Construcţie edificată de proprietarul terenului. Accesiune imobiliară artificială. Calitate procesuală pasivă
| Comentarii |
|
C. civ., art. 492 C. proc. civ., art. 111 Legea nr. 50/1991 ”
Proprietarul unui teren are interes să invoce prezumţia instituită de art. 492 C. civ. în sensul că o construcţie edificată pe acest fond aparţine proprietarului şi că a fost edificată pe cheltuiala sa.
Această prezumţie nefiind una absolută, ci doar relativă, poate fi răsturnată prin proba contrarie în sensul că cel care a construit pe fondul altuia trebuie să dovedească acest fapt juridic. în acest demers, pârât nu poate fi Primăria Municipiului Bucureşti sau Primăria Sectorului 6 Bucureşti care ar avea de dovedit că nu au edificat vreo construcţie pe o proprietate privată a unui teren ce aparţine unei persoane fizice. Singura persoană faţă de care s-ar putea promova o astfel de acţiune ar fi fostul proprietar al terenului care să dovedească că la data transmiterii proprietăţii asupra terenului, acesta era teren liber fără construcţii şi, prin urmare, edificarea acesteia este faptul personal al cumpărătorului, proprietar subsecvent al terenului.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 266/R din 6 februarie 2006, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. 6739/2005, reclamantele C.L. şi l.M. au formulat o acţiune în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., solicitând în
contradictoriu cu Scctorul 6 Bucureşti, prin Primar, să se constatc că sunt proprietarele imobilului compus din 3 camere şi dependinţe, situat în Bucureşti, sector 6. La data de 28 septembrie 2005, cererea a fost precizată în sensul că are calitate de pârât şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin sentinţa civilă nr. 6803 din 26 octombrie 2005, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respinsă acţiunea formulată de reclamantele C.L. şi I.M., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Sectorului 6 Bucureşti, prin Primar, şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fară calitate procesuală.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta C.L. împreună cu soţul său C.C. au dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2494 din 12 iulie 1954 dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 504 mp situat în Bucureşti, sector 6, moştenitoare ale defunctului C.C. fiind soţia supravieţuitoare C.L. şi fiica I.M.
Cererea reclamantelor a fost considerată ca formulată în temeiul art. 492 C. civ. faţă de care însă nu se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâţilor chemaţi în judceată. Cum terenul nu face parte din domeniul public sau privat al administraţiei publice locale, pârâţii nu au niciun interes să invoce proprietatea asupra construcţiei în litigiu.
împotriva acestei hotărâri, reclamantele au declarat recurs la data de 5 decembrie 2005, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 46837/3/2005, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.
Consideră că instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fară calitate procesuală în condiţiile în care potrivit Legii nr. 50/1991, primăria este singura autoritate competentă să elibereze autorizaţia de construire, iar în baza O.G. nr. 5/2002 competentă este primăria de sector. Cum imobilul a fost edificat între anii 1955-1956, s-a ignorat faptul că reclamantele nu au la îndemână în prezent nicio posibilitate legală de a obţine o autorizaţie de construire.
Se critică sentinţa de fond sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei în sensul că instanţa a considerat incidente dispoziţiile art. 492 C. civ., schimbând temeiul juridic invocat de reclamante, art. 111 C. proc. civ. Dispoziţiile legii civile au fost însă interpretate restrictiv, iar accesiunea
imobiliară nu putea fi pusă în discuţie deoarece cele două cazuri prevăzute de art. 493 şi art. 494 C. civ. nu sunt aplicabile în speţă.
Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea recurată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art. 3041 C. proc. civ., tribunalul apreciază recursul ca nefondat.
Astfel, se critică în recurs calificarea făcută de prima instanţă asupra obiectului litigiului. Critica este nefondată întrucât judecătorul este obligat conform art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. să stabilească în mod corect faptele deduse judecăţii şi să aplice corect legea în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. De asemenea, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. impune judecătorului să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, nefiind ţinut însă de motivarea în drept invocată de partea reclamantă.
Prin urmare, judecătoria a calificat în mod corect acţiunea ca fiind o acţiune de constatarea dobândirii unui drept real asupra unei construcţii pentru care sunt incidente normele de drept ale accesiunii imobiliare artificiale. Simplul temei de drept invocat de reclamante, art. 111 C. proc. civ. nu este impus în mod obligatoriu judecătorului fondului deoarece finalitatea acţiunii reclamantelor nu a fost o simplă constatare a existenţei dreptului de proprietate, drept care să fi fost contestat de pârât, ci obţinerea unei hotărâri judecătoreşti constitutivă de drepturi care să facă dovada proprietăţii asupra construcţiei. Aşadar, reclamantele au promovat o acţiune în realizarea dreptului şi nu o simplă acţiune în constatarea dreptului care, de altfel, ar fi fost inadmisibilă faţă de cele arătate anterior.
Pe fondul cauzei, tribunalul constată că hotărârea recurată este
temeinică şi legală. întrucât recurentele reclamante sunt proprietarele terenului (în nume propriu şi prin moştenire), acestea au interes să invoce prezumţia instituită de art. 492 C. civ. în sensul că construcţia aparţine proprietarilor fondului şi că aceasta a fost edificată pe cheltuiala lor.
Această prezumţie nefiind una absolută, ci doar relativă, poate fi răsturnată prin proba contrarie în sensul că cel care a construit pe fon-
dul altuia trebuie să dovedească acest fapt juridic. In acest sens, pârât nu poate fi Primăria Municipiului Bucureşti sau Primăria Sectorului 6 Bucureşti care ar avea de dovedit că nu au edificat vreo construcţie pe o proprietate privată a unui teren ce aparţine unei persoane fizice. Singura persoană faţă de care s-ar putea promova o astfel de acţiunea cu finalitatea arătată ar fi fostul proprietar al terenului care să dovedească că la data transmiterii proprietăţii asupra terenului, acesta era
teren liber fară construcţii şi, prin urmare, edificarea acesteia este faptul personal al cumpărătorului, proprietar subsecvent al terenului.
Faţă de cele arătate, tribunalul constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, astfel încât în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
| ← Lucrări de construire şi de extindere a unei construcţii... | Uzucapiune. Bun fără stăpân. Justificarea calităţii... → |
|---|
