Clauze abuzive. Jurisprudență Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte); Contracte
| Comentarii |
|
Judecătoria PIATRA-NEAMT Hotărâre nr. 0 din data de 04.07.2017
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de …, sub nr. .., reclamanții AA și BBau chemat-o în judecată pe pârâta CC., solicitând constatarea clauzelor abuzive prevăzute în contractul de credit nr. 20091312506 din 19.06.2006 (cu anexa 10) și în contractul de credit nr. 20091551789 din 20.10.2009 (cu actul adițional nr. 1/07.10.2010), respectiv comision de acordare credit 3,00% flat, comision de urmărire riscuri de 45 lei/lunar, comision de rambursare anticipată și comision de administrare de 168 lei/lunar și constatarea nulității acestor clauze.
Reclamanții au solicitat și restituirea sumelor achitate conform clauzelor abuzive din contractele de credit, respectiv: în ce privește contractul de credit nr. 20091312506/19.06.2009, restituirea comisionului de acordare, a comisionului de urmărire riscuri de 45,06 lei/lunar și a comisionului de rambursare anticipată; în ce privește contractul de credit nr. 20091551789/20.10.2009, restituirea comisionului de acordare credit de 3%, a comisionului de administrare de 168 lei/lunar și a comisionului de rambursare anticipată.
Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La solicitarea instanței, la data de 24.09.2015, reclamanții au precizat sumele solicitate, respectiv: pentru contractul nr. 20091312506 din 19.06.2009: comision de acordare credit de 3% flat = 375 RON, comision de risc 4 luni×45 RON = 180 RON; contract de refinanțare nr. 20091551789/20.10.2009: comision de acordare credit 3% flat = 1440 RON, comision de administrare 11 luni × 168 RON = 1848 RON. La data de 07.10.2010 are loc rescadențarea creditului, conform actului adițional nr. 1/07.10.2010 (rescadențare datorată micșorărilor salariale din domeniul bugetar, beneficiarii creditului lucrând în învățământ): comision rescadențare 30 euro sau echivalentul lor la data de 07.10.2010, comision de administrare 57 luni × 168 RON = 9576 RON, comision de rambursare anticipată de 354,92 RON. Suma totală de plată 13.773,92 RON + 30 euro, la care se adaugă dobânda aferentă sumei.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că, în data de 19.06.2009, au solicitat băncii CC acordarea unui credit pentru nevoi personale de 12.875 lei pe o perioadă de 120 de luni, fiind calculată o rată de 578 lei/lunar. În data de 19.06.2009, a semnat contractul de credit nr. 20091312506, contract care era un formular, neavând posibilitatea de a negocia nicio clauză. În contract se precizează că dobânda efectivă este de 26,95% pe an, însă banca mai percepe și comisioane. Comisionul de acordare credit de 3% a fost oprit obligatoriu la data acordării creditului, primind efectiv numai suma de 12.500 lei, în loc de 12.875 lei, comisionul de acordare fiind de 375 lei. S-a prevăzut și un comision de urmărire riscuri, în sumă de 45 lei lunar, comision cu privire la care nu au avut posibilitatea negocierii, neînțelegând rostul acestuia atâta timp cât au fost obligați să încheie o asigurare de viață tot la CC unde beneficiarul asigurării era banca. Nici comisionul de rambursare anticipată nu a putut fi negociat, fiind reținut la data de 12.06.2015, în sumă de 354,92 lei.
Au arătat că, la data de 20.10.2009, au încheiat cu pârâta un alt contract de credit pentru suma de 48.000 lei, respectiv contractul de credit bancar nr. 20091551789. În conținutul acestuia s-a inserat comisionul de acordare credit de 3% (efectiv luat de bancă, în cumă de 1440 lei), fără a putea negocia acest aspect, primind efectiv suma de 48.000 lei redusă cu cei 1440 lei. În acest contract, pe lângă dobânda efectivă anuală se menționează și un comision de administrare de 168 lei. Au susținut că acest comision reprezintă o clauză abuzivă deoarece valoarea sumei pe care o restituie practic se dublează prin acest comision deoarece rata de credit este de 205 lei, iar comisionul de administrare este de 168 lei/lunar. În opinia lor, comisionul de administrare reprezintă o dobândă ascunsă. A invocat jurisprudența Înaltei Curți de Justiție din decizia nr. 302 din 2014. Cu privire la comisionul de acordare credit, au susținut că acesta este o clauză abuzivă deoarece nu a putut fi negociat cu banca, fiind impus de aceasta. Acest comision nu reprezintă un cost al băncii pentru întocmirea dosarului de credit, suma fiind în procent și nu o sumă fixă. Reclamanții au afirmat că instanțele românești s-au pronunțat în sensul că acest comision nu reflectă munca depusă de bancă pentru întocmirea unui dosar de credit.
În drept, au invocat Legea 193/2000.
În dovedire, reclamanții au solicitat administrarea pobei cu înscrisuri și cu expertiză contabilă.
Au anexat, în copie, următoarele înscrisuri: contract de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091551789, certificat de asigurare, grafic rambursare credit din 21.10.2009, act adițional nr. 1/07.10.2010 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091551789, grafic rambursare credit din 08.10.2010, de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091312506, certificat de asigurare, grafic de rambursare din 23.06.2009.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. 1 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.
La data de 03.11.2015, pârâta CC. a formulat întâmpinare, depusă la filele 45-61, solicitând, pe cale de excepție, respingerea ca lipsită de interes a solicitării de anulare a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată și respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la situația de fapt, pârâta a detaliat premisele contractuale ale speței.
La data de 19 iunie 2009, între Bancă, în calitate de creditor, domnul AA, în calitate de împrumutat si dna. BB, în calitate de coplătitor a fost semnat Contractul de credit nr. … care prevedea obligația subscrisei de a pune la dispoziție acestuia din urmă suma de 12.875,00 RON pentru o perioadă de 10 ani, respectiv 120 de luni (un împrumut pentru nevoi personale). Prețul perceput în schimbul oferirii acestui credit consta în dobânda și comisioanele percepute, așa cum au fost acestea stabilite în Contractul de credit, la momentul semnării acestuia. În acest sens, dobânda anuală efectivă la data semnării Contractului de credit a fost de 26,95 % pe an. Astfel, dobânda inițială a fost calculată ca fiind 18,25% pe an și este fixă pe toată perioada. Această prevedere se află la pct. 5 din Contractul de credit semnat de reclamant. Cuantumul comisioanelor percepute de Bancă pentru acordarea creditului a fost clar explicat în Contractul de credit, la pct. 9, din condițiile speciale. Astfel, exista (i) un comision de acordare credit de 3, 000 % flat (plătit o singură dată), (ii) comision de urmărire riscuri de 45,06 lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului și (iii) comision de rambursare anticipata: în primele 60 de luni de creditare -4,50 %, minim 30.000 EURO sau echivalent și peste 61 luni de creditare - 4,00 % minim 30.000 EURO sau echivalent.
