Consecințele admiterii cererii de intervenţie accesorie în favoarea reclamanților cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de intervenient.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 233 din data de 23.03.2017
Rezumat:
Având în vedere că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de o parte față de care nu a formulat nicio pretenție.
Deși a invocat protejarea unui interes propriu (prin formularea cererii de intervenție), apelantul nu a arătat care anume este acest interes, pentru a se putea aprecia că pârâta a fost în culpă procesuală față de această parte.
Intervenientul nu a arătat la care anume acțiuni/inacțiuni ale pârâtei de natură să-i producă un prejudiciu se referă și care este prejudiciul produs, iar instanța a constatat că nu se poate imputa pârâtei nicio conduită procesuală contrară intervenientului sau de natură să-i producă acestuia un prejudiciu.
Împrejurarea că apelantul a dorit să intervină în prezentul litigiu în sprijinul reclamanților nu îi este imputabilă pârâtei.
La baza soluției de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie au stat dispozițiile art. 28 alin. 1 Codul muncii, conform cărora "organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor… ", prima instanță neprecizând în concret un anume interes al intervenientului protejat prin formularea cererii.
(Decizia nr. 233/23 martie 2017, dosar nr. 738/86/2016)
Hotărâre:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava reclamanții A.B. în contradictoriu cu pârâta C.D. au solicitat să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 1 alin. 3, raportat la art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, dobânda aferentă drepturilor salariale recunoscute în favoarea reclamanților prin hotărâri judecătorești irevocabile pentru perioada ultimilor trei ani anterior introducerii acțiunii (începând cu data de 16.02.2013) și până la data plății efective a sumelor menționate în titlurile executorii; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că sunt angajații pârâtei în calitate de personal didactic și personal didactic auxiliar, membri ai Sindicatului E.F. din cadrul instituției pârâte.
Prin hotărâri judecătorești irevocabile pârâta a fost obligată să le plătească diferențe de drepturi salariale.
Aceste drepturi salariale au început a fi achitate cu foarte mare întârziere și apoi eșalonat, în acord cu prevederile O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 18/2010, O.U.G. nr. 45/2010, O.U.G. nr. 113/2010, Legea nr. 196/2011, Legea nr. 228/2011, Legea nr. 229/2011, Legea nr. 230/2011.
Procedura de executare eșalonată nu poate conduce la concluzia că nu au dreptul la dobândă legală aferentă principalului, sens în care au invocate și decizia nr. 2/2014 a Î.C.C.J., potrivit căreia, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din Codul civil de la 1864 (prevederi reluate în Noul Cod Civil), pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și art. 2 din OUG nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările și completările ulterioare.
Au considerat că sunt îndreptățiți a solicita și a obține o dezdăunare lunară pentru neexecutarea întocmai și la timp a dispozițiilor hotărârilor judecătorești indicate, în vederea acoperirii integrale a prejudiciului ce le-a fost cauzat prin amânarea succesivă și dincolo de limitele unui termen rezonabil a plății unor drepturi salariale restante obținute în baza unor sentințe definitive și irevocabile, sens în care au invocat art. 166 alin. 4 și art. 278 Codul muncii, art. 1488, art. 1489 alin. 1, art. 1531, art. 1535 și art. 1536 C.civ., art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.
Față de dispozițiile legale anterior enunțate, rezultă că dobânda legală (circumscrisă noțiunii de daune-interese moratorii) se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadență și independent de existența sau inexistența culpei debitorului, indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părți, iar existența unui act normativ de eșalonare a plății debitului nu poate înlătura îndreptățirea noastră la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâre judecătorească, un astfel de act normativ având ca efect numai amânarea executării obligației.
Acordarea dobânzii legale nu este condiționată de încheierea unei convenții în acest sens, indiferent cine este debitorul și fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale.
Soluția de obligare a pârâtei la plata dobânzii se impune și din considerente de echitate, dat fiind faptul că amânarea executării datoriei sau eșalonarea acesteia a fost dispusă prin ordonanță de urgență adoptată de Guvern, fără acordul creditorilor, iar termenul stabilit pentru executarea întregii sume depășește o durată rezonabilă de valorificare a drepturilor noastre de creanță și nu mai răspunde cerințelor de proporționalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată și i menținerea unui just echilibru al intereselor noastre, în discuție.
