Cerere de valoare redusă. Jurisprudență Cereri
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 751 din data de 21.09.2017
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 117 din 3.02.2017, Judecătoria Z a admis excepția tardivității cererii formulate de pârâtul MM privind dispunerea compensației judiciare între părți, a respins cererea formulată de pârâtul MM privind dispunerea compensației judiciare între părți ca tardiv formulată, a admis excepția tardivității cererii formulate de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale, a respins cererea formulată de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale ca tardiv formulată, a admis cererea și a obligat pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 2440 lei reprezentând debit principal neachitat și a penalităților aferente de 0,25% pe zi de întârziere calculate de la data de 01.07.2016 și până la achitarea integrală a debitului principal. De asemenea, a obligat pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 200 lei taxă judiciară de timbru și 850 lei onorarii avocați.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, în ceea ce privește excepția tardivității cererii formulate de pârâtul MM privind dispunerea compensației judiciare între părți, că pârâtul MM a formulat această cerere la termenul de judecată din data de 03.02.2017.
Instanța constată că solicitarea pârâtului nu este o simplă apărare, prin care se urmărește respingerea cererii de chemare în judecată, ci reprezintă pretenții proprii față de reclamantă, care pot fi invocate în cadrul prezentei cauze numai pe calea cererii reconvenționale.
Potrivit dispozițiilor art. 209 alin. 4 C.p.c., cererea reconvențională se depune, sub sancțiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
În prezenta cauză, conform dispozițiilor art.1030 alin. 4 C.p.c., pârâtul este obligat să depună întâmpinare, iar prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la 26.09.2016, pârâtul nu a solicitat dispunerea compensației judiciare între părți.
Întrucât termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii reconvenționale este un termen procedural imperativ absolut, astfel încât nerespectarea acestuia este sancționată cu decăderea pârții din dreptul de a formula cerere reconvențională, având în vedere, totodată, și concluziile reclamantei prin avocat privind excepția invocată din oficiu, instanța va admite excepția tardivității cererii formulate de pârâtul MM privind dispunerea compensației judiciare între părți și va respinge cererea formulată de pârâtul MM privind dispunerea compensației judiciare între părți ca tardiv formulată.
În ceea ce privește excepția tardivității cererii formulate de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale, instanța reține că pârâtul MM a formulat această cerere la termenul de judecată din data de 03.02.2017.
Instanța constată că solicitarea pârâtului reprezintă pretenții proprii față de reclamantă, care pot fi invocate în cadrul prezentei cauze numai pe calea cererii reconvenționale.
Potrivit dispozițiilor art. 209 alin. 4 C.p.c., cererea reconvențională se depune, sub sancțiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
În prezenta cauză, conform dispozițiilor art.1030 alin. 4 C.p.c., pârâtul este obligat să depună întâmpinare, iar prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la 26.09.2016, pârâtul nu a solicitat obligarea reclamantei la plata către acesta a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale.
Întrucât termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii reconvenționale este un termen procedural imperativ absolut, astfel încât nerespectarea acestuia este sancționată cu decăderea părții din dreptul de a formula cerere reconvențională, având în vedere, totodată, și concluziile reclamantei prin avocat privind excepția invocată din oficiu, instanța va admite excepția tardivității cererii formulate de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale și va respinge cererea formulată de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale ca tardiv formulată.
Pe fondul cauzei, instanța reține că între reclamantă, în calitate de vânzător, și pârâți, în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 135/25.06.2015, depus în original la dosarul cauzei.
În baza contractului sus menționat, reclamanta a emis factura nr. D 1350/19.10.2015 în cuantum de 2440 lei.
Instanța nu va reține susținerea pârâților din întâmpinare, potrivit căreia "contractul este falsificat";, având în vedere pe de o parte, că pârâtul MM a arătat la termenul de judecată din data de 03.02.2017 că prin această mențiune se referă doar la actul adițional din data de 26.01.2016, iar pe de altă parte că, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la data de 31.01.2017, precum și la termenul de judecată din data de 03.02.2017, reclamanta prin avocat a arătat că nu mai deține originalul actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 135 din 25.06.2016 și, astfel, înțelege să nu se mai folosească de acest înscris în prezenta cauză.
Totodată, din răspunsurile depuse la data de 17.01.2017 la f.13 și 15 din dosarul cauzei de către Parchetul de pe lângă TT și de către Serviciul de Investigare a Criminalității Economice - Biroul de Investigare a Criminalității din Mediul de Afaceri, a rezultat faptul că, din actele existente la dosarul penal nr. 404/P/2016 nu se face referire la contractul nr. 135 din 25.06.2015 cu actul adițional datat la 26.01.2016, iar plângerea petentului MM face referire la contractele de vânzare-cumpărare nr. 58 din 12.06.2013, nr. 93 din 18.06.2013, precum și contractul nr. 24 din 16.01.2016, pe care petentul l-a depus ulterior.
