii sale şi cererea de probatorii formulată de apelanta - reclamantă, şi ţinând cont de concluziile primului raport de expertiză medico - legală întocmit de IML C., la întocmirea căruia nu au fost avute în vedere toate actele medicale depuse în faza procesuală a apelului, Tribunalul a încuviinţat efectuarea în cauză a unei contraexpertize de specialitate de către IML „Mina Minovici” Bucureşti care să stabilească dacă numita C. M. avea discernământ la momentul semnării testamentului contestat.

În şedinţa publică din data de 02.04.2012 s-a pus în vedere apelantei - reclamante să achite onorariul de expertiză în cuantumul şi contul indicat de IML, sub sancţiunea decăderii din probă.

Au fost acordate încă două termene succesive, respectiv la datele de 14.05.2012 şi 11.06.2012 pentru ca apelanta - reclamantă să-şi îndeplinească obligaţia procesuală fixată în sarcina sa, fără ca aceasta să achite onorariul.

Potrivit art. 170 alin.1 Cod procedură civilă, când s-a încuviinţat o expertiză, partea care a propus-o este obligată ca, în termen de 5 zile de la încuviinţare, să depună suma statornicită, iar potrivit alin. (3), neîndeplinirea obligaţiei atrage decăderea, pentru acea instanţă, din dovada încuviinţată.

Cum apelanta - reclamantă a fost înştiinţată despre cuantumul onorariului fixat în şedinţă publică pentru expertiza solicitată prin cererea de apel şi încuviinţată, iar aceasta nu a achitat onorariul în ciuda mai multor termene acordate exclusiv în acest scop, s-a procedat la decăderea apelantei din proba cu expertiză.

Chiar în ipoteza descrisă de art. 129 alin.5 teza a II-a Cod procedură civilă, rolul activ nu se poate impune pe fondul unei atitudini generale pasive a reclamantului, nu poate înlocui implicarea însăşi a părţii, în exercitarea propriilor obligaţii procesuale prevăzute de art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă.

Având în vedere considerentele mai sus menţionate, Tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta-apelantă C. E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivând în esenţă că instanţele, în condiţiile art. 129 Cod procedură civilă, trebuiau să impună părţilor şi să administreze probele necesare, una dintre acestea fiind dosarul notarial de la BNP, în original.

Arată că deşi rezultau inconsecvenţe în cele înaintate de biroul notarial, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C. şi cele înaintate instanţelor de judecată, niciuna dintre instanţele anterioare nu lămureşte aceste aspecte esenţiale pentru elucidarea cauzei.

Nu s-a făcut nicio interpretare a depoziţiilor martorilor audiaţi, care au arătat că testatoarea suferea de demenţă senilă, sechele post accident vascular şi reumatism anchilozant încă din 1997 şi nici nu s-a dispus o expertiză medico-legală care să stabilească dacă la data încheierii testamentului autentificat sub nr. 1001/31.10.2000, testatoarea avea discernământ.

Susţine recurenta că din adeverinţele 1443/18.10.1999, 1059/30.05.2000,

420/11.02.2000, 159/05.02.2000 rezultă cu certitudine boala testatoarei.

Critică recurenta şi greşita decădere din proba cu expertiză medico-legală, menţionând că nu a fost înaintat originalul constatării bolilor de care suferea autoarea, medicul de circumscripţie susţinând că atare acte sunt secrete şi le păstrează acasă, astfel că expertiza nu se putea întocmi din acest motiv. Precizând că nu din rea-credinţă a refuzat plata onorariului, ci bazându-se pe cele stabilite de judecătorie care a refuzat să ceară originalele actelor medicale, fără de care nu se putea ajunge la o concluzie pertinentă.

În drept recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 312 Cod procedură civilă.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:

Prin acţiunea pendinte, reclamanta-recurentă a solicitat în contradictoriu cu intimata-pârâtă să se constate nulitatea absolută a testamentului autentificat sub nr. 101/31.10.2000 la BNP C. T.

Prima instanţă a respins acţiunea, soluţie confirmată de către instanţa de apel.

Criticile formulate în recurs converg în esenţă spre reproşul adresat instanţelor de fond că, în temeiul art. 129 Cod procedură civilă trebuiau să impună părţilor administrarea de probe, ignorând că în primul rând sarcina probei revine celui care face o propunere în faţa instanţei, conform art. 1169 Cod civil.

Nu se poate reproşa instanţei de judecată - al cărei rol principal este să soluţioneze cauza în raport de probele administrate în faţa ei - că nu a administrat probele considerate necesare, întrucât nu este permis instanţei a se substitui în rolul uneia dintre părţi.

