Ordonanță președințială. Jurisprudență Ordonanţă Preşedinţială
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 705 din data de 20.09.2017
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 1886 pronunțată la data de 20.07.2017, Judecătoria A a admis în parte cererea de ordonanță președințială, formulată de reclamantul MC în contradictoriu cu pârâta MAI, a stabilit provizoriu până la soluționarea dosarului de divorț nr. 2493/740/2017 aflat pe rolul Judecătoriei A, locuința minorului MLF, la domiciliul actual din Spania al mamei MAI, tatăl copilului, MC, urmând a avea va avea legături personale cu minorul, în următorul mod: "În prima săptămână din lună, o dată la două luni, de luni până duminică, începând din luna august 2017(o săptămână în 2 luni - august 2017, octombrie 2017 și în continuare până la soluționarea dosarului de divorț nr. 2493/740/2017), Tatăl se va deplasa în Spania, în ziua de luni pentru a prelua copilul și împreună cu copilul se va deplasa în România; În Spania, copilul va fi preluat în ziua de luni, la locul și ora stabilită de comun acord între părinți, în interesul superior al copilului; În România, copilul va locui la adresa tatălui din com. O, jud. T. La sfârșitul perioadei, tatăl se va deplasa cu copilul înapoi în Spania și se va asigura că acesta ajunge înapoi în Spania în ziua de duminică. Copilul va fi predat înapoi mamei, la locul și ora stabilită de comun acord între părinți, în interesul superior al copilului . În perioada în care copilul se află în Spania, tatăl își poate vizita copilul și poate comunica cu acesta. În perioada în care copilul se află în România, mama își poate vizita copilul și poate comunica cu acesta.
Prin aceeași hotărâre au fost compensate cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut dispozițiile art. 997 alin. 1cod procedură civilă, conform cărora, instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
De asemenea a făcut referire la dispozițiile art. 920 cod procedură civilă, care prevăd că "instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanță președințială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori, la obligația de întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței familiei precum la cele ale art. 262 alin. 1 cod civil, copilul nu poate fi separat de părinții săi, fără încuviințarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Conform alin. 2, copilul care nu locuiește la unul dintre părinții săi, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat, decât în condițiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.";
Conform art. 262 alin. 1 cod civil, copilul nu poate fi separat de părinții săi, fără încuviințarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Conform alin. 2, copilul care nu locuiește la unul dintre părinții săi, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat, decât în condițiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.
Conform art. 263 alin. 1 cod civil, orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
Instanța de fond a menționat că pe rolul aceleiași instanțe există dosarul nr. 2493/740/2017 având ca obiect divorț și cereri accesorii divorțului.
Totodată a reținut că părțile sunt părinții minorului MLF, a sintetizat declarațiile martorilor ME, RC și a făcut referire la răspunsurile relevante ale părților la interogatoriu administrat la solicitarea acestora.
Din probele administrate, instanța de fond a reținut că minorul s-a născut în România și a locuit cu aproximație 1 an la domiciliul comun al părților din mun. B, în perioada în care soții locuiau împreună. Ulterior soții s-au mutat împreună cu copilul în Spania, la locuința mamei pârâtei. Aici au locuit împreună cu mama pârâtei aproximativ 6 luni, până în decembrie 2016, moment în care reclamantul a revenit în România. Rezultă că ambii părinți sunt atașați de copilul lor și doresc să participe la creșterea copilului, iar minorul este deopotrivă atașat de ambii părinți. Nu rezultă că vreunul dintre părinți ar putea să constituie un pericol pentru copil și pentru dezvoltarea pozitivă a acestuia, ci din contră ambii părinți doresc să se constituie în modele pozitive pentru copilul lor. În situația de față, din păcate, copilul nu poate fi ascultat, întrucât vârsta sa de numai 2 ani, nu îi poate permite să se exprime în cunoștință de cauză. Nu s-a probat împrejurarea că mama pârâtei ar suferi de afecțiuni psihice. În aceeași măsură nu s-a probat că reclamantul s-ar da înapoi de la muncă sau că mama copilului și-ar petrece timpul prin baruri neglijând copilul.
