Acţiune în despăgubiri. temei juridic. principiul disponibilităţii şi rolul activ al instanței în a stabili cauza acțiunii.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 433 din data de 06.03.2017
Rezumat:
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, cauza, temeiul legal al unei acțiuni, este definită ca situația de fapt calificată juridic. Așadar, nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acțiunii, ci instituția de drept material la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt și de drept în cuprinsul acțiunii. Or, așa cum s-a arătat anterior, instituția de drept la care reclamantul a apelat în acțiunea introductivă, este cea a contractului, nu a delictului extracontractual.
Este adevărat că judecătorul nu poate, cu de la sine putere și peste voința celui care are calitate de reclamant, schimba cauza acțiunii dedusă judecății, față de principiul disponibilității în procesul civil. Însă judecătorul este însă ținut ca, observând cauza acțiunii astfel cum a fost construită de reclamant, să aplice acesteia textul de lege corect. În aceste sens, doctrina reține regula iura novit curia (judecătorul cunoaște legea) aplicabilă în procesul civil, potrivit căreia judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic de către parte.
(Decizia nr.433/06 martie 2017, dosar nr.1640/40/2015 )
Hotărâre:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția a II-a Civilă, de contencios Administrativ și Fiscal sub nr. 1640/40/2015, din data de 01.07.2015, reclamantul Județul B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la restituirea sumei de 16.096,10 lei, reprezentând lucrări neefectuate, constatate cu ocazia inventarierii lucrărilor executate la obiectivul de investiții "Reparații capitale imobil str. xx nr. yy (Casa ZZ) din municipiul Botoșani"; și a penalităților calculate până la data achitării efective.
Prin sentința nr. 294 din 12 mai 2016 Tribunalul Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Județul B. în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL. Totodată a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.096,10 lei reprezentând contravaloare lucrări neefectuate aferente contractului nr. 16452/03.11.2011 și a actelor adiționale, precum și a sumei de 9.150,49 lei, reprezentând majorări de întârziere, calculate de la data scadenței până la data de 16.03.2016 și în continuare în procent de 1%/lună, până la plata efectivă a debitului principal.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC A. SRL criticând-o pentru nelegalitate. În motivarea recursului a arătat că sentința civila atacată cuprinde motive contradictorii si străine de natura pricinii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. Sentința civilă atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ.
Arată că prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea societății pârâte la plata sumei de 16.096 lei și a penalităților calculate până la data achitării efective reprezentând lucrări neefectuate, constatate cu ocazia inventarierii lucrărilor executate la obiectivul de investiții Reparații capitale imobil str. xx nr. yy (Casa ZZ). Instanța de fond, în Sentința nr. 294/12.05.2016 a admis acțiunea, cu motivarea că, "potrivit clauzelor contractuale, plățile parțiale trebuie făcute, la cererea executantului, la valoarea lucrărilor executate". Pentru a ajunge la această concluzie prima instanță a făcut o motivare străină de natura cauzei, analizând cu totul alte dispoziții legale de drept material decât cele invocate prin cererea inițială și incidente în cauză, ajungând astfel la o concluzie greșită, aplicând greșit legea. Astfel, deși reclamanta UAT B. a invocat ca temei de drept al acțiunii răspunderea civila delictuală - prevederile art. 1357 și următoarele cod civil - totuși, într-un mod absolut nejustificat, prima instanță a făcut analiza contractului - art. 17.5 (încheiat în baza OUG 34/2006) și a Legii 273/2006, temei legal inaplicabil în speța.
Așa fiind, judecătorul fondului în pronunțarea sentinței a avut în vedere un alt temei de drept decât cel invocat de reclamantă prin cererea introductivă, și nici nu a pus în discuția părților recalificarea cererii. În ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale s-a arătat că potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.
A considerat greșită reținerea instanței de fond, că în cauză nu pot fi aplicabile prevederile art. 30 din HG nr. 273/1994, reținere făcută contrar practicii în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție și chiar a Curții de Apel Suceava, dar și legislației aplicabile în materie. Contrar susținerii instanței de fond, procesul verbal de recepție este actul prin care investitorul declara că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve și că aceasta poate fi dată în folosință. Prin actul de recepție se certifică faptul că executantul și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului și ale documentației de execuție, nemaiputând fi formulate pretenții ulterioare.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 13 februarie 2017 intimatul Consiliul Județean B. a solicitat anularea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind legală și temeinică.