Prejudiciul suferit prin eșalonarea succesivă nu poate fi considerat acoperit prin actualizarea creanțelor în raport cu rata inflației în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 deoarece actualizarea cu indicele de inflație urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plății, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat, având o natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație.
Dacă actualizarea cu indicele de inflație are finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie economică din momentul stabilirii ei (deci, circumscris noțiunii de lucrumcessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), ci dimpotrivă, atunci când se vorbește despre daunele-interese moratorii, discuția este plasată pe tărâmul unei reparații a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Așadar, dobânzile legale li se cuvin ca daune moratorii, ele având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate, în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanței raportat la inflație.
Referitor la modul de calcul al dobânzii solicitate, au precizat că rata dobânzii legale penalizatoare este prevăzută de O.G. nr. 13/2011, care se impune a fi aplicată la sumele nete lunare.
Prin Decizia nr. 21/22.06.2015 a Î.C.C.J. s-a stabilit că dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune. A mai arătat că în situația în care nu este admisă excepția lipsei calității procesuale pasive solicită chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și Ministerul Educației Naționale.
Sindicatul E.F. a formulat cerere de intervenție accesorie în susținerea poziției procesuale a reclamanților, solicitând admiterea acțiunii.
Prin întâmpinare, chematul în garanție Ministerul Educației Naționale a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție.
Prin încheierea din 08.09.2016, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Sindicatul E.F. și a respins cererile de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Educației Naționale formulate de pârâta ca inadmisibile, încheiere rămasă definitivă prin decizia nr. 865 din 13.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.
Prin sentința civilă nr. 1373 din 10 noiembrie 2016 Tribunalul Suceava a respins ca nefondate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis acțiunea; a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților formulată de Sindicatul E.F.; a obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor achitate cu întârziere și sumelor neachitate până în prezent, recunoscute prin sentința civilă nr. 226 din 31.01.2011, pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr. 578/86/2011, definitivă și irevocabilă așa cum a fost modificată prin decizia nr. 1370/19.05.2011, pronunțată de Curtea de Apel Suceava și prin sentința civilă nr. 1410 din 29.06.2011 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 4056/86/2011, irevocabilă, începând cu data de 17.02.2013 și până la data plății efective a acestor sume, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea intervenientului accesoriu Sindicatul E.F. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de Sindicatul E.F., instanța a reținut următoarele:
Prin încheierea ședinței de judecată din 08.09.2016, cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților a fost admisă în principiu.
Potrivit dispozițiilor art. 67 C.pr.civ, instanța este obligată să se pronunțe asupra cererii de intervenție accesorie prin aceeași hotărâre odată cu fondul.
Prin urmare, față de admiterea în principiu a cererii de intervenție potrivit încheierii de ședință din 08.09.2016, de natura juridică de apărare a acestei cereri și de soluția reținută anterior cu privire la pretențiile reclamanților, instanța a admis cererea de intervenție în interes accesoriu în favoarea reclamanților formulată de Sindicatul E.F.
Având în vedere soluțiile expuse anterior și dispozițiile art. 453 C.pr.civ, instanța a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat potrivit chitanței nr. 35 din 29.03.2016.
În ceea ce privește cererea intervenientului accesoriu Sindicatul E.F. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanța a respins-o ca neîntemeiată. Instanța a reținut că, în ceea ce privește suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intervenientul accesoriu, acesta din urmă își va suporta cheltuielile propriei cereri având în vedere că intervenția accesorie voluntară nu trebuie să aibă drept consecință sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea căzută în pretenții. Chiar și având în vedere dispozițiile art. 453 alin.1 C.pr.civ care prevăd că temeiul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală, astfel încât ar trebuie ca și intervenientului accesoriu să i se recunoască dreptul de a-și recupera cheltuielile, aceasta, doar în măsura în care apărările sale au contribuit la pronunțarea soluției asupra cererii principale, situație care nu este incidentă în cauză în condițiile în care intervenientul nu a făcut decât să reia o parte din temeiurile de drept indicate de reclamanți în susținerea acțiunii, fără a invoca noi apărări de care instanța să țină cont, în soluționarea acțiunii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel intervenientul, solicitând ca, în rejudecare, să se admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate în cauză (onorariu avocat), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din apel.
În motivare, a arătat că nimic nu justifică refuzul instanței de a acorda cheltuieli de judecată în temeiul art. 451 C.pr.civ., cheltuieli angajate de Sindicat în calitate de intervenient intimat.