Cu privire la condițiile de admisibilitate, instanța de fond a apreciat că în favoarea reclamantului există aparența de drept, în sensul dreptului acestuia de a avea legături personale cu copilul său. Nu există nici un element care să umbrească această aparență. Însă problema trebuie privită mai în profunzime. Trebuie, într-un astfel de litigiu, să analizăm situația și din perspectiva copilului, respectiv dacă în favoarea copilului există aparența dreptului de a ține legături personale cu tatăl său. Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, raportat la textele de lege mai sus analizate și la probele administrate.
Măsurile ce se solicită a fi dispuse au un caracter evident provizoriu, iar ele ar urma să dureze până la soluționarea dosarului de fond 2493/740/2017.
Cu privire la sintagma cazuri grabnice. Întrucât în cauză se analizează situația unui copil în vârstă de 2 ani, care este în plină formare și dezvoltare, din perspectiva copilului, cazul este unul grabnic, întrucât privarea copilului de oricare dintre părinții săi, la o astfel de vârstă poate avea consecințe negative profunde. Pe de altă parte, cazul este unul grabnic și din perspectiva tatălui copilului, cu privire la care rezultă că nu și-a mai văzut copilul din aprilie 2017. Sub nicio formă nu se poate asimila a-ți vedea copilul, cu a-l vedea în fotografii sau a-l vedea sau auzi în comunicări electronice efectuate la distanță, fiind în mod evident necesară interacțiunea directă, personală între tată și copilul său, fiind de prisos orice motivare suplimentară sub acest aspect. Într-adevăr, tatăl poate să se deplaseze în Spania, însă în condiții vitrege (lipsa locuinței, situație conflictuală cu mama și bunica copilului) și nereglementate. De aceea se impune de urgență stabilirea cu claritate a condițiilor în care tatăl și copilul pot avea legături personale. În ceea ce privește prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, apare cu evidență că o ordonanță președințială este în sensul prevenirii unei astfel de pierderi, pierdere care poate fi atât pentru tatăl copilului, dar mai ales pentru copil.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile de admisibilitate.
Reclamantul a precizat că renunță la cererea de stabilire a domiciliului minorului la locuința sa din O. Instanța însă nu poate lua act de renunțarea la capătul de cerere privind stabilirea provizorie a domiciliului minorului, întrucât această renunțare nu ar fi în interesul copilului. Nu poate fi în interesul copilului ca situația locuinței sale provizorii să rămână nereglementată până la soluționarea cererii de divorț.
Din probele administrate, având în vedere și cererea de renunțare a reclamantului, sub aspectul factorului subiectiv, instanța de fond a apreciat că este în interesul superior al copilului ca locuința provizorie a acestuia să fie stabilită la domiciliul mamei, din Spania.
Astfel, rezultă că la locuința respectivă se poate îngriji de copil, mama acestuia, bunica din partea mamei, dar și o bonă care a fost angajată. Pe de altă parte, de mai bine de 1 an de zile, copilul locuiește la adresa respectivă și s-a familiarizat cu locul respectiv. Nu rezultă că ar exista vreun pericol sau alt element negativ pentru copil dacă acesta ar continua să locuiască acolo.
Cu privire la legăturile personale dintre tată și copil.
Fără îndoială că acestea trebuie să existe, atât din perspectiva tatălui, cât și din perspectiva copilului, acest aspect fiind în interesul superior al copilului.
Mai întâi trebuie subliniat că modalitatea solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, nu poate fi primită, întrucât este absurd ca minorul să se deplaseze în fiecare zi din Spania către România și înapoi și tot așa până la soluționarea dosarului de fond.
