Dare în plată a unui imobil ipotecat. competenţă materială în apel aparţine secţiei a ii-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului
| Comentarii |
|
Tribunalul SIBIU Decizie nr. 178 din data de 08.03.2017
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5/2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta Banca X în contradictoriu cu pârâții A.A. și B.B. ca neîntemeiată.
A fost obligată reclamanta la plata către pârâți a sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că între părți a fost încheiat Contractul de credit nr. 1/2008, prin care reclamanta a acordat pârâților împrumutați un credit pentru nevoi personale nenominalizate în sumă de 68000 euro pentru o perioadă de 276 luni, începând cu 08.02.2008 și până la 08.02.2031 (filele 10-14). Contractul a fost însoțit de un contract de ipotecă prin care a fost garantat creditul cu imobilul apartament, CF 1 Sibiu, top. 3/1.
La 19 mai 2016, pârâții au înregistrat la sediul reclamantei o notificare prin care au Banca X cu privire la intenția de a da în plată imobilul situat în mun. Sibiu, în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit nr.1/2008 (fila 8)
În drept, instanța reține că potrivit art. 3 din Legea 77/2016 "Prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord.";
Art. 4 din același act normativ prevede condițiile pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată, astfel: a) creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislația specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.
Instanța de fond a apreciat că susținerile reclamantei cu privire la forma și conținutul notificării sunt neîntemeiate. Pârâții au transmis reclamantei creditoare, prin intermediul notarului public C. C, o notificare prin care o informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind și condițiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4 din lege. Notificarea cuprinde și stabilirea unui interval orar, în două zile diferite (23.06.2016 ora. 11 și 27.06.2016, ora.11), în care reprezentantul legal sau convențional al instituției de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor (Societatea profesională notarial C.C. Și D.D.) în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorilor, principal, dobânzi, penalități, izvorând din contractul de credit ipotecar.
Astfel, instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 5 din Legea 77/2016 sunt îndeplinite, ținând seama de faptul că notificarea îndeplinește condițiile prevăzute de Legea 77/2016.
În continuare, instanța a analizat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016.
Creditorul și consumatorii fac parte din categoriile prevăzute de art. 1 alin.1 din Lege, creditoarea fiind o instituție de credit, iar consumatorii sunt persoane fizice. Cuantumul sumei împrumutate nu depășește echivalentul în lei al 250.000 euro la data încheierii contractului de credit, pârâții împrumutând suma de 68.000 euro. Consumatorii nu sunt condamnați printr-o hotărâre judecătorească pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită darea în plată, împrejurare ce rezultă din certificatele de cazier judiciar atașate la filele 82-83 din dosar.
Creditul este garantat cu un imobil care are destinația de locuință, astfel cum rezultă din contractul de ipotecă ce însoțește contractul de credit.(fila 15) Aparentele neconcordanțe cu privire la identificarea în CF a imobilului dat în plată au fost lămurite prin încheierea OCPI în care s-a arătat că imobilul înscris în CF 5 a UAT Sibiu cu nr. top. 3/1, a fost adus din CF 1 Sibiu (fila 94) Mai mult, instanța a apreciat că imobilul ipotecat are destinația de locuință, aspecte ce rezultă din categoria din care acesta face parte (apartament, 2 camere), din dovezile de plată a utilităților și impozitului, precum și din planșele foto depuse la dosar de către reclamantă (fila 19, filele 84-87).
Instanța de fond a apreciat că aflarea în imposibilitatea/dificultatea de plată a creditului nu se numără printre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016, astfel că nu va analiza existența acestei împrejurări.
În considerarea celor reținute, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată, ținând seama de faptul că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a procedurii privind darea în plată prevăzută de Legea 77/2016, astfel cum sunt enumerate la art. 4 din actul normativ.
În temeiul art. 451-453 din Codul de procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamantei, instanța de fond a dispus obligarea acesteia din urmă să plătească pârâților suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat-fila 71).
