CERERE DE VALOARE REDUSĂ. Jurisprudență Cereri
| Comentarii |
|
Judecătoria MIZIL Sentinţă civilă nr. 721 din data de 11.08.2014
Prin cererea înregistrată la data de 03.06.2014, pe rolul acestei instanțe sub nr........./259/2014, repartizată în mod aleatoriu, reclamanta S.C. Vodafone România S.A., a chemat în judecată pe pârâtul N. M.A., pentru ca în temeiul art. 1025 N. C. pr. civ. acesta să fie obligat la plata sumei totale de 1943,25 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă, din care suma de 788,23 lei reprezintă debit principal în valoare de 1038,65 lei și suma de 215,55 lei reprezentând penalități calculate conform contractului de 0,5%/zi de întârziere. S-a mai arătat că penalitățile de întârziere au fost calculate pentru perioada cuprinsă între scadența fiecărei sume ce compune debitul principal și data facturării, urmând ca acestea să curgă până la data plății efective a întregului debit. S-a mai solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.
În fapt a învederat că, în urma raporturilor juridice stabilite între S.C. Vodafone România S.A. și N.M.A., pe marginea contractului POS ....../17.11.2007, UFE .......-......../08.08.2012, semnate, deci acceptat de debitor, conform art.1270 cod civil (art.969 vechiul Cod civil) și a facturilor restante, necontestată, s-au prestat servicii de telefonie mobilă în valoare totală de 1943,25 lei, sumă ce este compusă din debitul principal în valoare de 1038,65 lei, la care se adaugă penalități calculate conform contractului (de 0,5%/zi de întârziere) în valoare de 215,55 lei . Se mai arată că penalitățile au fost calculate pentru perioada cuprinsă între scadența fiecărei sume ce compune debitul principal și data facturării, urmând ca acestea să curgă până la data plății efective a întregului debit. Se menționează că, prin semnarea contractului, debitorul a acceptat și termenii și condițiile generale pentru persoane fizice-consumatori (TCG), precum și clauzele contractuale principale (CCP), conform art.9 din contract. S-a arătat că suma respectivă nu a fost plătită cu toate încercările reclamantei de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, sens în care a contactat telefonic debitorul, facilitând acestuia posibilitatea achitării sumei eșalonat. A considerat că, potrivit art.379 Cod pr. Civilă, suma restantă are un caracter cert, lichid și exigibil și a fost acceptată de debitor prin plățile parțiale efectuate. Este o creanță certă deoarece rezultă din înțelegerea părților, pe marginea derulării relațiilor contractuale, raportate la facturile emise și anexate, prin care o parte a prestat servicii de telefonie mobilă, iar cealaltă, prin semnarea contractului, s-a obligat să o plătească. Conform art.379 alin.3 C.pr.civilă, ,,creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul";. În cauză creanța rezultă din contractul asumat de debitor prin semnare și facturile emise în baza acestuia, care constituie anexe la cererea de chemare în judecată.
S-a arătat că este o creanță lichidă rezultând din situația că reclamanta a prestat serviciile la care s-a obligat prin contract, pe bază de factură, acceptată la plată de debitor, conform art.46 C.com. S-a menționat că, potrivit art.379 alin.4 Cod pr. Civilă ,,creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată sau determinabilă prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță și al altor acte...";, iar debitorul nu a contestat facturile, ceea ce înseamnă că a fost de acord cu acestea. Este o creanță exigibilă, adică ajunsă la termen, deoarece facturile urmau a fi achitate în termenle prevăzute în acestea. Debitul astfel calculat rezultă din contractul semnat de debitor, iar penalitățile de 0,5%/zi de întârziere la fel sunt acceptate de către debitor, iar stabilirea pnalităților este o uzanță între părți care pot astfel stabilită, în scopul asigurării executării obligațiilor asumate în contract, părțile pot conveni ca partea care nu își respectă obligația să plătească celeilalte părți o sumă de bani denumită penalitate. O astfel de înțelegere prin care părțile stabilesc anticipat întinderea obligației de dezdăunare în cazul neîndeplinirii obligațiilor derivând din contract a fost înscrisă și în convenția înscrisă între debitor și creditoare la art.4 din contract care se completează cu art.6.1 din Termenii și Condițiile generale pentru persoane fizice-consumatori.
În drept, au fost invocate disp. art.1270 Cod civil; art.379 și 453 Cod pr.civilă.