Practic, rolul activ al judecătorului nu poate fi absolutizat, ci trebuie să se desfăşoare între limitele prevăzute de lege şi fără subiectivism şi nu poate înlocui în nici un caz obligaţia părţii de a îşi proba susţinerile.

În plus, ambele instanţe de fond au administrat toate probele solicitate de către părţi -înscrisuri, declaraţii testimoniale, expertize medico-legale, adrese către cabinete medicale, relaţii de la cabinetul notarial - , dovadă fiind şi nenumăratele termene acordate în acest sens, termene care în niciun caz nu pot curge la infinit.

Analizând pe rând motivele de nulitate invocate de recurentă se reţin următoarele:

Lipsa de discernământ, cât şi lipsa de consimţământ urmează a fi tratate după stabilirea diferenţelor conceptuale între cele două noţiuni juridice.

Reclamanta nu poate invoca lipsa discernământului datorita stării de boala, având în vedere concluziile neconcludente ale raportului de expertiza psihiatrică efectuat în faţa primei instanţe.

Instanţa de apel a încuviinţat în plus şi proba cu contraexpertiză de specialitate ce urma a fi efectuată de către I.M.L. Mina Minovici Bucureşti, dar această probă nu a putut fi administrată din cauza recurentei-reclamante, care a refuzat achitarea onorariului de expert.

Din cauzele de nulitate invocate reiese că reclamanta s-a întemeiat fie pe lipsa discernământului ca atare, fie pe lipsa acestuia, ca şi condiţie de valabilitate a consimţământului.

Ori, nefiind incidentă o cauză de înlăturare a prezumţiei de discernământ de care se bucură orice persoană care are peste 18 ani şi nu este declarat incapabil, nu se poate concluziona că sunt întrunite toate condiţiile de constatare a lipsei de consimţământ, ca şi motiv de nulitate absolută a actului juridic.

Numai lipsa cu desăvârşire a consimţământului este sancţionată cu nulitatea absolută, ceea ce nu se poate susţine în cauza de faţă.

Pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit nici că testatoarea ar fi fost temporar lipsită de discernământ, ca şi motiv de nulitate relativă, întrucât într-un astfel de caz, probele trebuiau administrate numai prin raportare la momentul la care s-a încheiat actul juridic contestat.

Ori, cum expertizele de specialitate nu au putut releva o problemă sub acest aspect, nu se putea apela în această situaţie la proba testimonială, întrucât, lipsa de discernământ fiind motivată pe o stare de boală, nu se poate considera că martorii au pregătirea necesară pentru a clarifica aspecte ce intră în sfera de competenţă a unor specialişti , iar mărturiile acestor din urmă persoane sunt relevate pe calea unui alt mijloc de probă şi anume raportul de expertiză.

De altfel, declaraţiile de martori luate în cursul procesului se axează în principal pe evenimentele petrecute la momentul decesului testatoarei - care a intervenit la aproape 3 ani de la încheierea actului - , nefiind identificat vreun martor care să fi fost prezent la încheierea actului sau la momente apropiate de acest interval de timp.

Adeverinţa nr. 159/2001 este emisă numai în scopul de a justifica absenţa de la un termen de judecată, nefăcând dovada preexistenţei unei boli psihice, diagnostic care nu poate fi atestat de altfel decât de medici de specialitate.

De asemenea, toate celelalte adeverinţe medicale depuse la dosar sunt emise de medici de familie sau specializaţi în medicină generală, şi prin urmare pentru a putea conduce la depistarea unui diagnostic care să aibă legătură cu starea mentală a testatoarei de la momentul încheierii actului contestat trebuie ca toate aceste acte medicale să fi fost supuse unei expertize medico-legale, de specialitate, expertiză care în apel nu a putut fi administrată din culpa reclamantei, aceasta refuzând în mod nejustificat să achite onorariul de expert.

Instanţa de apel îşi îndeplinise în prealabil rolul în administrarea probatoriului, de vreme ce a efectuat adrese către Cabinetul medical G. F. şi a încuviinţat proba cu contraexpertiză de specialitate ce urma a fi efectuată de către I.M.L Mina Minovici Bucureşti, astfel încât apelanta nu avea motive de a refuza achitarea onorariului sau de a condiţiona achitarea acestuia de depunerea unor acte medicale a căror existenţă nu era certă.

Nu era atribuţia apelantei de a concluziona asupra actelor necesare expertului, ci în măsura în care expertul ar fi considerat necesară suplimentarea dosarului supus expertizării, acesta din urmă era obligat să solicite lămuriri fie de la părţi, fie de la instanţă.