Împotriva acestei hotărâri a formulat Banca X solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii contestației privind darea în plată și să se dispună obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea cererii de apel s-a arătat că între Banca X și intimații A.A. si B.B. în calitate de împrumutați, a fost încheiat Contractul de credit nr. 1/2008 în baza căruia Banca a acordat un credit de nevoi personale nenominalizate, în cuantum de 68.000 RON, pe o perioadă de 276 de luni.
In vederea garantării obligației de restituire a creditului, s-a constituit în favoarea băncii un drept de ipotecă imobiliară asupra imobilul situat în Sibiu, înscris în cf. nr. 1 Sibiu, top 3/1, proprietatea debitorilor A.A. si B.B., fiind astfel încheiat contractul de ipoteca autentificat sub nr. 2/2008 de BNP C.C.
La data de 19.05.2016, a recepționat din partea intimaților notificarea prin care i s-a adus la cunoștință intenția de a da în plată imobilul ipotecat descris mai sus, fiind convocați în vederea încheierii actului translativ de proprietate pentru data de 23.06.2016, ora 11,00 sau 27.06.2016, ora 11,00 la sediul Societății Profesionale Notariale C.C. si D.D. din Sibiu.
Prima instanță a respins contestația băncii, reținând că în speță sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a procedurii privind darea în plată prevăzută de Legea nr. 77/2016, astfel cum sunt enumerate la art. 4 din actul normativ.
Se mai solicită SUSPENDAREA JUDECĂȚII CAUZEI CARE FORMEAZĂ OBIECTUL PREZENTULUI DOSAR, ÎN TEMEIUL ART. 413 ALIN. 1 PCT. 1 NCPC.
Sub acest aspect, solicită a se avea în vedere că prin decizia Curții Constituționale a României prevederile din art. l 1 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr.77/2016 au fost apreciate că sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii, Curtea statuând că instanțele judecătorești în fața cărora au fost introduse acțiuni în baza Legii nr. 77/2016 vor fi obligate să verifice condițiile referitoare la existența impreviziunii și să o aplice, astfel cum aceasta a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864 și cu precizările aduse de Curtea Constituțională în considerentele deciziei ce va fi publicată în Monitorul Oficial al Românie.
Așadar, decizia Curții stabilește necesitatea examinării anumitor condiții suplimentare pentru darea în plată, referitoare la impreviziune a căror dezvoltare va fi efectuată prin motivarea hotărârii sale. Concluzia care se desprinde este că legea dării în plată este neconstituțională dacă aplicarea ei s-ar face exclusiv în lumina condițiilor prevăzute la art. 4 și, invers, devenind însă constituțională dacă acestor condiții li se adaugă și altele, esențiale, pentru a se naște un drept al consumatorului, aflat în situația premisă de la art. 4, de a i se stinge datoria prin mecanismul dării în plată.
Mai mult decât atât, Codul civil din 1864 nu reglementa impreviziunea, aceasta fiind conturată de doctrină și jurisprudență, însă nu într-un mod unitar, ceea ce face necesară cunoașterea precizărilor aduse de Curte sub acest aspect.
Conform prevederilor art. 147 alin. 1 și 4 din Constituția României, coroborate și cu art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr.47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, deci inclusiv situațiilor juridice pendinte, care nu au devenit facta praeterita. Ceea ce are relevanță în privința aplicării acesteia este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat, mai ales că prin admiterea excepției, efectele deciziei Curții Constituționale se produc erga omnes.
In concluzie, cunoașterea dreptului obiectiv aplicabil, atât de către instanță cât și de către părți, este un element esențial al dreptului la apărare, iar legea dării în plată devine constituțională în măsura în care se va verifica îndeplinirea pe lângă condițiile existente și altele, esențiale, referitoare la impreviziune, conform precizărilor curții, necunoscute la acest moment. Deci existența sau inexistența dreptului consumatorului născut în baza Legii nr. 77/2016 depinde de modul de aplicare a acestei legi, așa cum a fost recroită prin intervenția Curții, motiv pentru care apreciază că se impune suspendarea cauzei până la publicarea considerentelor deciziei Curții.