În baza disp. art. 1028 alin. 3 N. C. pr. civ. reclamanta a atașat cererii înscrisuri aflate la filele 5-28 dosar.
Acțiunea este legal timbrată, conform art.6 alin.1 din O.U.G. nr. 80/2013, cu taxa judiciară de timbru în valoare de 50 lei, potrivit chitanței nr. nr........../28.05.2014.
Prin rezoluția din 04.06.2014 în baza disp. art. 1.029 alin. 3 N. C. pr. civ. instanța a dispus comunicarea formularului de cerere de chemare în judecată, a înscrisurilor atașate acestuia, și a formularului de răspuns către pârât, cu mențiunea că poate răspunde pretențiilor reclamantei, prin restituirea formularului completat sau prin orice alt mijloc adecvat, în termen de 30 zile de la comunicare.
Deși pârâtului i-au fost comunicate aceste acte procedurale și înscrisurile atașate de reclamantă, la data de 10.06.2014, potrivit dovezii de înmânare (fila 31), aceasta nu a formulat răspuns în termenul anterior menționat, astfel că, prin rezoluția din 01.08.2014, s-a fixat termen de judecată la 11.08.2014, fără citarea părților, conform art. 1029 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
În cauză s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat în fapt următoarele:
Conform art. 1.025 alin. 1 și art. 1026 alin. 1 ambele C.pr.civ. când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței, reclamantul are alegerea între procedura specială cu privire la cererile cu valoare redusă și procedura de drept comun.
Reclamanta prin prezenta cerere a ales procedura specială cu privire la cererile cu valoare redusă, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1038,65 lei reprezentând serviciile de telefonie mobilă, sumei de 215,55 lei penalități de întârziere cât și penalități contractuale până la data plății efective a întregului debit, dar și a sumei de 689,95 lei reprezentând taxă de reziliere.
Potrivit contractului POS ........../17.11.2007, între reclamanta S.C. VODAFONE ROMÂNIA S.A., în calitate de agent și pârâtul N.M.A., în calitate de client, s-a încheiat o convenție având ca obiect furnizarea serviciului de comunicații electronice, a cărei contravaloare a fost facturată de către reclamantă potrivit facturilor:...........din 23.10.2013,........... din 23.09.2013, ............... din 23.08.2013,............. din 23.07.2013, atașate la dosar (filele 7-11), iar clientul, potrivit art.5 din contract (condițiile generale), și-a asumat obligația de a achita plata contravalorii facturii reprezentând serviciul pentru furnizarea serviciului de comunicații electronice în termen de 14 zile de la expirarea perioadei lunare de facturare în situația în care factura nu ajunge la acesta.
Având în vedere faptul că pârâtul nu a comunicat instanței niciun răspuns în termenul stabilit de art.1029 alin.4 C.pr.civ., în conformitate cu prevederile art.1030 alin.2 C.pr.civ., instanța s-a pronunțat cu privire la cererea principală în raport cu actele aflate la dosar.
Astfel, după cum atestă facturile fiscale aflate la filele 7-11 din dosarul cauzei, reclamanta a furnizat pârâtului servicii de comunicații electronice, iar contravaloarea serviciilor furnizate a fost facturată cu facturile fiscale respective, care nu au fost achitate de către pârât, deși potrivit art.5 din contract (condițiile generale) acesta era obligat să achite contravaloarea serviciului de care a beneficiat în termenul de scadență de 14 zile de la expirarea perioadei lunare de facturare în situația în care factura nu ajunge la acesta.
Creanța reclamantei este, conform art.662 C.pr.civ., certă, lichidă și exigibilă. În acest sens, instanța a reținut că pretențiile certe și lichide ale reclamantei reprezentate de debitul în cuantum de 1038,65 lei se întemeiază pe contractul de prestări servicii nr. POS .........../17.11.2007, înscris semnat și asumat de către pârât și pe facturile fiscale emise de către reclamantă .
De asemenea, creanța este exigibilă, față de prevederile art.4 si 5 din contract (partea a II a) și de lipsa oricăror mențiuni suplimentare pe facturile fiscale.
Mai mult, instanta a reținut faptul că potrivit art.8 (condițiile generale) din contractul incheiat de părti privind procedura de solutionare a reclamantilor utilizatorilor finali, pârâtul avea posibilitatea de a contesta factura fiscala emisa in termen de 30 zile de la data emiterii însă, în speță, paratul nu a facut dovada refuzului si nici nu a probat faptul ca serviciile nu au fost prestate.