În drept, potrivit art. 1026 Cod de Procedură Civilă, procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței, cu excepția litigiilor în materie fiscală, vamală sau administrativă, privind răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice, starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; moștenire; insolvență, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile și a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepția acțiunilor privind creanțele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitraj; atingeri aduse dreptului la viață privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.
În consecință, instanța apreciază că procedura cererilor de valoare redusă este aplicabilă în speță, reclamanta solicitând suma de 2440 lei reprezentând debit restant.
Susținerea pârâtului MM, potrivit căreia nu este de acord ca prezenta cauză să fie soluționată pe procedura cererilor cu valoare redusă, deoarece hotărârea este executorie, instanța nu o va reține, întrucât caracterul executoriu de drept al hotărârii este prevăzut de lege, respectiv art. 1031 alin. 3 C.p.c., iar în prezenta cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a procedurii cererilor de valoare redusă prev. de art. 1026 C.p.c.
Instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. 1 C. Civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar art. 1350 alin. 1 și 2 C.civ. prevede că "orice persoană trebuie să își execute obligații pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu în condițiile legii";. Totodată, instanța constată că în materie contractuală reclamantul este ținut să dovedească numai existența obligației, după care în sarcina pârâtului există o prezumție relativă de neîndeplinire a obligației în mod culpabil.
Potrivit art. IV.6 din contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 135/25.06.2015, obligația asumată de cumpărători privind plata prețului și a eventualelor daune moratorii este o obligație solidară, așa cum este definită de art. 1443 și urm. c.civ, astfel încât vânzătorul poate cere plata de la oricare dintre cumpărători, fără ca aceștia să poată opune beneficiul de diviziune, iar prin art. IV.7 din același contract s-a stabilit că în cazul în care cumpărătorii nu plătesc la termenul convenit cel puțin două rate, consecutive sau nu, vânzătorul poate solicita de la oricare dintre cumpărători plata integrală a prețului și a daunelor moratorii, putând face demersuri pentru recuperarea pe cale judecătorească a acestora, fără punere în întârziere, simpla împlinire a termenului contractului sau neplata a două rate conform prezentului contract reprezentând punere în întârziere.
Pretențiile deduse judecății în prezenta cauză vizează factura nr. D 1350/19.10.2015 în cuantum de 2440 lei.
Cum reclamanta a emis factura în baza contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 135/25.06.2015, instanța apreciază că aceasta a făcut dovada existenței obligației de plată în solidar a pârâților.
De asemenea, în cauză, pârâții nu au dovedit că obligația lor s-a stins prin vreunul din mijloacele de stingere a obligațiilor și nici faptul că obligația lor ar avea o altă întindere față de cea determinată de reclamantă, astfel că, în temeiul art. 1270 și art. 1272 Cod civil, instanța va obliga pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 2440 lei reprezentând debit principal neachitat.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților în solidar la plata penalităților 0,25%/zi de întârziere calculate de la data de 01.07.2016 și până la achitarea integrală a debitului, instanța reține că, potrivit art. IV.1 din contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 135/25.06.2015, părțile convin ca în cazul neplății benevole sau a plății cu întârziere a ratelor, așa cum au fost convenite, cumpărătorii vor plăti penalități de întârziere - denumite în continuare daune moratorii - de 0,25% pentru fiecare zi de întârziere, daunele moratorii putând depăși cuantumul debitului restant.
Raportat la dispozițiile art. IV.1 și art. IV.6 din contractul încheiat între părți, instanța având în vedere dispoz. art. 1270 Cod civil, va obliga pârâții în solidar la plata către reclamantă a penalităților de 0,25%/zi de întârziere calculate de la data de 01.07.2016 și până la achitarea integrală a debitului principal.
Față de toate cele arătate anterior, instanța urmează să admită excepția tardivității cererii formulate de pârâtul MM privind dispunerea compensației judiciare între părți, să respingă cererea formulată de pârâtul MM privind dispunerea compensației judiciare între părți ca tardiv formulată, să admită excepția tardivității cererii formulate de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale, să respingă cererea formulată de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale ca tardiv formulată, să admită cererea și să oblige pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 2440 lei reprezentând debit principal neachitat și a penalităților aferente de 0,25% pe zi de întârziere calculate de la data de 01.07.2016 și până la achitarea integrală a debitului principal.