Conform art. 22 alin 2 C .proc.civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Or, în condițiile în care Curtea a indicat expres că instanțele vor aplica impreviziunea potrivit precizărilor pe care le va face în legătură cu această instituție, s-ar impune suspendarea cauzei până la publicarea deciziei Curții sau cel puțin amânarea cauzei.
III. MOTIVE DE NELEGALITATE A SENTINȚEI ATACATE.
Având în vedere că prin decizia pronunțată în data de 25 octombrie 2016. Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituția României și a art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite și a constatat că sintagma "precum și din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 teza întâi din Legea nr.77/2016 este neconstituțională, respectiv că prevederile din art. 11 leza întâi raportate la ari. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 suni constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii, în susținerea apărărilor și a căii de atac formulate, solicită în primul rând următoarele:
1. Necesitatea de a pune în vedere consumatorilor, A.A. și B.B., să detalieze condițiile de aplicare și cazul concret de impreviziune aplicabil în cazul acestora.
Potrivit art. 22 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., pentru aflarea adevărului în cauză, prin stabilirea faptelor și aplicarea corectă a legii, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Sarcina probei în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor impreviziunii revine consumatorului, deci a celui care a o invocă. Impreviziunea nu poate fi prezumată, iar creditorul nu poate fi pus în situația atipică de a face dovada unui fapt negativ. Impreviziunea, ca instituție juridică, este expresia unei stări de fapt obiective, imposibil de prevăzut și, prin urmare, cel care o invocă în folosul său este dator să o dovedească.
Mai mult decât atât, conform art. 5 din Legea nr. 77/2016, consumatorul trebuie să detalieze condițiile de admisibilitate a cererii sale, obligație care se extinde și asupra condiției impreviziunii, apreciată de Curtea Constituțională ca necesară pentru constituționalitatea legii dării în plată.
În sistemul Codului Civil de la 1864, impreviziunea nu era reglementată. In timp. teoria și mecanismul impreviziunii contractuale au fost recunoscute și dezvoltate de doctrină și jurisprudență, pe baza raportului dintre ari. 969 C. civ. din 1864, care consacra forța obligatorie a contractului și art. 970 care instituia principiul executării cu bună-credință a contractelor. Cu toate acestea, condițiile impreviziunii desprinse de doctrina și jurisprudență aferente Codului civil din 1864 nu au fost unitare, iar practica judiciară nu a fost constantă și uniformă în această privință.
Doctrina vorbește în primul rând pe acest subiect despre premisele impreviziunii, acele elemente care, fără a îndeplini rolul de condiții propriu-zise, au funcția de pregătire a terenului în limitele căruia se poate vorbi de o situație de impreviziune: lipsa culpei debitorului; adică acesta nu a întreprins (cu rea-credință) nimic de natură a determina fie această schimbare, fie efectul produs asupra contractului; absenta unei clauze de adaptare a contractului (prezenta unor asemenea clauze ar avea semnificația aplicării principiului libertății contractuale a pârtilor si nu a impreviziunii); caracterul licit al neexecutarii obligatiilor (în ipoteza contrara nesituându-ne pe terenul impreviziunii contractuale, ci pe acela al răspunderii contractuale).
În principiu, elementele comune invocate cel mai adesea în doctrina și jurisprudența Codului Civil de la 1864, cu titlu de condiții care ar putea face posibila impreviziunea și care trebuie îndeplinite cumulativ, sunt:
o Existența unui contract cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă sau afectat de un termen suspensiv;
o Intervenția unui eveniment excepțional, imprevizibil, care să aibă ca efect bulversarea, perturbarea gravă a contractului și ruperea echilibrului contractual; schimbarea excepțională trebuie să aibă un caracter obiectiv, ce exclude elemente legate de situația personală a părților:
o Evenimentul a creat un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților astfel încât obligația uneia dintre părți a devenit excesiv de împovărătoare;
o Evenimentul este ulterior încheierii contractului, dar anterior executării obligației;
o Riscul determinat de o situație de impreviziune să nu se încadreze în categoria riscurilor contractuale asumate, deci inexistenta in contract a unei clauze de impreviziune, de adaptare a contractului.
