Uzucapiune. Bun fără stăpân. Justificarea calităţii procesuale pasive a municipalităţii
| Comentarii |
|
Constituţiile României C. civ., art. 492-494, art. 646, art. 1844 Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (1) Decretul nr. 111/1951, art. 1 lit. d)1)
Distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat al statului a fost făcută iniţial de Codul civil care, dispunând prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”, creează un regim juridic preferenţial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincţie nu a mai fost făcută după anul 1948, Constituţia intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară şi la proprietatea Statului. De asemenea, Constituţia din 1952 ca şi cea din 1965 se refereau în art. 5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum şi la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat şi coope-ratistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea vreo dispoziţie prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărţită în două categorii, publică şi privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă şi insesizabilă.
în aceste condiţii, nu se justifică asimilarea proprietăţii de stat domeniului public din legislaţia anterioară şi supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1882/R din 31 octombrie 2008, nepublicată
Prin cercrca înregistrată la data de 13 februarie 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 1362/302/2008, reclamanţii Ţ.P., T.E. şi R.D. au chemat în judecată pc pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând instanţei să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţa de 225 mp şi construcţie, prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor.
Prin sentinţa civilă nr. 3987 din 2 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 1362/302/2008, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii Ţ.P., T.E. şi R.D. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi, în consecinţă, a constatat că reclamanţii au dobândit prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată cu joncţiunea posesiilor autorilor dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, sector 5, în suprafaţa de 180,3 mp şi a constatat că reclamanţii au dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren, constând în casă de locuit cu cameră, cameră, vestibul, bucătărie, baie, cameră, hol, debara, puţ şi împrejmuire.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin certificatul de moştenitor nr. 1186 din 29 septembrie 1993 eliberat de notariatul de Stat al sectorului 5 Bucureşti ca urmare a decesului numitei D.M. (deccdată la data de 22 februarie 1993) s-a stabilit că descendenţii defunctei, Ţ.P., fiu şi T.E., fiică, sunt singurii moştenitori ai acesteia, iar în masa succesorală a fost cuprins (între altele) şi imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 255 mp şi construcţie din paiantă având patru camere, bucătărie, două holuri, W.C. exterior şi magazie, întregul imobil fiind dobândit de defunctă fiind divorţată şi deţinut din anul 1967, fară titlu de proprietate.
Din adresa eliberată la data de 31 octombrie 1969 de către Administraţia Financiară a sectorului 6 a rezultat că D.M. era înscrisă cu rol fiscal pentru acest imobil şi a achitat impozitul cuvenit, faptul fiind dovedit şi prin certificatele eliberate ulterior, în anii 1973, 1974, 1992. Pe de altă parte, din adresa eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală a rezultat că în evidenţele cadastrale întocmite pe bază de declaraţii în anul 1986 rezultă că imobilul a fost înscris cu teren în suprafaţa de 170 mp, din care 84 mp construcţii, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor D.M.
Din raportul de expertiză imobiliară efectuat în cauză a rezultat că suprafaţa stăpânită în fapt de reclamanţi este de 180,3 mp, iar nu de
255 mp, cum s-a consemnat în înscrisul certificat de moştenitor de pe urma defunctei D.M.
Totodată, din coroborarea declaraţiilor martorilor cu constatările din teren ale expertului, instanţa a reţinut că nu au avut loc în timp strămutări ale limitelor proprietăţii, astfel că a putut concluziona că de la data intrării în posesia terenului şi până în prezent, reclamanţii au posedat aceeaşi suprafaţă de teren, de 180,3 mp.
Utilizând acest teren în tot intervalul de timp din 1967 şi până în prezent ca şi domiciliu, reclamanţii au probat faptul că posesia lor, unită cu posesia autoarei lor, nu a fost întreruptă şi nici discontinuă, ci, dimpotrivă, s-au manifestat constant în sensul exercitării prerogativelor dreptului de proprietate. Mai mult, nu rezultă din declaraţiile martorilor şi actele cauzei faptul că reclamanţilor le-ar fi fost contestată posesia terenului şi nici că ar fi existat pretenţii ale terţilor faţă de bunul pe care îl consideră proprietatea lor. Pe de altă parte, s-a reţinut şi faptul că posesia reclamanţilor a fost exercitată în mod public şi paşnic, nefiind fondată pe acte de violenţă nici la momentul intrării în stăpânirea bunului şi nici ulterior, câtă vreme accştia au fost menţionaţi ca şi titulari ai obligaţiilor fiscale pentru acest teren şi au achitat datoriile aferente în tot acest timp, fiind consideraţi proprietari în vecinătate.