În temeiul art. 1032 alin. 1 C.proc.civ., fiind în culpă procesuală, pârâții vor fi obligați în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 200 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 850 lei reprezentând onorarii avocați.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel apelantul-pârât MM, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței, în sensul obligării reclamantei la plata daunelor morale și, de asemenea, să se respingă capătul de cerere privind penalitățile de întârziere.
A arătat că instanța a respins ca tardivă cererea sa pentru daune morale și, totodată a fost obligat la plata penalităților de întârziere, de 0,25% pe zi, deși acestea sunt abuzive.
În cauză, nu s-a formulat întâmpinare.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate,Tribunalul reține următoarele:
Între părți, s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, prin care pârâții au cumpărat de la reclamantă bunuri, așa cum rezultă din contract, aspect necontestat, de altfel, nici de apelant.
Pârâții nu și-au îndeplinit obligația de plată în termenul stabilit, mai având de achitat suma de 2440 lei, sumă pe care apelantul a și recunoscut-o la acest termen și a fost de acord să o achite.
Creanța este certă, existența sa rezultând neîndoielnic din contractul încheiat, este lichidă, având cuantumul reținut în nota de calcul, și este exigibilă, așa cum rezultă din același înscris, și nu este contestată de pârâți.
În ce privește penalitățile de întârziere, se constată că sunt stabilite la 0,25% pe zi de întârziere, potrivit art. 1 din contract, și sunt abuzive.
În acest sens este și jurisprudența Curții Europene de Justiție în cauzele conexate C-240/98 si C-241/98 si C-242/98, C-243/98 si C-244/98, Oceano Grupo Editorial SA contra Salvat Editores SA, unde Curtea a statuat următoarele: paragraful "25. În privința întrebării dacă un tribunal sesizat intr-un litigiu vizând un contract încheiat intre un profesionist si un consumator poate aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, trebuie amintit ca sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea potrivit căreia consumatorul sa afla intr-o situație de inferioritate fata de profesionist, atât in ceea ce privește puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situație care îl face sa adere la condițiile redactate in prealabil de către profesionist, fără ca el sa poată modifica acest conținut. 26.Obiectivul urmărit prin articolul 6 al Directivei, care impune statelor membre sa prevadă ca aceste clauze abuzive nu ii leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins daca aceștia din urma ar trebui sa se găsească in fata situației de a invoca ei înșiși caracterul abuziv al acestor clauze.
Dacă este adevărat că in unele state membre normele procedurale permit particularilor sa se apere ei înșiși, exista un risc, deloc neglijabil, ca din ignoranta, consumatorul sa nu invoce caracterul abuziv al clauzei ce i se opune. In consecință, protecția efectiva a consumatorului nu poate fi asigurata decât in măsura in care judecătorului național i se recunoaște posibilitatea de a aprecia din oficiu o asemenea clauza.
Instanța poate cenzura, chiar și din oficiu, o astfel clauză ce stabilește o penalitate exorbitantă, chiar dacă această clauză a fost prevăzută în contractul încheiat între părți, cu condiția ca această clauză să fie o clauză abuzivă potrivit Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Potrivit art. 4 alin. (1) din acest act normativ o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților, iar alin.(2) prevede că o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
De asemenea, în anexa acestui act normativ se arată la alin. (1) lit. (i) faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obliga consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Aceasta din urmă fiind situația și în cauză unde penalitatea prevăzută este nejustificat de mare în comparație cu eventuala pagubă suferită de profesionist.
În cauză, Tribunalul are în vedere că, prin penalitățile de 0,25%, se ajunge și la o sumă exagerat de mare pe care pârâții ar fi obligați să o achite reclamantului, prin raportare și la debitul principal pe care îl datorează, iar, pe de altă parte, față de cuantumul penalităților de întârziere stipulate în convenția părților, se constată că aceste prevederi contractuale creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind astfel o clauză abuzivă și, pe cale de consecință, sancționată cu nulitatea absolută.
În ce privește susținerea apelantului, în sensul că în mod greșit s-a respins ca tardivă cererea sa pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, Tribunalul constată că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 209 alin. 4 c.pr.ci. privind termenul în care poate să fie formulată cererea reconvențională, constatând că pârâtul a formulat tardiv această cerere.
Față de aceste considerente, văzând și art. 480 alin. 2 c.pr.civ., Tribunalul a admis în parte apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a înlăturat obligarea pârâților la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,25% pe zi, calculate de la data de 1.07.2016 și până la achitarea debitului.
| ← Ordonanță președințială. Jurisprudență Ordonanţă Preşedinţială | Dare în plată a unui imobil ipotecat. competenţă materială... → |
|---|