Instanța a reținut eronat că intervenientul în favoarea reclamanților, deși i s-a admis cererea de intervenție, dobândind calitate procesuală în litigiul dedus judecății, nu ar putea pretinde cheltuieli de judecată, motivat de faptul că aceste cheltuieli ar avea drept consecință sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care a căzut în pretenții.
Acest argument nu este suficient pentru a înlătura aplicarea regulii vizând acordarea cheltuielilor de judecată înscrisă în art. 453 alin. 1 C.pr.civ., ce are ca fundament stabilirea culpei procesuale, în condițiile în care terțul a intervenit în sprijinul uneia dintre părți, intenționând însă protejarea unui interes propriu. Apărarea în mod preventiv a acestui interes, prin formularea cererii de intervenție accesorie, poate conduce la ocazionarea unor cheltuieli în proces, fiind echitabil și legal ca terțului să i se recunoască dreptul de a și le recupera de la partea în culpă, care prin acțiunile sau inacțiunile sale este pe cale de a-i produce un prejudiciu. De altfel, ca principiu, orice derogare de la regula generală sau orice restrângere de drepturi ar trebui expres prevăzută de lege, nefiind însă cazul în ipoteza discutată.
Motivarea instanței pentru neacordarea cheltuielilor de judecată nu are fundament legal, neexistând vreun text legal care să cenzureze aplicarea dispozițiilor art. 451 - 453 C.pr.civ. la cererea intervenientului.
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care cade în pretenții, pârâta. Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, se observă că fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
În drept, a invocat dispozițiile art. 451, 466 Cod procedură civilă.
Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 N.C.pr.civ., stabilirea situației de fapt și aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
Apelantul critică soluția Tribunalului Suceava de neacordare a cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în fața primei instanțe, invocând în esență o aplicare greșită a dispozițiilor art. 453 alin. 1 C.pr.civ.
Curtea reține că apărările din apel sunt nefondate, dispozițiile legale care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată fiind corect interpretate și aplicate de prima instanță.
Având în vedere că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală (aspect susținut și de apelant), Curtea reține că pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de o parte față de care nu a formulat nicio pretenție.
Deși a invocat protejarea unui interes propriu (prin formularea cererii de intervenție), apelantul nu a arătat care anume este acest interes, pentru a se putea aprecia că pârâta a fost în culpă procesuală față de această parte.
Susținerea apelantului în sensul că "prin acțiunile sau inacțiunile sale (pârâta) este pe cale de a-i produce un prejudiciu"; va fi înlăturată, atâta vreme cât acesta nu a arătat la care anume acțiuni/inacțiuni ale pârâtei se referă și care este prejudiciul produs, iar instanța constată că nu se poate imputa pârâtei nicio conduită procesuală contrară intervenientului sau de natură să-i producă acestuia un prejudiciu.
Împrejurarea că apelantul a dorit să intervină în prezentul litigiu în sprijinul reclamanților nu îi este imputabilă pârâtei.
Se are în vedere și faptul că la baza soluției de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie au stat dispozițiile art. 28 alin. 1 Codul muncii, conform cărora "organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor…"; , prima instanță neprecizând în concret un anume interes al intervenientului protejat prin formularea cererii.
În ceea ce privește apărarea propriu-zisă desfășurată în fața primei instanțe (și care a condus la cheltuieli judiciare constând în onorariu de avocat), Curtea reține, în acord cu prima instanță, că aceasta a constat în formularea, prin intermediul aceluiași avocat ales pe care l-au avut reclamanții, a unei cereri de intervenție în care s-au reluat (pe scurt) susținerile din cererea de chemare în judecată (alături de indicarea temeiului dreptului sindicatului de a formula acțiune în justiție în numele membrilor săi), și a unor note de concluzii identice cu cererea de intervenție (f. 32-34, 98-100 dosar fond), fără a se formula noi apărări.
Temeiul legal al soluției primei instanțe îl constituie dispozițiile art. 453 alin. 1 C.pr.civ., motivul de apel privind absența acestui temei fiind așadar nefondat.
Pentru toate aceste considerente, reținând că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul ca nefondat, față de dispozițiile art. 453 alin. 1 C.pr.civ. neimpunându-se nici obligarea pârâtei-intimate la plata cheltuielilor de judecată din apel.
| ← Suspendarea din funcția de viceprimar ca urmare a exercitării... | Necalificarea cererii de intervenţie de către instanţa de... → |
|---|