Însă împrejurarea că cererea nu poate fi primită astfel cum a fost formulată, nu înseamnă că aceasta trebuie în mod automat respinsă, întrucât o astfel de respingere ar intra în conflict cu principiul respectării interesului superior al copilului. Instanța poate și trebuie, din oficiu, să stabilească o modalitate de păstrare a legăturilor personale dintre tată și copil, în primul rând în interesul copilului.
Instanța de fond a aprecia că cea mai bună soluție pentru copil în această situație este următoarea: copilul trebuie să petreacă o parte din timpul său împreună cu tatăl său, în mod direct, personal. Acest timp trebuie să fie petrecut în România, la domiciliul tatălui, cu următoarele argumente: tatăl are o situația incertă și vitregă în Spania. Dacă s-ar primi că el poate avea legături personale cu minorul în Spania, ar însemna că pentru perioada respectivă, reclamantul ar locui în chirie, ceea ce ar genera cheltuieli exagerate pentru reclamant. Pe de altă parte, ar locui într-un loc necunoscut și ostil atât pentru tată cât și pentru copil. Tatăl s-ar vedea în situația de a trebui să muncească și să se îngrijească de copil în același timp, singur, aspect imposibil de întrunit. Dacă pârâtul ar locui la locuința în care se află copilul în prezent, s-ar reactiva situația tensionată existentă între părți, acest aspect fiind în dezavantajul copilului. Pe de altă parte tatăl nu ar putea să dezvolte relația cu copilul său, în mod corespunzător, atâta timp cât s-ar găsi într-o situație precară, în Spania.
Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este calitatea de cetățean roman a copilului și împrejurarea că acesta a locuit 1 an de zile în România. Este în interesul său superior să păstreze legătura cu țara în care s-a născut, să ia legătura direct cu mediul din această țară, cu limba română, cu cultura și tradițiile României, să locuiască într-o locuință românească. Dezvoltarea copilului, în Spania, dar prin ținerea legăturii cu România este în interesul său, întrucât astfel dobândește lumina și cunoașterea din ambele țări, ceea ce pentru viitor îl va face un om mai complet și mai complex. În această perioadă de dezvoltare a copilului, orizontul acestuia nu poate fi limitat doar la Spania, ci trebuie extins și către țara în care s-a născut și în care s-au născut părinții săi.
De asemenea, în România, la locuința tatălui, de îngrijirea copilului se vor ocupa și bunicii din partea tatălui.
Pe de altă parte, copilul trebuie să efectueze cât mai puține deplasări Spania - România și retur, raportat la vârsta sa.
Copilul va fi preluat din Spania de către tatăl său și va fi predat înapoi tot de către tatăl său, în Spania. Nu poate fi obligată mama copilului să efectueze deplasarea acestuia în România, fiind în interesul reclamantului să se deplaseze pentru a prelua copilul și de datoria sa să aducă copilul înapoi de unde l-a preluat.
Cu privire la cheltuielile de judecată. Întrucât cererea va fi admisă în parte, în temeiul art. 453 alin. 2 c.p.c., instanța de fond a dispus compensarea cheltuielilor de judecată. Mai trebuie subliniat că într-o astfel de cauză este problematic a spune cine a câștigat procesul. Certitudinea instanței de fond a fost că minorul a câștigat acest proces, iar prin câștigul copilului și părinții săi ar trebui să se considere câștigători.
Împotriva acestei hotărâri și a încheierilor pronunțate în acest dosar a declarat în termen apel pârâta, solicitând anularea sentinței civile nr.1886/20.07.2017, anularea în tot a încheierilor de ședință pronunțate în datele de 08.06.2017 respectiv din 22.06.2017, admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor din România și obligarea reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu procesul în fond, în cuantum de 3.315,5lei.
În subsidiar, în contextual respingerii excepției necompetenței generale a instanțelor din România a solicitat compensarea cheltuielilor de judecată în sensul de a se constata datoriile reciproce și a se dispune obligarea reclamantului la plata către aceasta a sumei de 2815,5lei, ca efect al compensării, cu cheltuieli de judecată ocazionatăe în apel.