A arătat că în temeiul art. 489 alin. 2 C.p.c., solicită anularea recursului întrucât consideră că motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pot. 6. Totodată având în vedere susținerea pârâtului referitoare la calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecații a considerat că prima instanță a analizat în mod corect acest aspect. Cu atât mai mult, invocarea greșită a unui text de lege de către o parte nu influențează asupra dreptului judecătorului de a stabili și aplica textul corect situației de fapt expuse de către parte. Prin urmare, ca regulă, denumirea unor acte sau fapte deduse judecății și textul legal nu sunt chestiuni de natură să țină judecătorul la pronunțarea soluției.
Totodată, a menționat că potrivit procesului verbal nr. 9129 din 04.06.2015 SC A. SRL recunoaște debitul în cuantumul specificat mai sus și a înțeles să achite această sumă cu condiția ca beneficiarul lucrării, respectiv Consiliului Județean B., să stabilească o modalitate de achitare a lucrărilor executate peste contract la același obiectiv. A mai arătat că potrivit art. 30 din HG nr.273/1994 privind Regulamentul de recepția lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, după acceptarea recepției de către investitor cu sau fără obiecții, acesta nu mai poate emite alte solicitări de remediere de lucrări, penalizări, diminuări de valori și alte asemenea, decât cele consemnate în procesul-verbal de recepție. Fac excepție viciile ascunse descoperite în termenul stabilit conform legii.
Astfel prima instanță în mod corect a considerat că plata acestor lucrări a fost efectuată în mod nelegal deoarece potrivit art. 51 alin. 3 din Legea nr. 273/2006 a finanțelor publice locale efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente justificative, care să confirme angajamentele contractuale, primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor si a altor drepturi bănești, plata obligațiilor bugetare, precum și a altor obligații, iar potrivit art. 54 alin 5 și 6 instrumentele de plată trebuie să fie însoțite de documentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția bunurilor, executarea serviciilor și altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de către contabil și șeful compartimentului financiar-contabil, iar efectuarea plăților se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispozițiile legale, și numai după ce acestea au fost angajate, lichidate și ordonanțate.
Drept urmare, având în vedere argumente expuse, a solicitat anularea recursului formulat de S.C. A. SRL ca nemotivat, respectiv menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind legală și temeinică și admiterea cererii așa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Suceava - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin decizia nr.433/06.03.2017 a respins recursul ca nefondat pentru cele ce urmează :
Recurenta Sc A. SRL a criticat sentința Tribunalului Botoșani, arătând că instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza analizând pretențiile reclamantului din perspectiva răspunderii contractuale, când în realitate temeiul acțiunii îl reprezenta răspunderea delictuală, întrucât reclamantul a indicat art. 1357 Cciv., ale cărei condiții nu erau îndeplinite. De asemenea, arată că hotărârea nu este motivată, în cuprinsul ei făcându-se de altfel referire la o altă sentință care nu exista la data pronunțării prezentei soluții. Arată că oricum soluționarea fondului s-a făcut cu aplicarea greșită a legii de drept material, în lumina art. 30 din HG nr. 273/1994, după acceptarea recepției de către investitor ce a avut loc la 22.11.2013, nemaifiind posibile alte solicitări de remediere lucrări, penalizări, diminuări de valori și alte asemenea.
Analizând criticile formulate, curtea apreciază că acestea nu sunt întemeiate.
În primul rând, reține curtea că în mod corect prima instanța a soluționat cauza având în vedere ca și temei al răspunderii, răspunderea contractuală decurgând din contractul de achiziție publică nr. 16452 din 3.11.2013 și act adițional nr. 1/18455 din 10.12.2012, nr. 2/1509 din 31.01.2013 și nr. 3/7034 din 26.04.2013.
Astfel, așa cum se poate observa din cuprinsul acțiunii, cauza prezentei cereri de chemare în judecată la care a apelat reclamantul pentru fondarea acțiunii sale, a reprezentat-o răspunderea civilă contractuală, respectiv repararea prejudiciului pentru executare necorespunzătoare. Din parcurgerea întregii acțiuni, rezultă cu certitudine că aceasta este instituția juridică la care a apelat reclamantul ca și temei de drept al acțiunii sale, și nicidecum răspunderea civilă delictuală.