La data de 20 octombrie 2009 între Bancă, în calitate de creditor, domnul, în calitate de împrumutat si dna. BB, în calitate de coplătitor a mai fost semnat un alt contract de credit, Contractul de credit nr. 20091551789 care prevedea obligația de a pune la dispoziție acestuia din urmă suma de 48.000,00 RON pentru o perioadă de 10 ani, respectiv 120 de luni (un împrumut pentru nevoi personale). Prețul perceput de subscrisa în schimbul oferirii acestui credit consta în dobânda și comisioanele percepute, așa cum au fost acestea stabilite în Contractul de credit, la momentul semnării acestuia. În acest sens, dobânda anuală efectivă la data semnării Contractului de credit a fost de 22,74 % pe an. Astfel, dobânda inițială a fost calculată ca ftind 14,25% pe an și este fixă pe toată perioada. Această prevedere se află la pct. 5 din Contractul de credit semnat de reclamant. Cuantumul comisioanelor percepute de Bancă pentru acordarea creditului a fost clar explicat în Contractul de credit, la pct. 9, din condițiile speciale. Astfel, exista (i) un comision de acordare credit de 3, 000 % flat (plătit o singură dată), (ii) comision de administrare de168 lei lunar, reprezentând 0,35 % din valoarea creditului și (iii) comision de rambursare anticipata: în primele 60 de luni de creditare - 4,50 %, minim 30.000 EURO sau echivalent și peste 61 luni de creditare - 4,00 % minim 30.000 EURO sau echivalent.
La data de 07 octombrie 2010, între părțile menționate mai sus, a fost semnat actul adițional nr. 1 ("Actul adițional 1" - Anexa 1) la Contractul de credit nr. 20091551789, prin care au fost agreate următoarele:
- rescadențarea creditului contractat prin Contractul de credit nr. 20091551789,
cu o rată lunară de 920,51 RON;
- diminuarea ratei lunare totale de plată la 461 RON, pe o periodă de 12 luni.
Privitor la excepția lipsei de interes a solicitării de anulare a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată, a arătat că, potrivit art. 9 lit. f din Contracte, pentru creditul acordat se percepea un comision de rambursare anticipată perceput în cuantum între 4,5% și 2% în funcție de perioada în care urma să intervină rambursarea anticipată. Nu reiese din niciun document depus de la dosarul cauzei faptul că reclamanții ar fi procedat la rambursarea anticipată parțială sau totală a creditului acordat astfel încât subscrisa să fi perceput aceste comisioane.
Referitor la inadmisibilitatea cererii de analiză a comisioanelor, a invocat art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."; Condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a atrage aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, pe cale de consecință, exceptarea unei clauze de la aprecierea caracterului său abuziv, sunt: (i) clauza să se refere la elemente care fac parte din obiectul principal al Contractului și (ii) clauza să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.
În ceea ce privește prima dintre condiții, a precizat că prevederile privind dobânda și comisioanele reprezintă în fapt clauzele prin care se stabilește prețul contractului. În sprijinul celor menționate, a amintit dispozițiile art. 3 litera g) din Directiva 2008/48/CE transpuse ulterior în legislația noastră prin OUG 50/2010, potrivit cărora prin cost total al creditului pentru consumatori înțelegem "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale (...)";. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 2450/2011) a reținut faptul că prețul contractului de credit este compus din dobândă și comisioane: "Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. 6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE";.
Cea de-a doua condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se aplica excluderea prevăzută de către art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 este ca acea clauză să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil. A considerat că limbajul utilizat este ușor inteligibil și ușor accesibil pentru orice consumator cu aptitudini medii de informare, după cum se poate observa din analizarea acestora. De asemenea, clauzele referitoare la perceperea comisioanelor sunt fără îndoială redactate într-un mod clar și inteligibil, fiind folosiți termeni nesusceptibili de interpretare. Acestea conțin modalitatea în care comisioanelor vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute și momentul la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare. Comisionul de administrare a fost agreat a fi perceput lunar, în cuantum de 1,75 RON. Comisionul de urmărire riscuri a fost prevăzut lunar în cuantum de 0,35%, de 45,06 RON/ lunar și respectiv de 168 RON/lunar. Comisionul de acordare credit a fost perceput o singură dată, la semnarea Contractului de credit, și era în cuantum de 3,0% flat. Comisionul de rambursare anticipată urma a fi perceput în mod diferit, variind între 4.5% si 4%. Totodată, împrumutatul a luat la cunoștință și și-a asumat clauzele mai sus arătate, după cum rezultă și din declarația cuprinsă la finalul acestuia: "Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime."; Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în legătură cu această problemă următoarele: "Cât privește susținerea recurentei reclamante, în sensul că această prevedere contractuală stipulată la art. 10 nu a fost negociată în mod direct, aceste contracte fiind preformulate, standard, este de observat că, la art. 21 din contractul de credit bancar, cu titlu de "Clauze speciale";, s-a stipulat: "Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime";, astfel încât, față de conținutul acestei clauze, Înalta Curte apreciază critica recurentei drept nefondată, cu atât mai mult urmare încheierii contractului, care presupune o reală negociere a acestuia si care exclude abuzul de drept al părții determinante în pretinsul raport de adeziune creat.";
Ca atare, întrucât prevederile referitoare la dobândă și comisioane reprezintă parte din "obiectul principal al contractului";, fiind totodată redactate într-un limbaj clar inteligibil, este incontestabil faptul că instanța nu are dreptul de a interveni în redactarea acestora.
Cu privire la inadmisibilitatea cererii de restituire a sumelor încasate cu titlu de comisioane, pârâta a arătat că reclamanții solicită instanței aplicarea principiului restitutio in integrum, iar, în consecință, ca urmare a eventualei constatări de către instanța a respectivelor clauze ca fiind abuzive, să oblige pârâta la restituirea sumelor de bani percepute urmare a aplicării acelor clauze contractuale. Se reține în doctrină faptul că unul dintre principiile efectelor nulității îl constituie repunerea părților în situația anterioară care s-ar putea realiza prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat. Cu toate acestea, doctrina apreciază că de la principiul restitutio in integrum există și anumite excepții, printre care s-ar număra și menținerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă. Este de notorietate încadrarea contractelor de credit în categoria contractelor cu executare succesivă, având în vedere obligațiile împrumutatului, de a rambursa lunar principal, dobândă precum și comisioanele stipulate contractual. În acest sens, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: "Contractul de Credit reprezintă contract cu executare succesivă, iar în cazul împrumutului de consumație intervine rezilierea, specifică contractelor cu executare succesivă si nu rezoluțiunea specifică contractelor cu executare dintr-o dată, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe durata contractuală. Astfel, prestațiile ambelor părți, respectiv atât cele ale împrumutatului, cât si cele ale împrumutătorului se execută în timp. în mod succesiv."; Anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă si în cazul contractului de credit încheiat de bancă. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot așa, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție de către creditor.";
Chiar și în situația în care contractul nu ar fi un contract cu executare succesivă, ci cu executare uno ictu, a arătat că această caracterizare nu s-ar aplica în nici un caz componentei costurilor care constă în comisionul de administrare. Astfel, există contraprestații din partea CC în schimbul cărora se percep aceste comisioane.