În consecință, se impune ca instanța să pună în vedere consumatorilor împrumutați să precizeze care sunt în concret cazurile de impreviziune intervenite în cazul lor și să detalieze îndeplinirea condițiilor de impreviziune și efectele produse asupra convenției dintre părți, indicând totodată probele pe care se întemeiază, având în vedere și caracterul devolutiv al apelului.
În caz contrar, condițiile pentru aplicarea legii dării în plată nu pot fi apreciate ca îndeplinite, soluția fiind constatarea inadmisibilității procedurii de dare în plată și deci, admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și admiterea contestației băncii.
2.Motive referitoare la forma și conținutul notificării.
Instanța a redat dispozițiile art. 5 și 4 din Legea 77/2016 și, deși a apreciat că se impune verificarea condițiilor prevăzute de art. 4, a reținut doar că în speță debitorii au notificat banca în condițiile în care cuantumul sumei este în limita plafonului prevăzut, că au contractat creditul pentru nevoi personale, că l-au garantat cu ipotecă și că în consecință condițiile legale sunt întrunite.
Condițiile prevăzute de Legea nr. 77/2016 trebuie întrunite în mod cumulativ. Rezultă așadar că, dacă nu este îndeplinită fie și una singură dintre acestea, prevederile Legii nr. 77/2016 devin inaplicabile. Notificarea debitorului trebuie să cuprindă detalierea condițiilor de admisibilitate a cererii de dare în plată, în așa fel încât creditorul să fie în măsură să poată lua o decizie în cunoștință de cauză. Or, chiar dacă debitorii au calitatea de consumatori si creditul acordat a fost sub pragul de 250.000 EUR, apreciază, contrar celor reținute de instanța de fond, ca exista o scrie de aspecte care determina imposibilitatea de aplicare a procedurii prevăzuta de Legea nr. 77/2016:
Lipsa dovezilor din care să rezulte că imobilul care se dorește a se da în plată are destinația de locuință.
Art. 3 din Legea nr. 77/2016 stabilește scopul acestei legi, prevăzând că prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord.
Conform art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: (...) c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință.
Întrucât legea dării în plată nu oferă o definiție a termenului imobil cu destinație de locuință și nici nu face trimiteri la alte acte normative, singura definiție legală la care ne putem raporta este cea din Legea nr. 114/1996: locuința reprezintă o construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii.
În sens restrâns, prin locuință înțelegem imobilul - construcție în care una sau mai multe persoane locuiesc în viața de zi cu zi.
Banca a acordat un credit, in cuantum de 68.000 RON, destinat pentru nevoi personale si refinanțare. Creditul a fost garantat cu ipoteca asupra imobilului situat în Sibiu.
Creditul acordat a fost așadar unul de nevoi personale nenominalizate, încadrându-se astfel în teza a II-a a art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016 (indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință).
Așadar, din modul de redactare a textului legal, imobilul trebuia să aibă destinația de locuință încă de la data încheierii contractului. Instanța reține că destinația de locuință a imobilului ar rezulta din contractul de ipotecă, însă este de observat că o astfel de precizare nu există. La momentul acordării creditului nu s-a specificat că acest imobil are destinația de locuință, destinația creditului nefiind pentru achiziționarea unei locuințe.
Prin urmare, nu este dovedit faptul ca imobilul garantat are sau nu destinație de locuința întrucât nu a fost transmis odată cu notificarea nici un document care sa ateste acest lucru. Nici în cuprinsul notificării nu se face mențiunea că acest imobil are destinația de locuință, intimații menționând doar generic că împrumutul acordat a fost garantat cu ipotecă asupra imobilului descris mai sus.