În motivare a arătat că, judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre în afara cadrului procesual legal, cu încălcarea competenței generale a instanțelor din România, nefiind cercetată excepția invocată.
Criticând soluția sub acest aspect, apelanta a făcut referire la dispozițiile art.4, art.5 și art. 2570 pct.1 și 2 Cod civil, cele ale Legii nr.361/2007 și art.5 din Convenția de la Haga, susținând în esență că, deși a făcut dovada domiciliului în străinătate, chiar ulterior primului termen de judecată, instanța de fond nu a constatat lipsa de procedură cu aceasta și nici nelegalitatea încheierii de ședință , stiut fiind că potrivit art.155 pct 13 persoanele aflate în străinătate se citează în statul în care locuiesc.
În contextul expus apelanta a arătat că a fost în imposibilitate reală și obiectivă de a supune controlului instanței de fond problematica competenței.
Astfel, la primul termen de judecată nu a fost reprezentată neavând cunoștință de proces iar la următoarele termene instanța a refuzat să invalideze propriile încheieri astfel încât nu a avut cadrul procesual de a investi instanța cu excepția necompetenței generale, fapt ce s-a datorat culpei reclamantului.
În consecință, a solicitat instanței de control judiciar să restabilească ordinea de drept, să analizeze excepția invocată și să o admită cu consecința respingerii acțiunii reclamantului ca nefiind de competența instanțelor române și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3315,5 lei, cheltuieli depuse până la închiderea dezbaterilor și necontestate de partea adversă.
În subsidiar, apelanta a arătat că instanța de fond a compensat în mod greșit cheltuielile de judecată, în condițiile în care în dispozitivul hotărârii nu apare mențiunea conform căreia cheltuielile de judecată cerute de aceasta au fost reduse, operațiunea de compensare trebuind finalizată cu obligarea reclamantului la plata către aceasta a diferenței de bani.
Apelanta consideră că în urma operațiunii juridice de compensare reclamantul trebuia să fie obligat la plata către aceasta a sumei de 2815.5 lei reprezentând diferența dintre totalul cheltuielilor ocazionate cu procesul în cuantum de 3115,5lei și suma de 500lei, cheltuielile reclamantului.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1000 raportat la art.466 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă la data de 31.08.2017, intimatul reclamant a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarant, susținând în esență că, judecătorul fondului a rezolvat în mod corect incidentele procedurale referitoare nulitatea încheierii din data de 18.05.2017, a nelegalei citări pentru termenele din 18.05.2017 și 22.06.2017 precum și cu privire la excepția inadmisibilității excepției necompetenței generale a instanțelor române.
Pentru termenul de 18.05.2017 a arătat că procedura a fost legal îndeplinită cu pârâta în România, la domiciliul său din actul de stare civilă, domiciliu la care ar fi trebuit să se afle împreună cu minorul la data de 27.04.2017, data promovării ordonanței iar la termenul din 08.06.2017 s-a prezentat pentru pârâtă avocatul astfel că nu se pune problema lipsei de procedură cu apelanta
În ceea ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor române a arătat că în mod corect a fost respinsă fiind evident chiar și în lumina dispozițiilor Convenței de la Haga că instanțele române sunt competente să soluționeze a asemenea cauză, fiind vorba de un minor cetățean român, născut în București și aflat pentru moment în străinătate.
Verificând în limitele cererii de apel și a apărărilor formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul, va respinge apelul declarat pentru considerentele care vor succede.
Cu privire la criticile apelantei referitoare la nulitatea încheierilor din 08.06.2017 și 22.06.2017 precum și la modul de soluționare al excepției necompetenței generale a instanțelor din România, se apreciază că sunt nefondate.