Pârâta a susținut că cererea reclamanților este netemeinică deoarece nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor criticate. Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză va putea fi considerată abuzivă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: i. asupra acelei clauze să nu se fi purtat negocieri; ii. Acea clauză, prin ea însăși sau împreună cu altele din contract, să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților: iii. Dezechilibrul semnificativ astfel creat să fie contrar cerințelor bunei-credințe.
Clauzele privitoare la comisioane nu pot fi criticate sub aspectul lipsei de negociere. Condiția lipsei caracterului negociat trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 care stabilește că "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei";. Rezultă că lipsa caracterului negociat ar putea fi constatată doar în cazul în care reclamanții ar fi dovedit faptul că au încercat/intenționat negocierea, iar banca nu a oferit posibilitatea de a negocia o anumită clauză, adică nu a acceptat modificări sau ajustări. Faptul că nu a existat din partea consumatorului o inițiativă în sensul de a solicita să negocieze anumite clauze contractuale nu este un abuz al băncii din moment ce ar fi fost ilogic ca banca să facă o ofertă și apoi să aibă tot ea inițiativa de a-și contraoferta propria ofertă.
În ceea ce privește afirmația reclamantului, potrivit căreia Contractul de credit nu permite negocierea prevederilor sale, chiar dacă permite înțelegerea acestora de către aderent, se impun două precizări. Astfel, în primul rând, reclamantul recunoaște că a înțeles ceea ce contractează, aspect care este de natură a confirma faptul că prevederile contractuale sunt redactate în termeni clari și inteligibili, accesibili pentru orice consumator mediu. Cu alte cuvinte, reclamanții au ales dintre toate ofertele de pe piață oferta propusă de bancă. Această alegere nu a fost una din pură șansă, ci un rezultat al unei analize făcute de un consumator diligent, care înțelege faptul că pentru o sumă împrumutată va trebui să achite un preț. În al doilea rând, referitor la susținerea potrivit căreia nu ar fi permisă negocierea prevederilor contractului de credit aceasta este neîntemeiată. Astfel, a arătat că, la nivelul băncii există o reglementare internă care stabilește atât procedura de negociere, cât și responsabilitățile salariaților băncii în ceea ce privește desfășurarea acestei proceduri. Art. 1.2.1 din procedura mai sus amintită prevede următoarele, "pot beneficia de un nivel negociat al comisioanelor/marjei produs din structura dobânzilor/dobânzii fixe practicate la credite persoane fizice/persoane fizice autorizate care au cont deschis/nu au cont deschis la CC si care solicită negocierea dobânzii/comisioanelor pentru produsele tip credit pe care intenționează să le cumpere";. Cu alte cuvinte procedura mai sus menționată devine aplicabilă de la data la care se solicită negocierea de către un consumator, inclusiv pe chestiunea comisioanelor.
Cât privește produsele bancare ce pot fi negociate, art. 1.2.2 din procedura de negociere stabilește că "produsele pentru care se pot negocia comisioanele, dobânda fixă sau marja de produs din structura dobânzii sunt toate produsele de creditare clienți retail cu excepția facilității de descoperit de cont acordare prin intermediul cardului de debit";.
Totodată, în ceea ce privește etapele procesului de negociere, la art. 3.1 din procedura se prevede faptul că "inițierea analizei pentru avizarea/aprobarea unui nivel negociat al comisioanelor/dobânzii fixe/marjei de produs din structura dobânzilor, începe cu solicitarea scrisă a clientului retail.."; Așadar, din prevederile mai sus citate se desprinde cu ușurință concluzia potrivit căreia orice consumator poate negocia cu banca nivelul dobânzii si al comisioanelor. Ceea ce este însă important de reținut este faptul că această procedură de negociere trebuie să fie inițiată de consumator, și nu de bancă, întrucât ar fi absurd ca banca să propună oferta de creditare și să și demareze o negociere cu consumatorul pentru modificarea propriei oferte.
Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi existat nicio informare a consumatorilor cu privire la ofertele existente în portofoliul subscrisei, cu siguranță consumatorii nu ar mai fi contractat un nou credit tot la CC. Astfel, față de existența a două contracte de credit încheiate între reclamanți și CC, se poate aprecia că aceștia au fost niște consumatori diligenți, care au studiat ofertele de pe piața bancară a produselor puse la dispoziție și le-au ales pe acelea care se pliau cel mai bine pe nevoile acestora.
În concluzie, deși toate informațiile referitoare la prețul Contractelor (preț în care sunt incluse, astfel cum am arătat deja, toate comisioanele percepute de Bancă) erau cunoscute încă înainte de a contracta, deși reclamanții recunosc ei înșiși că au înțeles conținutul contractelor, deși reclamanții nu au ales să își exercite dreptul de negociere cu privire la clauzele contestate nici anterior încheierii Contractelor și nici ulterior, pe tot parcursul derulării acestora, cu toate ca aveau această posibilitate, totuși, aceiași reclamanți înțeleg să conteste aceste prevederi prin prisma unei așa-zise lipse de negociere, la 6 ani de la data încheierii Contractului de credit, și respectiv după rambursarea în integralitate a împrumutului.
Pârâta a susținut că este evident că nu este vorba despre un consumator "abuzat";, ci doar despre unul care încearcă în mod nejudicios completarea disponibilului bănesc prin solicitarea unor sume de bani.
Clauzele privitoare la comisioanele percepute de bancă nu pot fi criticate sub aspectul creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor. În ceea ce privește critica reclamantului potrivit căreia contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care au fost percepute comisioanele, a învederat că nu există nicio prevedere legală care să oblige banca la detalierea motivelor perceperii unor costuri, banca fiind obligată doar la exprimarea termenilor contractuali de o manieră clară, accesibilă nivelului de înțelegere și de informare al unui consumator mediu. Or, banca și-a respectat această obligație, prevederile contractuale contestate de reclamanți fiind redactate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pe de altă parte, lipsa detalierii în contractul de credit a motivelor pentru care banca percepe anumite comisioane nu echivalează cu inexistența acestor motive. Astfel, toate comisioanele percepute de bancă au la bază o contraprestație, sumele achitate de consumator cu titlu de comision reprezentând un cost al creditului, pe care banca trebuie să îl suporte.