De altfel, aceasta obligație a destinației de locuința a imobilului, incumba debitorului, care a înțeles sa beneficieze de dispozițiile Legii nr. 77/2016 si, in aceasta calitate, acesta trebuia sa dovedească amănunțit îndeplinirea tuturor condițiilor enumerate de art. 4 din Legea nr. 77/2016.
Pe de alta parte, este cert că intimații nu folosesc imobilul ca locuință, aceștia având domiciliul la altă adresa, așa cum indică și în notificarea transmisă băncii, iar nu la adresa imobilului ipotecat.
Consideră apelanta că destinația de locuința este data imobilului in care intimații locuiesc efectiv, adică adresa acestora de domiciliu.
Intimați nu fac dovada faptului ca sunt in dificultate de plata. Nu a fost demarata executarea silita pentru recuperarea creditului.
La data de 13.05.2016 a intrat in vigoare legea 77/2016, care permite consumatorilor (debitorilor contractului de credit) sa ofere, in anumite condiții, in schimbul datoriei imobilul ipotecat. Scopul legiuitorului este acela de a da posibilitatea debitorilor aflați in situația de a nu mai putea rambursa creditul, sa beneficieze de procedura darii în plata.
Consideră apelanta că obligația principala de restituire a creditului, rămâne valabila, legea dând posibilitatea debitorilor, doar daca sunt in dificultate, in imposibilitate de plata, pentru motive temeinice sau obiective sa le ofere varianta stingerii datoriei izvorâte din contract prin darea in plata a imobilului ipotecat. Intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea stingerii datoriei in schimbul imobilului ipotecat, evitându-se astfel cheltuielile de executarea silita, pe care le-ar fi suportat tot consumatorul.
Interpretând altfel, nu ar mai exista nici o rațiune pentru executarea obligațiilor din contractele de credit si ar încuraja reaua credința a debitorilor care ar putea reveni oricând asupra obligației asumate la încheierea contractului. In aceasta lumina, forța obligatorie intre părți a contractelor nu ar mai avea eficienta.
In cazul de fata, debitorii nu au făcut dovada existentei unor împrejurări obiective sau unor motive temeinice care ar fi determinat dificultăți la plata sau imposibilitatea îndeplinirii in continuare a obligațiilor de plata potrivit graficului de rambursare, alegând varianta cea mai simpla a darii in plata a imobilului ipotecat si înlăturând cu buna știința obligațiile asumate la încheierea contractului.
Instanța de fond nu a analizat aceste apărări, dând o soluție nelegala si netemeinica si, fata de argumentele expuse mai sus, consideră ca Legea nr. 77/2016 nu poate fi aplicata in speța.
Totodată pentru a opera darea in plata, in spiritul legii este imperios necesar sa se facă dovada ca debitorii sunt in dificultate de plata. Legea nr. 77/2016 constituie o derogare de la dispozițiile de drept comun potrivit cărora executarea obligațiilor izvorâte din contractele încheiate rămâne obligatorie pentru părțile contractante. Doar daca se face o astfel de dovada, de imposibilitate obiectiva de plata în continuare a creditului, legea da posibilitatea debitorilor de a oferi spre dare in plata imobilul ipotecat. In caz contrar, daca aceștia pot plăti in continuare, ei rămân obligați la executarea obligațiilor, așa cum si le-au însușit la semnarea contractului, mai ales că teza I a art. 11 din lege, ce privea riscul provenit din devalorizarea bunurilor imobile a fost declarat neconstituțional.
Cu privire la acest aspect, instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel, incluzând în considerente apărările formulate prin întâmpinare si susținute in dezbateri pe fondul cauzei.
3. Motive referitoare la imobilul care se dă în plată.
În opinia apelantei, judecătoria ar fi trebuit să aibă în vedere motivele din contestație referitoare la imobil, luând în considerare aspectele invocate care trebuiau dovedite în cauză pentru a se putea finaliza procedura dării în plată și care nu au fost complinite prin dovezile necesare în acest sens.