De altfel, având în vedere timpul destul de îndelungat care a trecut de la sesizarea instanţei, orice întârziere în administrarea probatoriului ar fi condus nu numai la încălcarea principiului soluţionării unei cauze într-un termen rezonabil, dar ar fi fost totodată de natură a îngreuna descoperirea unor afecţiuni de care ar fi suferit o persoană decedată deja de aproximativ 10 ani de zile , respectiv dovedirea unor cauze de nulitate a unui act juridic care a fost încheiat în urmă cu 13 ani.

Prin urmare, simplele prezumţii care încearcă să lege momentul decesului testatoarei de momentul încheierii actului contestat nu sunt întărite de probe pertinente şi concludente care să conducă dincolo de orice dubiu la concluzia potrivit căreia autoarea testamentului era lipsită fie de discernământ, fie de consimţământ la momentul la care a fost încheiat actul juridic supus judecăţii.

În ceea ce priveşte inexistenţa girului autorităţii tutelare, cu toate că este invocat ca motiv de nulitate absolută nu se arată care ar fi textul legal ce prevede o astfel de sancţiune pentru un impediment de acest gen, la încheierea unui act juridic.

Inexistenţa semnăturii de pe cererea adresată notarului este irelevantă, atâta timp cât pe actul supus autentificării există semnătura celui de la care provine actul respectiv, semnătură care a fost verificată chiar şi pe calea unei expertize grafice în dosarul penal care a impus suspendarea judecăţii prezentei cauze.

Simplele neconcordanţe între menţiunile făcute pe încheierea de autentificare cu privire la contravaloarea taxelor de autentificare sau omisiunile din aceste acte - precum numărul de înregistrare - pot fi îndreptate pe calea procedurii prevăzute de disp. art. 54 din legea nr. 36/1995, republicată, care dispune că:

„Actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau completate prin încheiere de către notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părţilor, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor.”

De asemenea, în ceea ce priveşte lipsa unor acte din dosarul notarial, aceasta poate fi complinită pe calea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 55 din legea nr. 36/1995, nefiind întrunite în aceste cazuri condiţiile de constatare a nulităţii unui act juridic:

„(1) Actele care au dispărut fără a mai fi rămas un exemplar original se reconstituie la cerere, prin încheiere, pe baza acordului părţilor sau, după caz, a succesorilor acestora. Reconstituirea se face la biroul notarului la care s-a întocmit actul.

(2) În lipsa acordului părţilor, reconstituirea actelor dispărute se va face de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a întocmit actul, în conformitate cu dispoziţiile din Codul de procedură civilă.”

Simpla menţiune a încălcării dispoziţiilor „art. 43 şi următoarele” din legea nr. 36/1995 nu echivalează cu o indicare corectă a temeiului de drept care ar sta la baza invocării unui motiv de nulitate ce se consideră incident în cauză.

Lipsa indicării CNP-ului nu conduce la concluzia că nu se poate identifica autorul liberalităţii, de vreme ce sunt trecute suficiente alte date de identificare, precum seria şi numărul buletinului, precum şi domiciliul persoanei în cauză.

Instanţele au făcut suficiente demersuri cu privire la depunerea în original a dosarului notarial, iar faptul că acest dosar nu ar mai exista în arhiva biroului notarial nu are relevanţă atâta timp cât mai poate fi identificat actul juridic care izvorăşte din derularea procedurilor notariale.

Celelalte susţineri făcute de reclamantă în ceea priveşte lipsa unor acte puteau fi verificate fie pe calea unei proceduri de reconstituire ale actelor originale, fie pe calea unor plângeri penale, care în cauză au fost finalizate prin rezoluţia din data de 05 08 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria C., prin care a fost dispusă scoaterea de sub urmărire penală a pârâtei pentru faptele prevăzute de art. 288 şi 291 c. penal.

Nu este relevantă pentru soluţionarea speţei nici elucidarea împrejurărilor în care ar fi decedat autoarea, acestea putând face eventual obiectul unor cercetări din partea organelor de urmărire penală.

În concluzie, cum motivele de recurs formulate în cauză nu sunt de natură a conduce la modificarea sau casarea deciziei recurate, în raport de dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

(Decizia nr. 10971 /16.11. 2012 - Secţia I Civilă, rezumatjudecător Stelian Aurelian Cadea).

← Simulaţie. Act autentic simulat		Acte de acceptare tacită a succesiunii. →

Cerere în constatare nulitate testament. Lipsa discernământului, în corelaţie cu lipsa de consimţământ.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Cerere în constatare nulitate testament. Lipsa discernământului, în corelaţie cu lipsa de consimţământ.