Avînd în vedere argumentele expuse anterior, coroborat cu atitudinea de pasivitatea a paratului în sensul ca acesta nu a contestat debitul si nu a probat faptul neexecutarii obligatiilor contractuale de catre reclamanta, instanta a admis acțiunea formulată de S.C. VODAFONE ROMÂNIA S.A. și va obliga pârâtul Nițu Marian Adrian la plata sumei de 1038,65 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de comunicatii electronice neachitate, conform contractului nr. POS .........../17.11.2007 și facturilor fiscale emise de catre reclamanta.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, instanța a constatat că stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an, contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Potrivit art. 4 alin. 1 din actul normativ anterior invocat, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în vreme ce alin. 2 al aceluiași text normativ prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv
Totodată, conform literei i) din anexa Legii nr. 193/2000, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză.
Observând cuantumul penalităților de întârziere stabilit prin caluzele contractului încheiat de părți în caz de neplată a facturilor scadente, se poate constata că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței, generând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Cu toate că în condițiile art. 56 C.com. (aplicabil în cauză față de data încheierii contractului) contractul din care izvorăsc pretențiile creditoarei este un act de comerț unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianți sau liber profesioniști, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parțială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C - 240/98).
Curtea a statuat că "în ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză"; (considerentele 25 și 26).
În ceea ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în niciun fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în bloc condițiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
De aceea, declarația debitorului, în sensul că a luat la cunoștință de condițiile generale ale prestatorului, nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Instanța a apreciat că penalitățile de întârziere limitate la valoarea debitului principal de 1038,65 lei apare ca suficientă și rezonabilă în raport cu prejudiciul produs, dar și cu ideea de sancțiune implicată în orice clauză penală, pentru descurajarea neexecutării obligațiilor contractuale, având în vedere că și în acest cuantum, penalitatea depășește în mod apreciabil dobânda legală. În această măsură clauza penală urmează așadar a fi considerată licită și poate produce efecte (art. 978 C.civ. din anul 1864).
În ceea ce privește cererea creditoarei privind obligarea debitorului la plata sumei de reprezentând contravaloare taxă de reziliere, instanța a reținut că obligativitatea achitării acestei taxe a fost prevăzută de părți pentru situația în care debitorul solicită încetarea contractului înainte de perioada minimă (pct. 10.3 și următoarele din contract). Or, în cazul de față, contractul nu a încetat la cererea debitorului, ci rezilierea a avut loc, astfel cum susține și creditoarea, de plin drept, ca urmare a nerespectării obligației de plată a sumelor datorate de client. Astfel, clauza stipulată la pct. 10.3 și următoarele din contract devine aplicabilă doar în situația denunțării unilaterale a contractului înainte de termen de către debitor, situație prevăzută la art. 9.1. din contract și nu în cauza de față.
În situația de față, când contractul a încetat la inițiativa creditoarei ca urmare a nerespectării obligației de plată a sumelor datorate de client, ar fi devenit aplicabile prevederile art. 6 din contract care stipulează penalitățile de întârziere. Având în vedere însă că aceste penalități în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere contravin dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în acest caz debitorul poate fi obligat doar pe calea dreptului comun la plata unor daune interese, prin angajarea răspunderii contractuale ca urmare constatării încălcării obligațiilor contractuale.
În consecință, în ceea ce privește suma reprezentând taxa de reziliere, instanța a reținut că nu a fost dovedită existența unei creanțe certe, lichide și exigibile a creditoarei împotriva debitorului.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 1030 Cod proc civ , instanța a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1038,65 lei, reprezentând debit principal-contravaloare servicii de telefonie mobilă, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 215,55 lei precum si penalitatile ce vor curge pana la plata efectiva a debitului fara ca valoarea acestora sa depaseasca cuantumul debitului principal de 1038,65 lei.
Având în vedere soluția de admitere în parte a pretențiilor reclamantei coroborata cu culpa procesuală a pârâtului, în baza art.1031 alin.1 C.pr.civ., acesta a obligat și la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă cu prilejul soluționării cererii de chemare în judecată, în cuantum de 50 lei reprezentând taxa de timbru judiciar.
| ← FOND FUNCIAR. Jurisprudență Fondul funciar | CERERE DE VALOARE REDUSĂ. Jurisprudență Cereri → |
|---|
