Cerere de repunere în termenul de formulare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. Termenul prevăzut de art.21 alin. 5 din Legea nr.10/2001, este incompatibil cu instituţia repunerii în termen.
| Comentarii |
|
Tribunalul CONSTANŢA Sentinţă civilă nr. 3256 din data de 05.09.2013
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 15077/118/2012 al Tribunalului Constanța, reclamanta B.V. în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar a solicitat instanței restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, Str. Ștefan cel Mare nr. 60 sau în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de lege.
În expunerea situației de fapt, a arătat reclamanta că, prin notificarea nr. 188/17.12.2012, în calitate de legatară universală a defunctei C.D., a solicitat restituirea, în natură, a imobilului menționat.
Arată reclamanta că de la data notificării și până în prezent, unitatea deținătoare nu a oferit nici un răspuns.
Mai apreciază reclamanta că este persoană îndreptățită în sensul legii, astfel încât prezenta cerere este întemeiată.
În susținerea acțiunii s-au depus înscrisuri și anume certificate de deces și certificate de moștenitor.
În ședința publică din data de 11.04.2013, pârâții au depus la dosarul cauzei întâmpinare și au învederat instanței că au procedat la soluționarea notificării prin respingerea acesteia ca tardiv formulată.
În susținerea apărărilor, s-a atașat la dosarul cauzei Dispoziția nr. 308/06.02.2013.
În ședința publică din data de 11.04.2013, reclamanta și-a precizat obiectul acțiunii, în sensul că solicită anularea Dispoziției nr. 308/06.02.2013, precum și repunerea în termenul de formulare a notificării.
A arătat reclamanta că a luat la cunoștință despre dreptul de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu, cu întârziere, respectiv după deshumarea defunctului A.C., aspect care a impus procurarea anumitor acte. Cu această ocazie, din verificările efectuate la Arhivele naționale ale Municipiului Constanța, s-au descoperit acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, Str. Ștefan cel Mare nr. 60.
Prin sentința civilă nr. 3256/5 septembrie 2013, Tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării și a respins acțiunea.
Pentru a hotărî în acest fel, Tribunalul a analizat cererea reclamantei de repunere în termenul de notificare în strânsă legătură cu calitatea sa de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de vreme ce neformularea în termen a notificării a atras însăși pierderea acestei calități.
Potrivit art.21 și urm. Din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită este obligată să parcurgă perioada administrativă, adică procedura directă de restituire, începând cu notificarea (cererea de restituire) și terminând cu decizia sau dispoziția emisă de către deținător, cu respectarea termenelor și a formelor prevăzute în lege.
Textul, devenit art. 22 ca urmare a republicării actului normativ, a stabilit că persoanele îndreptățite să ceară restituirea imobilelor preluate abuziv de stat trebuie să notifice unitatea deținătoare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 și împlinit așadar la 14 februarie 2002.
Termenul prevăzut de textul sus-citat este unul de decădere, iar nu un termen de prescripție extinctivă, iar sancțiunea nerespectării lui pentru înregistrarea notificării este pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin decizia civilă nr. 6766 din 15 septembrie 2005 a Î.C.C.J. - Secția civilă și de proprietate intelectuală s-a arătat de altfel că, spre deosebire de termenele de prescripție extinctivă, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întreruperi sau repunere în termen. Sancțiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, pe când prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune, astfel că forța majoră, ca și caz de suspendare a cursului prescripției, nu poate fi aplicabilă.
Înalta Curte a arătat că, din acest punct de vedere, termenul prevăzut de art.21 alin. 5 din Legea nr.10/2001, este incompatibil cu instituția repunerii în termen. Rațiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.
Caracterul obligatoriu al acestei proceduri administrative prealabile rezultă neîndoielnic din lege, dar aceasta nu constituie un obstacol în accesul liber la justiție (art. 6 CEDO și art. 21 Constituție), cât timp titularul dreptului poate, oricând, utiliza faza judiciară. Astfel, instanța supremă a arătat într-o speță similară că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut";, precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept";; că Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții, cu condiția ca dreptul să fie efectiv.
O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri (decizia nr. 3923 din 22 iunie 2010 a Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală).
S-a mai decis (decizia civilă nr. nr. 1219 din 18 februarie 2005 Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală) că procedura soluționării notificării, pe care persoana îndreptățită o adresează deținătorului imobilului preluat în mod abuziv de stat, reglementată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, este subsumată exercițiului unui drept subiectiv, are caracter necontencios, dar, obligatoriu, potrivit art. 109 Cod procedură civilă.
Jurisprudența a mai statuat că prin respectarea termenului imperativ, de decădere, se valorifică în cazul multiplilor moștenitori dreptul de acrescământ, conform legii, precum și că prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu s-a procedat de către legiuitor la o repunere în termenul de a formula notificare (decizia civilă nr. 5081 din 25 mai 2006 a Î.C.C.J.).
Prin urmare, reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 103 cod proc. Civilă și instituția repunerii în termen, indiferent de criteriile obiective pe care este fundamentată.
Pe cale de consecință, depunerea, la data de 17.12.2012 a notificării, peste termenul legal, atrage pierderea însăși a calității de persoană îndreptățită, iar soluționarea acordată notificării, prin Dispoziția nr. 308/06.02.2013 este legală și temeinică.
În considerarea argumentelor de fapt și de drept expuse, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.
| ← Nulitate contract de vânzare-cumpărare pentru error in... | Drept Civil. Obligaţia de a vinde locuinţa către chiriaşi ... → |
|---|