Nu exista dovada ca imobilul nu are datorii fata de Asociația de proprietari și fata de furnizorii de utilități sau că au fost achitate taxele și impozitele aferente:
Notificarea transmisa la data de 19.05.2016 nu are anexata dovada faptului că, la acest moment, intimații nu au nici un fel de datorie fata de Asociația de Proprietari sau fata de furnizorii de utilități.
Ori, la momentul încheierii actului translativ de proprietate, notarul public este obligat sa solicite prezentarea actelor care dovedesc aceste aspecte, fiind împiedicat sa perfecteze actul in situația existentei unor astfel de datorii, afara de cazul in care cumpărătorul este de acord.
De asemenea, nu s-a făcut nici dovada achitării la zi a taxelor și impozitelor pentru imobilul în discuție, în vederea efectuării transferului de proprietate, noi fiind puși în situația de a prelua un imobil, fără a avea garanția că nu are înregistrate datorii, ceea ce nu înseamnă în niciun caz echilibrarea riscurilor izvorâte din contractul de credit.
Intimații invită apelanta să se prezinte la notarul public pentru a i se transmite dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus descris, în vederea stingerii obligațiilor de plată care rezultă din contractul de credit încheiat cu aceștia.
Notificarea transmisa nu au fost însoțită de un extras c.f. la zi din care să rezulte că imobilul este liber de orice sarcini, nu există notate litigii sau dezmembrăminte a dreptului de proprietate, fiind în imposibilitate de a verifica situația actuală a acestuia. Precizează că odată cu notificarea a fost transmis doar un extras de carte funciara din anul 2008, care nu mai este actual, fiind depășit cu mult termenul său de valabilitate.
Apelanta nu își poate asuma preluarea unui imobil grevat de sarcini sau care nu corespunde din punct de vedere topografic cu cel adus în garanție si, in atare condiții, in lipsa unui extras actual de carte funciara nu poate face verificările care se impun.
Diminuarea cheltuielilor de judecată.
Sentința este criticabilă și sub aspectul stabilirii în sarcina apelantei a sumei de 2500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, sumă pe care solicită să fie diminuată, pentru că este disproporționată în raport de complexitatea cauzei și munca prestată de avocat în sensul art. 451 alin. 2 C. proc. civ.
În drept: art. 480 alin. 2 teza I și urm. NCPC, Legea nr. 77 /2016.
În probațiune: înscrisuri și interogatoriu debitorilor.
Taxă timbru de 20 lei.
Intimații nu au depus întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 08.03.2017, instanța a invocat, din oficiu, și a pus în discuția părților, excepția de necompetență funcțională a Secției I Civilă a Tribunalului Sibiu, raportat la dispozițiile Legii nr. 77/2016.
Reprezentanții părților au arătat că lasă la aprecierea instanței.
Instanța a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență funcțională a Secției I Civilă a Tribunalului Sibiu.
Art. 248 alin. 1 C.pr.civ. prevede că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, (…) care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Conform art. 1 alin. 1- 3 din Lg. nr. 77/2016, (1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor. (2) Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (3) Dispozițiile prezentei legi se aplică și în cazul în care creanța creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea și/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.
Având în vedere obiectul cauzei și raporturile invocate între părți - consumator și instituție de credit, se constată că soluționarea prezentei cauze intră în competența Secției II civile, de contencios administrativ și fiscal al Tribunalului Sibiu, sens în care se va admite excepția de necompetență funcțională a Secției I Civilă a Tribunalului Sibiu, excepție invocată din oficiu și în consecință, se va dispune declinarea competenței de soluționare a apelului declarat de apelanta reclamantă Banca X împotriva sentinței civile nr. 5/2016, pronunțată de Judecătoria Sibiu, în favoarea Secției II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Sibiu.
| ← Cerere de valoare redusă. Jurisprudență Cereri | încuviinţare executare silită formulată de executorul... → |
|---|
