Revendicare imobiliară. Teren forestier inclus în amenajamentele silvice ce fac parte din fondul forestier naţional. Nerealizarea procedurii de restituire. Calitatea de proprietar a reclamantei - unitatea administrativ teritorială
| Comentarii |
|
Terenurile forestiere, din categoria cărora face parte şi cel revendicat în cauză, se află, însă, sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 1/2000, astfel că cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului său decât cu titlul de proprietate emis în procedura specială la care face trimitere legea sub incidenţa căreia se află, ca singur act care determină în mod concret imobilul şi vecinătăţile lui. Legea nr. 1/2000 - care consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foştilor proprietari - reglementează imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor două categorii de terenuri la care se referă, iar în ceea ce priveşte terenurile forestiere care au aparţinut în proprietate comunelor, oraşelor şi municipiilor, şi care constituie şi obiect al demersul judiciar al reclamantei, art. 29 alin. (4) din lege dispune că proprietatea se redobândeşte de către foştii proprietari doar la cererea lor expresă şi în limitele probate cu actele care atestă suprafeţele solicitate în condiţiile art. 9 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 557 din 13 decembrie 2010
Prin acțiunea înregistrată la 05.02.2009, reclamanta Comuna I.C. Brătianu, județul Tulcea a chemat în judecată pe pârâta Direcția Silvică Tulcea pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24, cu categoria de folosință pășune și să îi restituie materialul lemnos exploatat fără drept de pârâtă prin Ocolul Silvic Măcin în zilele de 23-24 septembrie 2008 sau contravaloarea acestuia, în sumă de aproximativ 20.000 lei.
S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
în motivare s-a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost inventariat în domeniul public al reclamantei conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998, prin H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001, a fost atestat prin H.G. nr. 1360/2001 și intabulat în cartea funciară prin încheierea nr. 2865/13.02.2007.
Referitor la modalitatea de dobândire a imobilului s-a susținut că terenul a fost atribuit comunei I.C. Brătianu prin Ordinul nr. 1443/16.04.1938 al Administrației Generale P.A.R.I.D. și Ordinul Administrației Brăila nr. 856/20.04.1938 și predat prin procesul verbal de predare primire din 28.04.1938. La momentul predării era ocupat în parte cu lăstari de salcie, care formează în prezent o lizieră de arbori pe malul Dunării, cu rol de protecție împotriva eroziunii plajei și a digului de apărare.
A mai precizat reclamanta că terenul este cunoscut sub denumirea „Plaja Insula”, că s-a aflat în administrarea sa din 1938 până în prezent, că nu a fost preluat niciodată în proprietatea statului și că refuzul pârâtei de a-i recunoaște calitatea de proprietar al acestui imobil i-a fost adus la cunoștință cu ocazia unui litigiu anterior, ce a avut ca obiect o acțiune în constatare, în cadrul căruia pârâta a pretins că bunul este cuprins în amenajamentele silvice și că se află în proprietatea statului și în administrarea sa.
Referitor la cererea de restituire a materialului lemnos s-a arătat că în zilele de 23-24 septembrie 2008 Direcția Silvică Tulcea a defrișat zona de pădure situată pe malul Dunării cu motivarea că trebuie să livreze urgent masă lemnoasă, deși pădurea respectivă era proprietatea comunei reclamante.
La primul termen de judecată reclamanta a solicitat instanței să ia act că renunță la judecata cererii de obligare a pârâtei la achitarea contravalorii materialului lemnos recoltat fără drept.
Prin sentința civilă nr. 797/21.12.2009 Judecătoria Măcin a admis acțiunea și a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24, intabulat în cartea funciară 192/N, cu număr cadastral 270, astfel cum a fost identificat în schița anexă a răspunsului la obiecțiunile aduse expertizei tehnice efectuată de expert B.E.