Referitor la comisionul de acordare credit, a arătat că acesta se percepe pentru activități de punere la dispoziția clientului a creditului, în concret, comisionul de acordare cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare. Mai mult, acest comision este perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziția clientului. Așadar, comisionul de acordare este un cost justificat, pe care banca l-a învederat împrumutatului de la momentul solicitării creditului, deci înainte de semnarea contractului de credit, acesta fiind reluat și menționat clar și inteligibil chiar pe prima pagină a contractului de credit. În lumina acestor argumente, pârâta a susținut că perceperea acestui comision nu poate fi contestată prin prisma lipsei contraprestației, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o speță similară, stabilind faptul că "acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziție de client, analiză ce presupune existența unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situație. În consecință, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturi si obligații, deoarece este la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv un procent din valoarea creditului sau o sumă fixă.";
În ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, pârâta a precizat că acest comision este perceput exclusiv pentru creditele acordate fără garanții reale mobiliare/imobiliare sau personale. În contextul inexistenței unor elemente suplimentare (garanții) care să confere împrumutătorului confortul unei satisfaceri cât mai cuprinzătoare a creanței sale, scopul perceperii acestui comision apare ca fiind evident și anume prevenirea unor riscuri de colectare cu întârziere/necolectare a sumelor ce trebuie plătite băncii de către titularul de credit. Potrivit practicilor comune din sectorul financiar- bancar în perioada 2005-2007, pentru astfel de credite de nevoi personale, negarantate, Banca și-a asigurat pe piața asigurărilor împotriva riscului de neplată întreg portofoliul de credite fără garanții, costul asigurării, respectiv costul cu riscul de neplată fiind reflectat corespunzător în prețul creditelor. Odată ce pe piața asigurărilor s-a renunțat la astfel de produse de asigurare, Banca a intemalizat riscul de neplată aferent portofoliilor de credite, costul cu riscul de neplată fiind reflectat în continuare în prețul creditelor. Contraprestatia Băncii în schimbul căreia se percepe comisionul de urmărire riscuri este reprezentată de efectuarea operațiunilor care implică gestiunea riscului de credit, cum ar fi cele de colectare realizate de către Bancă sau societăți specializate asupra portofoliului de credite care înregistrează întârzieri la plata creditelor. în același timp, acest comision reflectă și costul cu riscul de neplată în integralitate pentru întregul portofoliu de credite de acest tip.
Mai mult decât atât, cu privire la comisionul de risc, Banca a procedat în permanență în conformitate cu reglementările BNR. Astfel, Norma nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intem al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intem a instituțiilor de credit obligă instituțiile de credit să ia măsuri în vederea administrării și gestionării riscurilor de credit (riscul de credit este definit la art. 3 lit. g din această normă, ca reprezentând riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale). Totodată, art. 50 din aceeași normă obligă instituțiile de credit ca la elaborarea politicilor privind gestionarea riscului de credit să aibă în vedere "toate activitățile acestora și trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât și întregul portofoliu."; Mai mult decât atât, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului acestui comision, aceasta s-a realizat tot în conformitate cu prevederile normei BNR mai sus amintite. Astfel, art. 51 alin. (2) din această normă prevede faptul că "în ceea ce privește cadrul contractual, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puțin următoarele: a) natura specifică a creditului; b) clauzele contractuale aferente creditului; c) profilul expunerii până la scadență prin prisma evoluțiilor potențiale ale pieței; d) existența garanțiilor reale sau personale; e) probabilitatea nerespectării obligațiilor contractuale, stabilită pe baza unui sistem intern de rating."; Așadar, cuantumul comisionului de risc este stabilit în baza unui sistem intern de rating, sistem care este influențat de o serie de factori impuși de Banca Națională. Cu titlu de exemplu, printre acești factori se numără existența sau inexistența garanțiilor acordate de împrumutat. Cu privire la acest aspect, Banca percepe comisionul de risc exclusiv pentru creditele acordate fără garanții reale mobiliare/imobiliare sau personale. Totodată, ca parte a politicii pentru gestionarea și administrarea riscului de credit, Banca constituie provizioane specifice de risc de credit, obligația de constituire a unor astfel de provizioane fiind impusă de art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002. Provizioanele specifice de risc de credit reprezintă cheltuieli ale Băncii în legătură cu creditul acordat împrumutatului, cheltuieli ce sunt incluse în costul total al creditului. Față de toate aspectele menționate se impune o singură concluzie, și anume aceea că perceperea comisionului de risc nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, câtă vreme acest comision (i) are o justificare și (ii) face parte din politica Băncii de administrare și gestionare a riscului de credit, politică impusă chiar prin normele BNR.
Referitor la comisionul de administrare, acesta este perceput de Bancă indiferent de tipul de credit acordat consumatorului și este prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare. Contraprestațiile Băncii care justifică în mod neîndoielnic necesitatea perceperii comisionului de administrare sunt următoarele: întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului; informări client cu privire la modificările costurilor creditului atât la inițiativa băncii, cât și impuse de legislația românească; închidere cont de credit și informare client; informări client cu privire la înregistrarea de credite restante. Așadar, în cadrul comisionului de administrare se regăsesc costurile suportate de bancă pentru diligențele cu care aceasta se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect, în conformitate cu prevederile contractuale - ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie efectuate la timp. Toate aceste operațiuni sunt constante și trebuie efectuate într-un anumit interval de timp, astfel încât să nu genereze sincope în procesul de rambursare a creditului acordat.
Totodată, pârâta a precizat că OUG 50/2010, al cărei scop a fost acela de a clarifica modul de calcul al dobânzii și tipurile comisioanelor ce pot fi percepute de Bancă, permite perceperea comisionului de administrare, stabilind totodată care este rațiunea acestuia. Astfel, potrivit art. 36, "comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.";
Cu alte cuvinte, acest comision, a cărui rațiune rezultă chiar din lege, se percepe pentru activități de administrare a contului de credit, cum ar fi întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditelor, informarea clientului cu privire la modificările costurilor creditului atât la inițiativa Băncii (în cazul creditelor cu dobândă variabilă), cât si impuse de legislația românească.
Cât privește modul de stabilire, comisionul de administrare este perceput într-un cuantum fix, indicat expres în Contractul de credit. De altfel, întrucât comisionul de administrare reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe toată perioada creditării, indiferent de valoarea sumei rămase de rambursat.