Cu titlu preliminar, instanța de apel constată că apelanta a solicitat anularea celor două încheieri invocând nerespectarea dispozițiilor prevăzute de 155 alin. 13 Cod procedură privind citarea sa în străinătate doar pentru a crea cadrul procesual necesar învestirii instanței cu excepția necompetenței generale, excepția pe care, aceasta nu a putut-o invoca la primul termen de judecată când instanța de fond și-a verificat competența din culpa intimatului care din rea voință, nu a indicat reședința sa efectivă din străinătate.
În aceste condiții, susținerile cu privire la nulitatea celor două încheieri se subsumează criticii referitoare la excepția necompetenței generale a instanțelor din România, chestiune de ordine publică, de legalitate a procedurii și a jurisdicției române, aspect ce rezultă și din dispozițiile art. 129 alin. 2pct. 1 și art. 130 din Cod procedură civilă, astfel că vor fi analizate împreună.
Potrivit art. 1081 alin.2 Cod procedură civilă, din cadrul Titlului I, Cap. II, având denumirea marginală ,, Competența preferențială a instanțelor române";,, Instanțele românești sunt competente să judece procesele referitoare la ocrotirea minorului sau persoanei puse sub interdicție judecătorească, cetățean român cu domiciliul în străinătate";.
Art. 1 alin. 1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești(act normativ comunitar obligatoriu și direct aplicabil după integrarea României în Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007) prevede că dispozițiile acestui regulament se aplică materiilor civile privind atribuirea, executarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, precum și încredințarea și dreptul la vizită.
Conform art.2 pct. 9 din același regulament, încredințare înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință, instanțele judecătorești dintr-un stat membru fiind competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acel stat membru la momentul la care instanța este sesizată(art.8).
Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.
Este esențial în cauza de față, în raport de specificul acesteia, de dispozițiile legale incidente invocate de părți, în vederea determinării instanței competente să o soluționeze, să se stabilească care este reședința obișnuită a minorului, prin reședință obișnuită neputându-se înțelege decât o reședință legală și nu una stabilită în mod abuziv, întrucât în caz contrar s-ar accepta stabilirea unei instanțe doar ca urmare a deciziei arbitrare a unui părinte sub acest aspect, fără acordul celuilalt părinte.
În cauză, din actele dosarului rezultă că minorul MLF, cu privire la care s-a solicitat stabilirea măsurilor solicitate prin acțiune este cetățean român care în perioada mai 2016 - ianuarie 2017 a locuit alături de părinții săi în Spania, țară în care apelanta își are în prezent reședința.
La data de 26.01.2017, intimatul-tatăl copilului, domiciliat în România a declarat la notariat că este de acord ca fiul său să călătorească în străinătate împreună cu mama sa, apelanta, începând cu data autentificării declarației, declarație revocată ulterior de acesta( fila 35-dosar fond) deși perioada pentru care și-a exprimat acordul cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate de către minor a fost de 3 ani de la data întocmirii declarației.
Conform susținerilor intimatului promovarea acestei acțiuni la data de 27.04.2017 a fost determinată de refuzul apelantei de a-i permite să aibă legături personale cu minorul aflat în țară împreună cu apelanta din data de 21.04.2017, domiciliată în B la adresa din cartea de identitate, adresă la care a și fost citată la termenele de judecată din 18.05.2017 și 08.06.2017, cu respectarea dispozițiilor art. 155 alin. 1 pct.6 Cod procedură civilă.
Contrar susținerilor apelantei procedura de citare a fost legal îndeplinită cu aceasta în condițiile în care la 24.05.2017 a solicitat instanței să-i comunice toate actele de procedură la domiciliul ales reprezentat de adresa apărătorului său care s-a și prezentat la termenul de judecată din data de 08.06.2017, solicitând amânarea judecății în vederea pregătirii apărării iar pentru termenul de judecată din data de 22.06.2017 a fost citată la sediul procesual ales indicat prin cererea depusă la dosarul cauzei.