Pentru a hotărî în acest sens prima instanță a reținut că din actele depuse de reclamantă rezultă în mod evident că cel puțin din 28.04.1938 terenul în suprafață de 56 ha, pe care se află crescut un fel de mlăjet mic, a trecut în proprietatea Comunei I.C. Brătianu, fiind inventariat și în 1944 în proprietatea acesteia. De asemenea, din chestionarul nr. 4 Plaja Cocuța întocmit de Ministerul Inventarului Avuțiilor Publice rezultă că terenul de 56 ha s-a dobândit „prin împroprietărire din anul 1887 și recâștigată în anul 1938 de la PARID, de către care era acaparată”.
S-a constatat, pe de altă parte, că la dosar nu există documente din care să rezulte că reclamanta ar fi înstrăinat această suprafață sau că ar fi fost deposedată de ea în altă modalitate, din actele depuse de pârâtă reieșind că ar fi vorba de păduri ce au aparținut statului, nu și că unitatea administrativ teritorială a pierdut posesia terenului, situație care ar fi impus necesitatea unei reconstituiri a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta Direcția Silvică Tulcea a fost respins ca nefondat de Tribunalul Tulcea prin decizia civilă nr. 109/22.09.2010, în considerentele căreia s-au reținut următoarele:
- expertiza tehnică efectuată în cauză a identificat terenul în litigiu pe teritoriul comunei I.C. Brătianu, tarlaua 2, parcela 24; el este intabulat în cartea funciară în favoarea reclamantei și a fost inventariat în domeniul public al localității în baza H.G. nr. 1360/2001, anexa 25, sub denumirea de Plaja Cocuța, dobândită în 1944.
- potrivit aceleiași expertize, predarea terenului în litigiu către reclamantă s-a făcut din 28.04.1938, iar la 06.04.1940 s-a efectuat inventarierea și verificarea lui, în referire la suprafața care deservea plaja și izlazul comunal.
- pârâta nu a dovedit că acest imobil a ieșit din proprietatea comunei sau că reclamanta l-a înstrăinat sau a fost deposedată în vreun fel, actele depuse vizând doar istoricul și modul lui de exploatare.
- trecerea terenului din domeniul public al unității administrativ teritoriale în cel al statului nu s-a realizat, din actele dosarului reieșind că reclamanta exercită în continuare dreptul de proprietate asupra acestuia.
- nu este întemeiată susținerea referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ca urmare a neutilizării procedurii speciale instituită de legea fondului funciar, pentru că reclamanta nu a fost niciodată deposedată de această suprafață de teren și, pe cale de consecință, nu era necesar să recurgă la procedura reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Națională a Pădurilor „Romsilva” - Direcția Silvică Tulcea și a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 C.proc.civ. sub următoarele aspecte:
- greșita stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu, care a fost proprietate de stat atât anterior anului 1948, cât și ulterior, când apartenența la proprietatea publică a statului era întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Constituția României din 1948.
A susținut recurenta că potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din Constituția menționată, întreaga suprafață a pădurilor făcea parte din proprietatea statului și cum bunul în litigiu nu se afla în proprietatea privată a unei persoane fizice sau juridice, nu a existat o lege specială de preluare, trecerea lui din proprietatea reclamantei în cea a statului realizându-se ope legis, astfel cum rezultă și din mențiunile primului amenajament silvic întocmit ediția 1955/1956, unde la rubrica „relațiunile de proprietate din trecut a pădurilor” se arată că „trupurile Plaja Galați … au fost și în trecut pădurile statului”.
Prin urmare, chiar dacă modalitatea de preluare a bunului în proprietatea statului prin legi anterioare nu este conformă dispozițiilor sau legilor actuale, dreptul de proprietate constituit în temeiul acestor reglementări în favoarea statului nu s-a stins ca efect al intrării în vigoare a legii noi, indiferent de modificările aduse regimului juridic al proprietății.
- deținerea de către reclamanta intimată a unui titlu legal de proprietate a fost în mod greșit reținută pentru că H.C.L. nr. 19/2001 și H.G. nr. 1360/2001 nu au o astfel de semnificație juridică.