Cu privire la comisionul de rambursare anticipată, pârâta a precizat că acesta este perceput exclusiv pentru creditele cu dobândă fixă și este prevăzut în valoare procentuală calculată la valoarea creditului rambursată anticipat, cuantumul acestuia fiind diferențiat în funcție de perioada de creditare rămasă. Contraprestațiile CC care explică necesitatea perceperii acestui comision de rambursare anticipată constau în demersurile întreprinse cu acoperirea costurilor legate de rambursarea anticipată a creditului. Astfel, în situația în care consumatorul uzează de dreptul său de a rambursa creditul anticipat, CC suferă un prejudiciu constând în neîncasarea dobânzii conform graficului inițial de rambursare.
De asemenea, lichiditățile necesare acordării creditelor cu dobândă fixă sunt obținute din sumele constituite cu titlu de depozit, sume pentru care CC plătește, la rândul său, o dobândă fixă către deponenți. Or, în cazul unei rambursări anticipate, intervenite într-o perioadă în care rata dobânzii este sub nivelul ratei fixe pe care o achita împrumutatul, CC va continua să plătească aceeași dobândă fixă la depozite, pe de o parte, dar este forțată să folosească sumele încasate anticipat la dobânzi mai mici (aplicabile la data rambursării) decât cele pe care le-ar fi încasat din creditul plătit în avans. Așadar, în situația rambursării anticipate, CC este lipsită de o sursă de venit (dobânda), dar este în continuare ținută să suporte costul sumelor preluate de la deponenți. Așadar, rezultă fără îndoială faptul că perceperea comisioanelor nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, din moment ce acestea reprezintă costul unor operațiuni efectuate de Bancă, indispensabile pentru acordarea, administrarea și restituirea sumei acordare cu titlu de împrumut. În acest context, apare ca evident eronată susținerea reclamantului, potrivit căreia aceste comisioane ar reprezenta o dobândă mascată.
Intenția Băncii nu a fost niciodată în sensul ascunderii costurilor care urmau a fi percepute în baza contractului de credit sau a mascării acestora în vreun fel, dovada clară în acest sens fiind dispozițiile contractuale care reglementează în clauze diferite toate obligațiile de plată. Totodată, reclamantul cunoștea încă de la momentul semnării contractului de credit totalitatea obligațiilor impuse în sarcina sa (deci inclusiv obligația de plată a comisioanelor), acestea fiind reflectate în DAE. În realitate, comisioanele transpun cheltuielile Băncii, pe care aceasta fie putea să le includă în dobândă, fie să le detalieze separat de aceasta. Dacă există consumatori care critică faptul că nu înțeleg din ce este format prețul creditului, reclamantul, din contră, fiind în cunoștință de cauză și în fața unei transparențe maxime dovedite de bancă, consideră că nu trebuie să fie incluse în costul creditului acordat cheltuielile suportate de Bancă. Dacă am accepta admisibilă o astfel de ipoteză, am deschide calea oricărei persoane să negocieze orice componentă a prețului, indiferent de costul efectiv pe care îl suportă un profesionist. Cu titlu de exemplu, urmând același raționament, reclamanții ar putea solicita instanței să oblige banca să elimine din prețul total al creditului partea de costuri aferentă chiriei spațiului sucursalei unde a contractat acesta sau, și mai elocvent, partea de costuri ce acoperă cheltuielile cu salariile analistului de credit care se ocupă și în acest moment de dosarul clientului. Este evident că reclamanții nu pot solicita instanței să aprecieze asupra cheltuielilor băncii ce intră în prețul contractului și nu poate să elimine aceste cheltuieli doar la nivel scriptic. Dacă instanța ar interveni asupra acestor clauze, nu numai că nu ar aduce un echilibru contractual, dar ar produce un dezechilibru în prezența căruia banca nu ar mai fi oferit suma creditată.
În concluzie, pârâta a susținut că este exclusă existența unui dezechilibru contractual, din moment ce (i) comisioanele sunt percepute în schimbul unor contraprestații precis determinate ale Băncii, iar (ii) cuantumul comisioanelor a fost stabilit în mod clar și de comun acord în Contractul de credit.
Pârâta a solicitat menținerea prezumției bunei - credințe. Deși a expus pe larg motivele care atestă inexistența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, totuși, în cazul în care instanța ar reține contrariul, aceasta va trebui să analizeze, în conformitate cu prevederile Legii 193/2000, dacă presupusul dezechilibru invocat de reclamant ar fi contrar bunei-credințe, condiție necesar a fi întrunită pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor. Ca să poată aprecia asupra acestui caracter al "dezechilibrului semnificativ"; trebuie identificat ce poate să semnifice buna-credință în contractele de credit. Sub acest aspect trebuie să se constate că banca aplică aceste categorii de comisioane pentru toți clienții cu acest tip de contract de credit, iar cuantumul acestor comisioane este unul la nivel competitiv (în avantajul consumatorilor) pe o piață foarte bine dezvoltată din punct de vedere al concurenței. Mai mult, clauzele privind perceperea comisioanelor sunt redactate într-un limbaj extrem de clar și inteligibil, modalitatea de calcul a acestora fiind redată astfel încât să nu necesite o pregătire prealabilă/de specialitate în vederea înțelegerii acesteia. Relația contractuală dintre Bancă și împrumutat a fost caracterizată în întregime de o transparență totală a costurilor implicate de acordarea creditului, o dovadă în plus în acest sens fiind achitarea tuturor costurilor de către împrumutat, pe toata perioada de desfășurare a relațiilor contractuale, fără ca acesta să indice vreo nelămurire cu privire la orice element component al costului total al Contractului de credit.
Sub un alt aspect, pârâta a învederat disponibilitatea și receptivitatea Băncii la propunerile consumatorilor, concretizate prin încheierea Actului adițional la al doilea contract, prin care se prevedea rescadențarea creditului contractat prin Contractul de credit nr. 20091551789, cu o rată lunară de 920,51 RON și diminuarea ratei lunare totale de plată la 461 RON, pe o periodă de 12 luni.
Pe de altă parte, buna-credință se prezumă până la proba contrară. Astfel, nu este suficient ca reclamanții să invoce, pur formal, un pretins comportament contrar exigențelor bunei-credințe, ci ar fi fost necesar să și probeze o astfel de susținere, or, reclamanții nu au probat în vreun fel o astfel de susținere.
În concluzie, nici această condiție impusă de Legea 193/2000 în vederea calificării unei clauze drept abuzivă nu a fost îndeplinită, banca bucurându-se în continuare de prezumția bunei-credințe.