In ceea ce priveşte construcţia edificată pe teren şi individualizată prin acelaşi raport de expertiză, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 492-494 C. civ., în temeiul cărora proprietarul terenului devine proprietarul lucrărilor, plantaţiilor şi construcţiilor ridicate pe acesta. Dispoziţiile amintite instituie o prezumţie legală relativă de proprietate care nu a fost combătută în cauză întrucât efectele recunoaşterii dreptului de proprietate asupra terenului coboară în timp până la momentul preluării în posesie a imobilului.
împotriva acestei sentinţe la data de 25 iulie 2008 a formulat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la 29 mai 2008, pentru motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 309 pct. 9 C. proc. civ.
In motivare, a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece reclamanţii nu au făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu ar fi statul, ştiut fiind faptul că uzucapiunea este o sancţiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Aşadar, pentru ca reclamanţii să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în contradictoriu cu recurentul trebuie să facă
mai întâi dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Din materialul probator administrat în cauză şi din declaraţiile martorilor audiaţi nu rezultă faptul că imobilul în litigiu aparţine municipalităţii.
Pe fond, recurentul a arătat că uzucapiunea, invocată în cauză drept temei juridic al cererii, reprezintă un mod originar de dobândire a proprietăţii prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în temeiul şi condiţiile prevăzute de lege.
Din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă cu claritate faptul că terenul se află în proprietatea municipalităţii, s-a prezumat că „terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt administrate de primării trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau municipiilor”, instanţa de fond considerând că Municipiul Bucureşti este singurul care are calitate procesuală pasivă în cauză.
Or, pentru a putea fi obiect al uzucapiunii, terenul trebuie sa fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar în acelaşi timp să nu fie scos din comerţ, în acest sens, prin dispoziţiile art. 1844 C. civ., conform căruia nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate private ci sunt scoase din comerţ limitându-se domeniul bunurilor supuse prescripţiei achizitive.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale amintite coroborându-se cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. De asemenea, anterior Constituţiei din 1991 nu exista distincţia între domeniul privat şi cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Constituţia din 1965, precum şi bunurile intrate în proprietatea de stat în baza altor acte normative formau obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă). Astfel, aceste bunuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind scoase afară din comerţ în sensul art. 1844 C. civ. şi, în consecinţă, nu puteau fi dobândite prin prescripţie achizitivă, astfel că, faţă de cele de mai sus, terenul în litigiu nu este susceptibil de a fi uzucapat.
De asemenea, uzucapiunea are rolul de sancţionare a proprietarului imobilului care prin pasivitatea lui a făcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar sau titular al unui alt drept real, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă,
dcoarecc nu i se poate reproşa municipalităţii pasivitatea în exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, la acea dată neexistând posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate de cătrc terţi prin efectul uzucapiunii.
în ceea ce priveşte dobândirea de către reclamant prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe teren, a solicitat respingerea cererii acestuia ca neîntemeiată, deoarece accesiunea, potrivit art. 494 C. civ., operează în favoarea proprietarului terenului, acesta fiind cel care, în raport de buna sau reaua-credinţă a constructorului are facultăţile prevăzute de acest text legal, iar art. 492 C. civ., invocat ca temei al acţiunii, presupune existenţa dreptului de proprietate asupra terenului pe care se construieşte, ceea ce nu se regăseşte în speţa de faţă.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Tribunalul reţine următoarele:
Referitor la prima critică adusă hotărârii primei instanţe, Tribunalul reţine că, potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală pasivă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, deci persoana cărcia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fară de care dreptul nu se poate realiza. Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunii de faţă, se reţine că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, este o sancţiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligentă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acţiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu cu vechiul proprietar.
In raport de dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile inclusiv în materia acţiunii în constatarea intervenirii uzucapiunii, revine reclamantului, care pretinde că pârâtul este proprietarul imobilului, sarcina probei dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului.