A arătat recurenta că simpla înscriere a unui bun într-un inventar nu conferă subiectului de drept beneficiar al acestei înscrieri dreptul de proprietate asupra bunului respectiv și că exercitarea acțiunii în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate, era posibilă numai după constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în beneficiul unității administrativ teritoriale, care în cauză nu a fost dovedită.
- greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în raport de obligativitatea recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamantă în condițiile și procedura impuse de legile fondului funciar, astfel cum s-au succedat acestea în timp.
S-a susținut, sub acest aspect, că dreptul de proprietate nu se naște în mod automat în patrimoniul celor îndreptățiți, ci este necesară parcurgerea etapelor impuse de lege în acest scop, respectiv formularea unei cereri de reconstituire de către persoana îndreptățită și probarea dreptului astfel pretins prin mijloacele prevăzute de aceste acte normative, ori reclamanta nu a probat urmarea aceste proceduri în referire la terenul revendicat, pe care nu l-a mai posedat după intrarea lui în proprietatea publică a statului.
- greșita stabilire a regimului juridic pentru suprafața de 34,8 ha din totalul celor revendicate, care este inclusă în amenajamentul silvic și, potrivit art. 5 coroborat cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, se află în proprietatea statului de la 01.01.1990. Cum acest teren nu a făcut obiectul vreunei solicitări de reconstituire a dreptului de proprietate s-a susținut că este îndeplinită și condiția impusă de pct. 4 din anexa I a Legii nr. 213/1998, de a fi parte a domeniului public al statului conform art. 3 alin. (2) din lege, care dispune că sunt bunuri aparținând domeniului public de interes național „pădurile (…) incluse în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată”.
S-a pretins, în susținerea acestei critici, că instanțele nu au ținut seama de constatările expertizei efectuată în cauză - în concluziile căreia s-a arătat că cele 34,8 ha sunt terenuri fond forestier cuprinse în amenajamente silvice și aflate în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor „R” - și nu au respectat prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în condițiile în care reclamanta nu a prezentat vreo dovadă referitoare la excluderea bunului din domeniul public al statului, iar până la data introducerii acțiunii în revendicare recurenta nu a fost deranjată în exercitarea dreptului de administrare a terenului.
- greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 prin soluționarea pe fond a acțiunii, deși obligația de achitare a taxei judiciare de timbru corespunzătoare evaluării făcută de intimata reclamantă nu a fost îndeplinită.
A susținut recurenta că la instanța de fond intimata a invocat caracterul netimbrabil al acțiunii - motivat de faptul că are ca obiect material terenuri aflate în domeniul public; în apel, însă, instanța a impus obligația timbrării căii de atac conform evaluării făcută de titulara acțiunii în acest ciclu procesual, dar nu a dispus și asupra sancțiunii aplicabilă cererii de chemare în judecată pentru nerespectarea obligației de timbrare, respectiv asupra anulării acesteia ca netimbrată.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanța reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24 și a pretins, în temeiul art. 480 și 481 C.civ., recunoașterea acestui drept, pe care pârâta îl contestă invocând calitatea sa de administrator al bunului și pe cea de proprietar a statului.
In susținerea dreptului său de proprietate, titulara acțiunii a invocat Ordinul nr. 1443/16.04.1938 a Administrației Generale P.A.R.I.D. și Ordinul nr. 856/20.04.1938 al Administrației Brăila, precum și H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001 și H.G. nr. 1360/2001, prin care terenul a fost inventariat în domeniul public al comunei conform Legii nr. 213/1998.
Terenurile forestiere, din categoria cărora face parte și cel revendicat în cauză, se află, însă, sub incidența unei legi speciale de reparație, respectiv a Legii nr. 1/2000, astfel că cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului său decât cu titlul de proprietate emis în procedura specială la care face trimitere legea sub incidența căreia se află, ca singur act care determină în mod concret imobilul și vecinătățile lui.
Legea nr. 1/2000 - care consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foștilor proprietari - reglementează imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor două categorii de terenuri la care se referă, iar în ceea ce privește terenurile forestiere care au aparținut în proprietate comunelor, orașelor și municipiilor, și care constituie și obiect al demersul judiciar al reclamantei, art. 29 alin. (4) din lege dispune că proprietatea se redobândește de către foștii proprietari doar la cererea lor expresă și în limitele probate cu actele care atestă suprafețele solicitate în condițiile art. 9 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată.
Reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura stabilită de lege pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, iar în lipsa unei astfel de solicitări și, pe cale de consecință, a însuși titlului de proprietate, în mod greșit au reținut instanțele că dreptul a cărui încălcare a fost dedusă judecății poate fi în mod valabil întemeiat pe actele depuse în susținerea acțiunii. Aceste înscrisuri, respectiv procesul verbal de predare primire din 28.04.1938, procesul verbal din 1939 al Comisiei preliminare de verificare și constatare a bunurilor care aparțin Comunei I.C. Brătianu, recapitulația din 1944 a terenurilor Comunei 23 August și chestionarul nr. 4 privitor la bunurile imobiliare ale comunei I.C. Brătianu, respectiv Plaja Cocuța, întocmit de Ministerul Inventarului Avuțiilor Publice, puteau susține probator doar cererea de redobândire a dreptului de proprietate formulată în condițiile legii speciale de reparație pentru că fac parte din categoria celor prevăzute de art. 9 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 18/1991, respectiv sunt acte referitoare la existența și întinderea dreptului a cărui reconstituire se putea cere.
în mod greșit au apreciat instanțele și că excluderea bunului din patrimoniul reclamantei nu poate fi reținută în absența unei legi speciale de preluare a lui în proprietatea statului pentru că, potrivit art. 6 alin. (1) din Constituția din 1948, pădurile aparțineau statului, ca bunuri comune ale întregului popor, iar potrivit alin. (2) al aceluiași text, modalitatea de trecere în proprietatea statului se stabilea prin lege doar în privința celor care la data intrării în vigoare a acestei Constituții „se aflau în mâini particulare”, condiție care în cauza de față nu este întrunită.
Calitatea reclamantei, de proprietar al bunului revendicat, nu poate fi întemeiată nici pe prevederile H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001 - pentru că prin aceasta s-a realizat doar o inventariere a bunurilor ce se pretind a aparține domeniului public al unității administrativ teritoriale reclamante - sau pe cele ale H.G. nr. 1360/2001 - care doar atestă apartenența bunurilor inventariate la nivelul unității administrativ teritoriale la domeniul public de interes local - pentru că reglementările în vigoare stabilesc în mod expres că aceasta era obligată să solicite reconstituirea dreptului de proprietate după procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000, cu excluderea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, demers procesual care poate fi exercitat doar după eliberarea titlului de proprietate în condițiile alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 1/2000.
în raport de considerentele expuse se constată că nu se mai impune examinarea criticii referitoare la regimul juridic al terenului revendicat în raport de includerea sa în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier național, cu atât mai mult cu cât, în măsura respectării procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate stabilită de legea specială de reparație, exista posibilitatea ca și suprafața de 34,8 ha, deși inclusă în amenajamentele silvice, să aparțină domeniului public al unității administrativ teritoriale, conform Anexei III pct. 9 a Legii nr. 213/1998.
Nu poate fi reținută ca întemeiată critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 deoarece dispozițiile art. 20 alin. (5) din actul normativ menționat nu permit instanței de control judiciar anularea ca netimbrată a acțiunii pentru care obligația de plată a taxei judiciare de timbru nu a fost legal îndeplinită, deci nu-i conferă posibilitatea cenzurării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru și a constatărilor referitoare la îndeplinirea acestei obligații de plată în calea de atac.
Pentru motivele arătate și conform art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 304 pct. 9 C.proc.civ., instanța va admite recursul și va modifica în tot decizia atacată în sensul că va admite apelul, cu consecința schimbării hotărârii de fond și a respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.
(Judecător Irina Bondoc)
| ← Uzucapiune. Stăpânirea unui teren prin extinderea folosinţei... | Partaj succesoral. Lipsa acordului comoştenitorilor privitor la... → |
|---|