Pârâta, având în vedere considerentele expuse, a considerat că se impune respingerea ca neîntemeiată a criticilor aduse clauzelor privind comisioanele întrucât: (a) aceste clauze au o formulare clară și transparentă; (b) clauzele nu pot fi criticate din perspectiva lipsei negocierii; (c) s-a demonstrat absența dezechilibrului drepturilor și obligațiilor părților prin explicitarea contraprestației subscrisei; (d) nu a fost răsturnată prezumția bunei-credințe a băncii.
În drept, a invocat Legea nr. 193/2000.
În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului.
Pârâta a anexat întâmpinării, în copie, actul adițional nr. 1/07.10.2010 și jurisprudență.
La data de 23.11.2015, reclamanții au depus răspuns la întâmpinare, la filele 124-125 din dosar. Cu privire la excepția lipsei de interes în solicitarea de a se constata nulitatea clauzei privind comisionul de rambursare anticipată, au arătat că acest comision a fost reținut de pârâtă la data de 12.06.2015, în sumă de 354,92 lei. Au precizat că a fost perceput acest comision când au plătit integral creditul.
Au solicitat respingerea excepției inadmisibilității analizei comisioanelor, având în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Reclamanții au solicitat respingerea excepției inadmisibilității cererii de restituire a sumelor încasate cu titlu de comisioane, nefiind o excepție, ci o chestiune de fond.
Au precizat că, la data încheierii contractului de credit, nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză, li s-a spus că ori semnează, ori nu iau nici un ban, și că nu au avut posibilitatea de a lua acasă un exemplar al contractului de credit pentru a-l citi acasă și a se lămuri cu privire la clauze. La bancă li s-a pus în față un contract cadru, nu li s-a explicat nicio clauză și nu au negociat cu banca nici o clauză în cunoștință de cauză.
Prin încheierea de ședință din data de 16 februarie 2016, instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei de interes în formularea cererii de a se constata nulitatea clauzei privind comisionul de rambursare anticipată.
Instanța apreciază ca nefondată această excepție. Din calculul depus la dosar chiar de către pârâtă, la fila 138, rezultă că a fost perceput un comision de rambursare anticipată în cuantum de 127,18 RON, aferent contractului de credit nr. 20091312506/23.06.2009, și un comision de rambursare anticipată în cuantum de 350,08 RON, aferent contractului de credit nr. 20091551789/21.10.2009. Așadar, susținerile pârâtei referitoare la lipsa de interes motivat de faptul că reclamanții nu au dovedit că au procedat la rambursarea anticipată a creditului sunt neîntemeiate. De altfel, în finalul întâmpinării pârâta menționează că împrumutul a fost rambursat integral, iar reclamanții de asemenea au precizat în răspunsul la întâmpinare (fila 124) că acest comision a fost perceput când au plătit integral debitul. Din extrasul de cont depus la fila 137 rezultă cert că reclamanții au rambursat integral creditul la data de 25.06.2015.
În consecință, instanța va respinge ca nefondată excepția lipsei de interes.
Pe fondul cauzei, instanța a administrat, la cererea părților, proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Instanța a apreciat ca nefiind utilă soluționării cauzei proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamanți, având în vedere înscrisurile depuse la dosar și proba cu interogatoriul reclamanților, solicitată de pârâtă.
Examinând probele administrate în cauză și apreciindu-le în mod liber, potrivit convingerii sale, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 19.06.2009, reclamanții AA, în calitate de împrumutat, și Lazăr Dorina-Valentina, în calitate de coplătitor, au încheiat cu pârâta CC., contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091312506/19.06.2009, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 12.875 RON, reprezentând credit pentru nevoi personale, pe o perioadă de 120 de luni.
Conform art. 9 din contract, "Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane: a. comision de acordare credit de 3,00% flat; … e. comision de urmărire riscuri de 45,06 RON lunar, reprezentând un procent de 0,35 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1; f. comision rambursare anticipată: - în primele 60 de luni de creditare: 4,50%, minim 30,00 EUR sau echivalent; - peste 61 luni: 4,00%, minim 30,00 EUR sau echivalent.";
La data de 07.10.2010, părțile au încheiat actul adițional nr. 1/07.10.2010 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091551789/20.10.2009 potrivit căruia banca a rescadențat creditul împrumutatului prin diminuarea ratei lunare totale de plată în urma negocierii. Pentru rescadențarea creditului, potrivit pct. 7 din actul adițional, "clientul va plăti un comision de rescadențare fix de 30 EUR sau echivalent";.
Ulterior, la data de 20.10.2009, reclamanții AA, în calitate de împrumutat, și Lazăr Dorina-Valentina, în calitate de coplătitor, au încheiat cu pârâta CC., contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ,……, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 48.000 RON, reprezentând credit pentru nevoi personale, pe o perioadă de 120 de luni.
Potrivit art. 13 și art. 19 din contract, creditul reprezintă în realitate refinanțarea creditului anterior.
Conform art. 9 din contract, "Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane: a. comision de acordare credit de 3,00% flat; b. comision de administrare de 168,00 RON lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1; … f. comision rambursare anticipată: - în primele 60 de luni de creditare: 4,50%, minim 30,00 EUR sau echivalent; - peste 61 luni: 4,00%, minim 30,00 EUR sau echivalent.";
În anul 2015, reclamanții au rambursat anticipat întregul credit.
Prin acțiunea de față, reclamanții au considerat ca fiind abuzive clauzele referitoare la perceperea comisionului de acordare credit, a comisionului de urmărire riscuri, a comisionului de rambursare anticipată și a comisionului de administrare.
În drept, instanța reține că este incidentă în speță Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, invocată de părți, întrucât reclamanții au calitatea de consumatori, în sensul art. 2 alin. 1 din lege, iar pârâta are calitatea de profesionist, în accepțiunea art. 2 alin. 2 din lege, raportul juridic născut ca urmare a încheierii contractelor de credit supuse analizei în cauză intrând așadar sub incidența de reglementare a acestui act normative din domeniul protecției consumatorului.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.";
În primul rând, se impune a fi analizată apărarea pârâtei referitoare la exceptarea clauzelor criticate de reclamanți de la analiza caracterului abuziv, conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Acest text legal instituie o excepție de la controlul naturii abuzive a clauzelor cuprinse în contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii, fiind înlăturate de la acest control clauzele care definesc obiectul principal al contractului sau care vizează raportul calitate/preț al serviciilor furnizate, cu condiția exprimării lor într-un limbaj ușor inteligibil.
Sub acest aspect, instanța consideră că obligația reclamanților de a achita un comision de acordare a creditului, un comision de urmărire riscuri și un comision de rambursare anticipată în baza primului contract din 19.06.2009 și de a achita un comision de acordare a creditului, un comision de administrare și un comision de rambursare anticipată în temeiul celui de al doilea contract din 20.10.2009 este prevăzută în cuprinsul unor clauze care definesc obiectul principal al contractului, fiind exprimate într-un limbaj clar, motiv pentru care sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv.