Că este așa, și că de altfel pe parcursul judecății nu a existat nici un dubiu asupra temeiului acțiunii pentru nici unul din actorii cauzei, o dovedește însuși recurentul care în întâmpinarea depusă la prima instanță precum și pe parcursul întregii judecăți, s-a apărat exclusiv relativ la aceasta cauză - răspunderea contractuală - invocând dispoziții legale privind această formă de răspundere (HG 273/1994), și nefiind afectată la acel moment, de vreun eventual dubiu asupra obiectul/cauzei judecății, așa cum pretinde în prezentul recurs.
Nu era, astfel, atrasă necesitatea punerii în discuție a temeiului acțiunii promovate sau recalificarea acesteia, și nu a avut astfel loc, încălcarea vreunuia din principiile procesului civil, care mai apoi să pună problem unei vătămări de înlăturat.
Cât privește împrejurarea că reclamanta în finalul acțiunii introductive ar fi menționat un text de lege care ar aparține materiei răspunderii civile delictuale, această împrejurare, așa cum se va arată în cele ce urmează, nu împietează asupra celor de mai sus.
Astfel, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, cauza, temeiul legal al unei acțiuni, este definită ca situația de fapt calificată juridic. Așadar, nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acțiunii, ci instituția de drept material la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt și de drept în cuprinsul acțiunii. Or, așa cum s-a arătat anterior, instituția de drept la care reclamantul a apelat în acțiunea introductivă, este cea a contractului, nu a delictului extracontractual.
Este adevărat că judecătorul nu poate, cu de la sine putere și peste voința celui care are calitate de reclamant, schimba cauza acțiunii dedusă judecății, față de principiul disponibilității în procesul civil. Însă judecătorul este însă ținut ca, observând cauza acțiunii astfel cum a fost construită de reclamant, să aplice acesteia textul de lege corect. În aceste sens, doctrina reține regula iura novit curia (judecătorul cunoaște legea) aplicabilă în procesul civil, potrivit căreia judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic de către parte.
Cu alte cuvinte cauza cererii de chemare în judecată și textul de lege sunt elemente juridice distincte, și față de care judecătorul este ținut de cel dintâi, pe care nu-l poate schimba, dar având obligația de a aplica textul legal corect, în ce privește pe cel de-al doilea, aceasta fiind și situația din prezenta cauză, unde judecătorul în mod corect a reținut invocarea de către reclamant a răspunderii contractuale față de care a aplicat dispozițiile legale corecte.
Nu se pune problema nici a vreunei necesități de punere în discuția părților a cauzei acțiunii pe care judecătorul să o fi ignorat și de încălcarea astfel, a dispozițiilor procedurale, cât timp, așa cum s-a arătat mai sus, cauza acțiunii era una certă, și asupra căreia nu exista dubiu.
În ce privește apărarea recurentei privind limitarea în cauză a pretențiilor autorității, până la încheierea procesului - verbal de recepție decurgând din art. 30 din HG nr. 273/1994, se reține că nici aceasta nu este întemeiată, cât timp așa cum s-a arătat, pârâta însăși, prin recunoașterea expresă pe care a făcut-o prin procesul - verbal de constatare din 4.06.015, s-a obligat la plată, punând la dispoziția reclamantei, posibilitatea de a acționa. De reținut și faptul că recunoașterea este un act unilateral de voință, și, ca atare, irevocabil, din momentul materializării ei, astfel că prezenta opoziție a recurentei față de pretențiile reclamantei nu este suficientă.
Împrejurarea că recurenta a condiționat recunoașterea de plata în favoarea sa a unei alte sume de bani aferentă unor lucrări distincte, nu este relevantă, și nu înlătură raționamentul de mai sus, fiind vorba de fapte distincte și care nu au o legătura între ele. În acest sens, devine irelevantă împrejurarea că judecătorul cauzei a folosit în motivare și soluția pronunțată asupra acestei din urmă cereri.
Pentru aceste motive, curtea, reținând că hotărârea pronunțată de prima instanța este legală, că nu există motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia, și că astfel, cererea de recurs este neîntemeiată, urmează ca, în temeiul art. 496 Cpc să respingă recursul ca atare.
| ← Obligaţia de a face. acordarea de despăgubiri în cazul... | Supravegherea și controlul măsurilor și obligațiilor... → |
|---|
