Uzucapiunea, sancţiune împotriva adevăratului proprietar al imobilului. Calitate procesuală pasivă. Mijloace de dovadă
| Comentarii |
|
C. civ., art. 645, art. 1191, art. 1890 şi urm.
Dovada dreptului presupune, în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea pârâtului de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.
Este adevărat că reclamantul, fiind tert fată de contract, nu trebuie să depună neapărat înscrisul în cauză, dar este obligatoriu să facă dovada, cu orice mijloc de probă, a existenţei actului juridic ca manifestare de voinţă (negotium iuris) prin care bunul să fi intrat în patrimoniul pârâtului. Mai mult decât atât, pentru aceasta este suficient să probeze că există un act juridic ori act jurisdicţional translativ sau declarativ de proprietate care să genereze o prezumţie relativă a faptului că dreptul de proprietate asupra imobilului s-ar afla la acest moment în patrimoniul pârâtului. în orice caz, este lipsită de relevanţă împrejurarea chemării în judecată a moştenitorului persoanei care a încheiat chitanţa sub semnătură privată, dat fiind că nu întotdeauna cel care ia parte la un act de înstrăinare este proprietarul bunului care formează obiectul contractului.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1100/A din 21 septembrie 2007, nepublicată
Prin cererea înregistrată la data de 30 septembrie 2005 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub nr. 10083/2005, reclamantul C.E. a chemat în judecată pe pârâtul P.T., solicitând instanţei să constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra terenului în suprafaţă de 225 mp situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3348 din 10 mai 2006, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti (învestită prin declinarea competenţei teritoriale) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.T. şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut că la data de 19 ianuarie 1960, printr-un înscris sub semnătură privată denumit „chitanţă”, autoarea pârâtului P.T., respectiv P.E. (conform certificatului de moştenitor nr. 223 din 12 august 1999 întocmit de B.N.P. A.S.) a „vândut” reclamantului C.E. un teren în suprafaţă de 225 mp, situat în Bucureşti, raion V.l. Lenin.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea trebuind să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, iar instanţa este obligată să verifice această calitate.
în cazul acţiunii prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât adevăratul proprietar al imobilului în litigiu, uzucapiunea, ca mod de dobândire al dreptului de proprietate (conform art. 645 C. civ.), fiind o veritabilă sancţiune îndreptată asupra proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o alta persoană în condiţiile art. 1890 şi urm. C. civ.
în cauză, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul P.T., în calitate de unic moştenitor al defunctei P.E., parte în convenţia de vânzare din 19 octombrie 1960, constatată printr-un înscris sub semnătură privată denumit „chitanţă”. Instanţa de fond a constatat însă că reclamantul nu justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată, din probele administrate în cauză nerezultând calitatea de proprietar asupra terenului în persoana autoarei acestuia.
Astfel, declaraţia martorului audiat în cauză, P.T. nu este concludentă sub acest aspect, martorul necunoscând persoana de la care reclamantul a dobândit posesia terenului. De asemenea, în adresa nr. R/90134/881 din 3 februarie 2006 a Primăriei Sectorului 5 - Direcţia de Impozite şi Taxe Locale nu se menţionează că autoarea pârâtului ar fi avut vreodată calitatea de proprietar asupra terenului. Chiar
dacă s-ar admite că autoarea pârâtului a fost, într-adevăr, plătitoare de impozite asupra terenului, o astfel de împrejurare nu poate constitui dovada dreptului de proprietate. Nu în ultimul rând, instanţa reţine poziţia pârâtului, care a învederat că nu are cunoştinţă despre terenul ce face obiectul cauzei, deşi la data încheierii chitanţei din 19 octombrie 1960 avea vârsta de aproximativ 34 de ani, când se poate prezuma ca ar fi trebuit să cunoască compunerea patrimoniului mamei sale.
împotriva acestei sentinţe la data de 19 iunie 2006 a declarat apel reclamantul C.E., cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civila sub nr. 16001/302/2005 la 10 iulie 2006.
In motivare, apelantul a arătat ca hotărârea pronunţată de prima instanţă este netemeinică şi nelegală, deoarece obligaţia de a dovedi că este întrunită condiţia uzucapiunii, respectiv că a exercitat asupra bunului o posesie utilă, fară a fi nevoit să producă actul de proprietate al intimatului pârât asupra bunului. Această soluţie este firească, atâta timp cât nu se află în cadrul unei acţiuni prin care se solicită instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpă-rarc, situaţie în care instanţa trebuie să suplinească consimţământul părţilor. De asemenea, a arătat apelantul-reclamant că pentru a demonstra calitatea procesuală pasivă a intimatului pârât este suficient să probeze faptul că autoarea acestuia a posedat la rândul său bunul imobil, acesta preluând posesia bunului de la aceasta din urma în anul 1960.