Jurisprudența CJUE, respectiv cauza Caja de Ahorros, nu are relevanță în speță deoarece în cauza respectivă legislația spaniolă nu preluase această excepție permisă de directiva europeană, iar Curtea a avut de hotărât dacă acest lucru este permis. În acest context particular, s-a statuat în sensul că legislația unui stat poate să permită controlul jurisdicțional al caracterului abuziv și al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului față de serviciile furnizate, în acest fel stabilindu-se un nivel de protecție efectivă mai ridicat decât cel prevăzut la nivel european. Situația din speță este diferită de aceea din cauza CJUE, deoarece legislația românească a preluat ca atare excepția permisă de directiva europeană și nu a acordat un nivel de protecție sporit, așa cum s-a procedat în legislația spaniolă.
Instanța apreciază în continuare că prin clauze contractuale "clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate"; nu se înțelege definirea economică a tuturor elementelor menționate într-un contract, fie și unul complex, cum e cel de creditare, ci aceste clauze clare se referă esențialmente la înțelegerea naturii și întinderii obligației. Or, natura și întinderea obligației consumatorilor vizați de astfel de clauze era clară, fiind o obligație de a da o sumă de bani, ușor determinabilă.
În concluzie, prezenta instanță este în acord cu pârâta că astfel de clauze privesc obiectul contractului și, fiind clar exprimate, nu intră sub incidența controlului din perspectiva caracterului abuziv.
În subsidiar, instanța optează să analizeze totuși clauzele criticate de reclamanți, pentru ipoteza în care s-ar considera că acestea nu sunt exceptate de la evaluarea naturii abuzive, conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
Instanța reține că art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 impune îndeplinirea cumulativă a două condiții pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale și anume: 1) clauza să nu fi fost negociată direct și 2) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței bunei-credințe.
Instanța apreciază că este evidentă natura contractului de credit ca fiind un contract de adeziune în sensul definit de doctrină ca fiind acel contract ale cărui clauze sunt prestabilite în intregime de către una din părți, iar cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute, fiind liberă să le accepte sau să nu le accepte, iar dacă acceptă, atunci aderă pur și simplu la contractul prestabilit. Este de subliniat însă că această varietate de contract este permisă de lege, iar calificarea juridică dată unei convenții ca fiind un contract de adeziune nu este suficientă pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor tip. Instanța apreciază că nu există o prezumție legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care contractele de adeziune le cuprind. În considerarea, însă, a legislației privind protecția consumatorilor, este de domeniul evidenței că legiuitorul intern și cel european au în vedere existența acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniștilor dovada caracterului negociat al clauzelor ca garanție a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.
Sarcina probei referitoare la împrejurarea că prevederile contractuale standard preformulate au fost negociate revine profesionistului, așa cum rezultă din art. 4 alin. 3 teza ultimă din Legea nr. 193/2000, așadar pârâtei.
În această ordine de idei, instanța subliniază că din economia Legii nr. 193/2000 se desprinde neîndoielnic faptul că legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, iar acest regim vizează cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, de aceea analiza tuturor condițiilor impuse pentru a verifica natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze la aceste două momente, fiind, în această logică și sub aspectul caracterului abuziv al unor clauze, quasi-irelevant faptul că un contract s-a pus în executare, față de caracterul retroactiv al sancțiunii nulității, atașată acestui caracter abuziv.
Instanța apreciază că în speță pârâta nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzei. Este dincolo de orice îndoială că, în materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-l pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul, în cazul în care are o susținere de acest gen. Este, de asemenea, necontestat faptul că în speță este vorba de contracte de adeziune, preformulate, care nu sunt interzise de lege, dar care cad sub incidența regimului legal de protecție instituit de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului.
În acest context, instanța constată, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, că nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele denunțate în cauza de față ar fi fost negociată direct cu împrumutații, așa cum impune textul legal evocat.
Preliminar, trebuie subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită și dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voință, respectiv faza negocierii, din interpretarea logic-gramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferință necondiționată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.
În această logică, trebuie evidențiat faptul că sunt lipsite de relevanță faptul că reclamanții au semnat contractele de împrumut, precum și împrejurarea că aceștia au optat pentru un anumit tip de contract preformulat dintr-o serie de alte contracte similare de același gen, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuții prealabile încheierii contractului și din care a reieșit obținerea acordului împrumutatului cu privire la conținutul clauzei denunțate. Ca urmare, apărările formulate de către pârâtă, întemeiate pe lipsa solicitării unei negocieri din partea reclamanților, sunt apreciate ca neîntemeiate, întrucât nu se înscriu în teza probatorie deja enunțată.
Cum, în cauză, pârâta nu a probat o asemenea negociere directă în legătură cu prevederile contractuale criticate de reclamanți, instanța reține ca fiind îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Cât privește cea de-a doua condiție, instanța apreciază că aceasta nu este îndeplinită în speța de față întrucât clauzele care impun comisioanele respective au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare și reclamanții nu au dovedit că au creat dezechilibre semnificative între drpturile și obligațiile părților.
Instanța reține în legătură cu comisionul de acordare a creditului că acesta este perceput de bănci pentru amortizarea costurilor pe care le suportă pentru acordarea creditului, cum sunt cheltuielile pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc., aceste cheltuieli fiind inerente pentru buna desfășurare a activității băncii. Faptul că nu este indicată în mod expres în contract contraprestația băncii pentru perceperea comisionului de acordare nu este de natură să imprime acestuia caracter abuziv. A pretinde ca banca să prevadă în convenția de credit, în mod explicit și pe înțelesul tuturor, rațiunea și finalitatea fiecărui comision aplicat este o sarcină excesivă. Esențial este că acest comision era permis de legislația în vigoare la data încheierii convenției și că a fost indicat în modul cel mai transparent cu putință în convenția de credit.
Contrar susținerilor reclamanților, instanța consideră că nu există un dezechilibru între drepturi și obligații și că nu sunt încălcate exigențele bunei-credințe prin perceperea acestui comision, calculat la valoarea creditului, întrucât acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziție de client, analiză ce presupune existența unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situație.
Esențial de reținut este că în contract nu s-a prevăzut și plata de către împrumutați a unui alt comision care să presupună, din partea băncii, aceleași operațiuni legate de analiza și soluționarea cererilor, ca atare nu există un dezechilibru semnificativ între drepturi și obligații, deoarece este la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv un procent din valoarea creditului sau o sumă fixă.
Instanța mai reține că, la data încheierii contractului de credit, nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) stabilindu-se că pentru analiza dosarului se percepe un comision în sumă fixă.
În ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, aplicabil în temeiul contractului încheiat la 19.06.2009 până la semnarea contractului din 20.10.2009, instanța apreciază că sc opul acestuia a fost explicat de pârâtă, prin întâmpinare, fiind în prezența unui contract ce se derula pe o durată lungă de timp, de 10 ani, și căruia nu îi era afectată nicio garanție reală sau personală. Pârâta a arătat că acest comision este de natură a acoperi costul cu asigurarea pentru riscul de neplată, cu operațiunile care implică gestiunea riscului de credit, având în vedere normele BNR constituirea provizioanelor etc.
Deși nu se enumeră într-o manieră exhaustivă riscurile pe care le suportă creditorul într-un contract de împrumut de lungă durată, aceasta din cauză că riscurile punctuale pot fi multiple și sunt aproape imposibil de indicat toate, punctul convergent al acestor riscuri este reprezentat de o situație, din păcate, foarte întâlnită: imposibilitatea debitorului de a-și achita datoria coroborată cu imposibilitatea executării silite a acestuia. Or, nu se poate considera că un consumator mediu dintr-o societate deschisă, cu economie de piață, nu-și poate imagina că creditorul său dintr-un contract de împrumut nu se teme de convergența celor două mari situații enunțate și că, pentru a o evita, nu ar trebui să efectueze niște cheltuieli suplimentare importante ce au drept scop atât studierea evoluției riscurilor pe piața relevantă în ansamblu, cât și aplicarea acestor riscuri la cazul individual.
Mai mult, în calitate a sa de "împrumutător"; profesionist, având ca principală sursă de profit creditarea (deci urmărind creditarea în urma căreia se recuperează atât capitalul, cât și dobânzile), este logic ca orice bancă să acorde fonduri importante studierii solvabilității generale a clienților săi, precum și a solvabilității fiecărui client în parte. Or, este logic ca aceste costuri să fie recuperate fie din creșterea dobânzilor (pentru ca dobânda să acopere și profit și cheltuieli de funcționare, în general), fie din imputarea separată, sub forma unor comisioane, a diverselor cheltuieli de funcționare. Or, dintre toate cheltuielile de funcționare, apreciate global și particular, cea mai importantă este reprezentată de urmărirea și pe cât posibil prevenirea riscurilor. Deci, pe lângă caracterul inteligibil al clauzei, sumele imputate cu acest titlu nu apar drept creând un dezechilibru semnificativ față de prestația Băncii, care este o prestație fără de care nu se poate (sine-qua-non) cu privire la supraviețuirea oricărei entități de credit.
Faptul că ulterior încheierii contractului debitorul, fiind solvabil și de bună-credință, îi creează mult mai puține cheltuieli efective băncii decât media celorlalți nu poate da dreptul la rambursarea sumei, nici nu transformă retroactiv clauza în abuzivă, din moment ce, la momentul încheierii, niciuna dintre părți nu putea prevedea dacă respectivele sume vor acoperi sau nu cheltuielile de urmărire riscuri pentru respectiva persoană. Este adevărat că, sub acest aspect, clauza apare ca având și un caracter aleatoriu, dar ea este aleatorie pentru ambele părți (sunt și contracte în care comisionul de urmărire riscuri plătit poate doar de câteva ori până ca debitorul să devină insolvabil și imposibil de executat nu va acoperi niciodată cheltuielile efectuate cu prevenția riscului din contractul respectiv), ceea ce nu rupe în nici un fel echilibrul contractual. De asemenea, nu este interzisă per se prezența unui element de alea chiar și într-un contract comutativ.
Mai trebuie observat și că exista o logică inerentă a solicitării unui astfel de comision: inexistența sau insuficiența garanțiilor (în genere a ipotecilor) în respectivele contracte; or, aceasta este o dovadă suplimentară că el nu era perceput cu rea-credință, ci că pur și simplu acele contracte prezentau un risc mai mare de nerecuperare a sumelor, deci era necesară alocarea mai multor eforturi pentru urmărirea situației lor.
Pe de altă parte, aplicarea în fapt pentru o scurtă perioadă de timp a acestui comision de urmărire riscuri, până la refinanțarea creditului, practic numai pentru patru luni, cu o valoare de 45 lei lunar, este un factor determinant pentru a constata lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Comisionul de rambursare anticipată este considerat de instanță ca respectând exigențele bunei-credințe, prin perceperea acestuia nefiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că acest comision este practicat de bancă exclusiv pentru creditele cu dobândă fixă și necesitatea perceperii lui este determinată de faptul că neîncasarea de către bancă a dobânzii pentru toată perioada de creditare stabilită inițial în contract este de natură a reconfigura nu numai obligațiile reclamanților, dar și drepturile băncii.
Instanța apreciază că nici încasarea de către pârâtă a unui comision de administrare stipulat în cel de-al doilea contract încheiat la data de 20.10.2009 nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, creditul acordat pe o perioadă de 120 de luni, respectiv de 10 ani, implică o serie de costuri legate de urmărirea, verificarea desfășurării acestui credit, așa cum le-a menționat și pârâta prin întâmpinare, respectiv cele legate de urmărirea ca ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate etc. De altfel, inclusiv legislația ulterioară care a impus băncilor un comportament mai riguros în raport cu drepturile consumatorului, respectiv OUG nr. 50/2010, a prevăzut la art. 36 posibilitatea perceperii unui comision de administrare pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Or, nu numai că legislația în vigoare la data de 20.10.2009, data semnării contractului de către părți, nu interzicea perceperea unui comision de administrare, dar nici legislația actuală mai riguroasă cu banca nu interzice acest comision, ci dimpotrivă îl permite în mod expres.
În consecință, instanța va respinge ca nefondată cererea privind constatarea caracterului abuziv și deci a nulității clauzelor mai sus arătate.
Subsecvent, această soluție determină și respingerea ca nefondat a capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate de către bancă în temeiul clauzelor analizate anterior.
În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, instanța urmează a-i obliga pe reclamanți să achite pârâtei cheltuieli de judecată, întrucât ei au căzut în pretenții, fiind deci în culpă procesuală pentru desfășurarea litigiului. Pârâta a solicitat cu titlu de onorariu avocațial suma de 3612,58 lei, potrivit înscrisurilor depuse la filele 143 și urm. Instanța, apreciind activitatea depusă de avocat prin prisma faptului că singura probă administrată în cauză este aceea cu înscrisuri, în temeiul art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă, va dispune reducerea onorariului ce urmează a fi suportat de reclamanți la suma de 1500 lei.
| ← Fond funciar. Jurisprudență Fondul funciar; Succesiuni, moşteniri | Anulare titlu de proprietate. Jurisprudență Fondul funciar → |
|---|