In ceea ce priveşte constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra unei construcţii prin accesiune, calitatea procesuală pasivă nu poate aparţine în asemenea situaţii decât tot fostului proprietar al terenului, de la care ar opera şi transmiterea dreptului asupra a ceea ce s-a edificat. Tribunalul are în acest sens în vedere, pornind de la dispoziţiile art. 488 C. civ., faptul că accesiunea constă în încorporarea ma-
tcrială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important. In temeiul art. 482 C. civ., proprietatea unui lucru dă drept asupra tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta, accesiunea apărând astfel ca un mod de dobândire a proprietăţii asupra acestui din urmă bun.
Sub un prim aspect, se reţine că, într-adevăr, dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietăţii, precum uzucapiunea sau ocupaţiunea, se consideră că proba existenţei acestui drept, care constă în dovedirea
unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut. In ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietăţii printr-un mod derivat, şi anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.
Or, în cauza de faţă, nu există nicio asemenea dovadă din care să reiasă carc este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5. Din contră, în evidenţele oficiale este menţionată autoarea reclamanţilor, fară a se face însă referire la actul sau faptul juridic prin care imobilul ar fi intrat în patrimoniul acesteia.
In lipsa unor menţiuni în acest sens, fară a se cunoaşte natura acelui fapt juridic lato sensu în vederea verificării îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege pentru transmiterea acestui drept, nu se poate reproşa reclamanţilor lipsa de diligenţă în îndeplinirea obligaţiilor procesuale ce le revin conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ. în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă şi, pe cale de consecinţă, nu se poate exclude caractcrul imobilului de „bun fară stăpân”.
A impune reclamanţilor asemenea demersuri ar constitui o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja interesele proprietarului bunului, stăpânit de către autorul lor şi ulterior de către aceştia, pe de o parte, şi dreptul lor de acces la o instanţă pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii, pe de altă parte.
Prin urmare, se reţine că în documentele oficiale proprietarul imobilului nu este cunoscut, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 şi art. 646 C. civ., întrunind condiţiile pentru a fi considerat bun fară stăpân, aparţine statului, fară a se impune şi constatarea respectivei situaţii printr-un act emis de o autoritate în acest sens. Astfel, potrivit art. 1 lit. d) din decret, abrogat în prezent, dar în vigoare la momentul faptului care a generat raportul juridic în
conţinutul căruia intră dreptul de proprietate al statului, respectiv împrejurarea că titularul este absent: „sunt considerate bunuri fară stăpân bunurile de orice fel părăsite timp de un an de zile de către titularii lor - necunoscuţi sau absenţi”. Pe de altă parte însă, dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparţine, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
In lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale, şi anume interesul, naţional sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din acelaşi act normativ.
In cauza de faţă, nu există nicio raţiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată ar fi de interes naţional şi deci proprietatea ar aparţine Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către recurent nu este întemeiată.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat. Imobilul nu a făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislaţia românească prin Constituţia României din anul 1991.
Distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat al statului a fost făcută iniţial de Codul civil carc, dispunând prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”, creează un regim juridic preferenţial numai bunurilor carc fac parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teri-toriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincţie nu a mai fost făcută după 1948, Constituţia intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară şi la proprietatea Statului. De asemenea, Constituţia din 1952 ca şi cea din 1965 se refereau în art. 5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum şi la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat şi cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea vreo dispoziţie prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărţită în două categorii, publică şi privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă şi insesizabilă.
In aceste condiţii, nu se justifică asimilarea proprietăţii de stat domeniului public din legislaţia anterioară şi supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil.
Tocmai pentru că legislaţia din perioada 1948-1991 nu cunoştea conceptul de proprietate publică, bunul carc face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un asemenea caractcr. Din contră, el s-a aflat în proprietatea Statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
De altfel, lipsa posibilităţii de a fi transmise terenurile prin acte juridice nu exclude şi exercitarea posesiei asupra lor, iar inalienabilitatea lor nu produce drept consecinţă şi imprescriptibilitatea achizi-tivă, care trebuie să fie declarată expres de lege prin scoaterea din circuitul civil.
Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată este temeinică şi legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Tribunalul urmează să respingă recursul ca nefondat.
| ← Construcţie edificată de proprietarul terenului. Accesiune... | Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate... → |
|---|