Reclamantul a mai arătat că nu deţine titlul de proprietate al autoarei intimatului pârât, fiind terţ faţă de acest act juridic, şi că pentru sine actul de proprietate are valoarea unui fapt juridic în interesul restrâns al acestei noţiuni, astfel că poate face dovada acesteia prin orice mijloc de probă. în acest sens, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei susţine că a arătat că există cel puţin o prezumţie de proprietate în favoarea autoarei intimatului pârât, respectiv a defunctei P.E., având în vedere atât cererea nr. 73155 din 15 septembrie 1960 adresată Inspecţiei de Impozite Lenin, dar şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 957 din 24 ianuarie 1952 de notariatul de Stat Bucureşti, act încheiat între C.N. şi I., pe de o parte, şi P.G., pe de altă parte, pentru terenul învecinat terenului în litigiu. In acest act autentic se menţionează foarte clar că această din urmă parcelă de teren se învecinează la apus, pe o lungime de 21 ml, cu proprietatea autoarei intimatului pârât P.E., adică exact cu terenul proprietatea reclamantului.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul reţine următoarele:
Potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală pasivă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fară de care dreptul nu se poate realiza.
Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunii de faţă, Tribunalul consideră corectă afirmaţia instanţei de fond că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, este o sancţiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acţiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu cu vechiul proprietar.
In raport de dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile inclusiv în materia acţiunii în constatarea intervenirii uzucapiunii, revine reclamantului, care pretinde că pârâtul este proprietarul imobilului, sarcina probei dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului.
Dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul pârâtului printr-un mod originar de dobândire a proprietăţii, precum uzucapiunea sau ocupaţiunea, se consideră că proba existenţei acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caractcr cert, absolut. In ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietăţii printr-un mod derivat, şi anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea pârâtului de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.
Este adevărat că reclamantul, fiind terţ faţă de contract, nu trebuie să depună neapărat înscrisul în cauză, dar este obligatoriu să facă dovada, cu orice mijloc de probă, a existenţei actului juridic ca manifestare de voinţă (negotium iuris) prin care bunul să fi intrat în patrimoniul pârâtului. Mai mult decât atât, pentru aceasta este suficient să probeze că există un act juridic ori act jurisdicţional translativ sau declarativ de proprietate care să genereze o prezumţie relativă a faptului că dreptul de proprietate asupra imobilului s-ar afla la acest moment în patrimoniul pârâtului. în orice caz, este lipsită de relevanţă împrejurarea chemării în judecată a moştenitorului persoanei care a încheiat chitanţa sub semnătură privată, dat fiind că nu întotdeauna cel care ia parte la un act de înstrăinare este proprietarul bunului carc formează obiectul contractului.
In cauza de faţă nu există însă nicio asemenea dovadă din care să reiasă că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D.D., ar fi intrat în patrimoniul autoarei pârâtului, P.E.
Singurele probe administrate în legătură cu acest aspect le constituie o cerere adresată de autoarea pârâtului administraţiei, din care rezultă că aceasta se considera proprietar al terenului în discuţie, şi actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 967 din 24 ianuarie 1952 de fostul Notariat de Stat Bucureşti, prin care G.I. şi G.P. au dobândit imobilul învecinat şi în cuprinsul căruia se menţionează faptul că la vest se află imobilul proprietatea P.E.
Or, niciuna dintre acestea nu constituie acte juridice ori acte
jurisdicţionale translative sau declarative de proprietate. In plus, declaraţia unilaterală a unei persoane că este proprietara unui imobil nu poate fi în mod rezonabil considerată o probă în acest sens, după cum nici declaraţia unui terţ, chiar dezinteresat, nu poate avea aceeaşi valoare, esenţial fiind a fi dovedit modul în care dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu a intrat în patrimoniul persoanei despre care reclamantul afirmă că este proprietar.
De asemenea, dificultatea obţinerii titlului de proprietate nu îi poate exonera pe reclamant de la îndeplinirea acestei obligaţii legale, eventualele considerente de echitate fiind aplicabile şi în privinţa adevăratului proprietar care ar fi nevoit ulterior admiterii acţiunii pentru constatarea uzucapiunii în cadrul căreia nu a figurat ca parte să întreprindă numeroase demersuri juridice pentru recuperarea imobilului său, cu atât mai mult cu cât acesta avea la momentul încheierii convenţiei din 19 octombrie 1960 reprezentarea semnării unui contract de vânzare-cumpărare, ceea ce implica minima diligenţă de a solicita o copie de pe titlul de proprietate al numitei P.E.
Pe de altă parte, este lipsită de relevanţă pretinsa îndeplinire a condiţiilor uzucapiunii, atâta timp cât nu este rezolvată chestiunea prioritară, esenţială pentru motivele expuse anterior, a calităţii de proprietar a persoanei chemate în judecată, fară de care instanţa nu poate trece la analizarea fondului pretenţiilor reclamantului.
Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Tribunalul urmează să respingă apelul ca nefondat.
| ← Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate... | Model industrial. Protecţie provizorie după data publicării... → |
|---|
