Contestaţie la executare. Controlul regularităţii actelor de executare
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 399 C. civ., art. 1201
Potrivit dispozifiilor art. 399 C. proc. civ., contestaţia la executare este mijlocul procesual prin care părţile interesate sau vătămate prin modul de realizare a executării silite cu neobservarea sau ignorarea condiţiilor şi formalităţilor stabilite de procedura execuţională, se pot plânge instanţei competente, în vederea desfiinţării sau anulării formelor sau actelor de executare nelegale.
Vizând exclusiv desfiinţarea măsurilor nelegale de urmărire silită, contestaţia la executare nu are aptitudinea declanşării unei noi judecăţi de fond şi nici natura juridică a unei căi de atac de reformare.
C.S.J., decizia nr. 130 din 4 noiembrie 2002
Contestatoarea SC A. SA a solicitat desfiinţarea formelor de executare şi suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea contestaţiei, fără a fi obligată la plata unei cauţiuni, susţinând că executarea silită începută la stăruinţa SC P.I. SRL priveşte un titlu netemeinic şi nelegal. Contestatoarea a motivat că decizia Curţii de Apel Craiova, neavând inserată menţiunea că este definitivă, nu poate fi învestită cu formulă executorie, întrucât decizia menţionată a fost atacată cu recurs. Totodată, decizia este netemeinică şi nelegală, în raport cu împrejurarea că spaţiul ce face obiectul contractului de leasing nu se mai află în proprietatea sa, ca urmare a trecerii acestuia, în luna iunie 1999, în administrarea F.P.S.
Reţinând că, în raport cu dispoziţiile art. 400 C. proc. civ., nu se poate invoca netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii puse în executare şi nici că o hotărâre pronunţată în apel este definitivă şi executorie, Tribunalul Dolj, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 1302 din 21 septembrie 2000, a respins contestaţia la executare.
Contestatoarea a declarat apel, arătând că prima instanţă nu a stabilit corect raporturile juridice dintre părţi.
Prin decizia nr. 63 din 6 februarie 2001, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a anulat formele de executare din dosarul execuţional, reţinând că, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive ce constituie titlu executoriu, a avut loc reorganizarea şi divizarea fostei SC A. SA, încât drepturile şi obligaţiile acesteia, cu privire la spaţiile comerciale deţinute de SC P.I. SRL şi o altă societate, au fost preluate de SC M. SA, care a devenit debitoarea obligaţiei de a încheia contractul de leasing imobiliar.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin decizia nr. 3979 din 21 iunie 2001, a respins recursul declarat de SC P.I. SRL.
S-a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârile criticate sunt vădit netemeinice şi au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. S-a mai susţinut că, prin decizia Curţii de Apel Craiova, pârâta SC A. SA a fost obligată să încheie cu SC P.I. SRL contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare privind spaţiul comercial în litigiu.
Invocând netemeinicia şi nelegalitatea titlului executoriu, pârâta a formulat contestaţie la executare. Or, contestaţia la executare este destinată să înlăture neregularităţile săvârşite cu prilejul executării silite sau să explice dispozitivul hotărârii, şi nu constituie un mijloc procedural prin care să se poată anula sau modifica chiar titlul executoriu.
Totodată, din procesul-verbal încheiat la 17 mai 1999, cu prilejul finalizării negocierilor privind divizarea SC A. SA, nu rezultă preluarea spaţiului comercial în litigiu de către FPS. Se impunea, astfel, introducerea în cauză a FPS Dolj, care să dea lămuriri cu privire la situaţia juridică a spaţiului în litigiu, iar pronunţarea unei hotărâri prin care să se lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului trebuia pronunţată în contradictoriu cu această parte.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 399 C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu. Prin alin. (2) al aceluiaşi articol, se dispune în sensul că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.
Ca atare, contestaţia la executare este mijlocul procesual prin care părţile interesate sau vătămate prin modul de realizare a executării silite, cu neobservarea sau ignorarea condiţiilor şi formalităţilor stabilite de procedura execuţională, se pot plânge instanţei competente în vederea desfiinţării sau anulării formelor sau actelor de executare nelegale. Vizând, exclusiv, desfiinţarea măsurilor nelegale de urmărire silită, contestaţia la executare nu are aptitudinea declanşării unei noi judecăţi de fond.
Faţă de aceste dispoziţii legale, raportate la art. 1201 C. civ., contestaţia la executare nu are natura juridică a unei căi de atac de reformare, reglementată de legea procesuală civilă cu privire la ciclul ordinar al judecăţii în fond a
cauzei, având ca obiect recunoaşterea dreptului şi obligarea debitorului la restabilirea dreptului încălcat ori contestat.
Prin urmare, în mod corect, prima instanţă, învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare, s-a pronunţat în sensul respingerii acesteia.
Admiţând contestaţia la executare, prin care a fost supusă examinării legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti puse în executare, instanţa de apel a statuat asupra fondului, acordând acestui mijloc procesual, având ca obiect regularitatea actelor de executare silită, un conţinut de reformare şi o finalitate negatorie, neprevăzute de legea execuţională şi care încalcă autoritatea lucrului judecat. Or, legea procesuală civilă, prin norme preponderent imperative, asigură succesiunea progresivă a actelor procesuale vizând realizarea dreptului subiectiv pretins încălcat, între momentul sesizării instanţei de judecată competente şi executarea silită a dreptului recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă.
în cauză, în etapa executării silite, învestită cu soluţionarea în apel a unei contestaţii la executare, care poate viza, exclusiv, controlul regularităţii actelor de executare, instanţa i-a stabilit acesteia un conţinut corespunzător judecăţii în fond a cauzei, altul decât cel prevăzut de lege. Decizia pronunţată în apel, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului declarat împotriva acesteia, este dată cu încălcarea esenţială a legii, aşa încât, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.
în consecinţă, Curtea a admis recursul în anulare, a casat decizia pronunţată în recurs, a admis recursul pârâtei împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care a modificat-o, în sensul respingerii apelului declarat de contestatoare şi menţinerii hotărârii primei instanţe.
| ← Imobil. Identificare. Contestaţie cu privire la titlul executoriu | Contestaţie Ia executare. Chirie majorată unilateral.... → |
|---|