În acest context este util de subliniat că apelanta a solicitat la data de 08.06.2017 nulitatea încheierii de ședință din data de 18.05.2017 pentru nerespectarea dispozițiilor art.155 alin. 1 pct.13 Cod procedură civilă referitoare la citarea sa în străinătate, deși la data respectivă se afla în România, având domiciliul la adresa la care a fost citată.
Întrucât prin citarea părților și comunicarea actelor de procedură se asigură respectarea contradictorialității și dreptului la apărare, tribunalul, reținând că în cauză au fost respectate cele două principii fundamentale ale procesului civil apreciază că nu se impunea nulitatea încheierii de ședință din data de 18.05.2017 și nici cea a încheierii din 08.06.2017, dată la care apelanta a fost reprezentată de apărătorul ales a cărui prezență oricum ar fost de natură să acopere nulitatea ce decurge din nesocotirea dispozițiilor legale privind citarea.
Față de situația de fapt descrisă și dispozițiile legale invocate dar și cele ale art.1067 cod procedură civilă, instanța de apel apreciază că instanțele române sunt competente să soluționeze cauza.
În condițiile în care apelanta a stabilit reședința copilului în Spania fără acordul intimatului (acesta exprimându-și acordul la 26.01.2017 doar cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate) tribunalul apreciază că minorul nu are reședința obișnuită în Spania în sensul dispozițiilor legale invocate, nefiind o reședință legală.
Având în vedere considerentele expuse, faptul că minorul cetățean român la data promovării acțiunii se afla în România împreună cu apelanta, citată la adresa din România menționată în cartea de identitate, tribunalul apreciază că sunt nefondate criticile privind necompetența generală a instanțelor române, urmând a dispune în consecință.
Nefondată este și critica referitoare la modul în care instanța de fond a compensat cheltuielile de judecată.
Conform art.453 alin. 2 Cod procedură civilă, atunci "când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.";
Din interpretarea acestui text legal pot fi deduse regulile de acordare a cheltuielilor de judecată atât pentru ipoteza în care cererea părții care solicită cheltuieli de judecată este admisă în totalitate, cât și pentru ipoteza în care cererea este admisă în parte.
În cauză, judecătorul fondului a admis în parte acțiunea, în sensul că a stabilit domiciliul la apelanta pârâtă în condițiile în care intimatul reclamant a renunțat la acest capăt de cerere, manifestare de voință de care instanța de fond nu a luat act în raport de interesul copilului și a stabilit ca intimatul reclamant să aibă legături personale cu minorul într-o altă variantă decât cea propusă de acesta prin cererea modificată.
Deși problema compensării cheltuielilor de judecată se pune numai atunci când părțile sunt obligate reciproc iar în cauză apelanta nu a formulat o cerere reconvențională a cărui mod de soluționare să determine compensarea în tot sau în parte, instanța apreciază că nu se impune obligarea intimatului reclamant la plata către apelanta pârâtă a diferenței de onorariu potrivit regulii de drept comun, mai ales că alegerea unui alt program de vizitare a minorului decât cel propus de reclamant nu echivalează cu admiterea în parte a acțiunii.
Pe de altă parte tribunalul constată că judecătorul fondului a "compensat"; cheltuielile de judecată nu pentru că aceste cheltuieli sunt egale, ci pentru că în opinia sa nimeni nu a pierdut efectiv procesul, prin soluția dată instanța de fond "acceptând"; voința părților în ceea ce privește interesul minorului.
Față de considerentele expuse, s-a apreciat că sentința apelată este temeinică și legală astfel că, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat.
În temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 coroborate cu art. 482 Cod procedură civilă a obligat apelanta, care se află în culpă procesuală, la plata către intimat a sumei de 450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, constatând realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
| ← Acţiune în constatare grupa a ii-a de muncă. adeverinţe... | Cerere de valoare redusă. Jurisprudență Cereri → |
|---|
