Contestaţie la executare. Titlul executoriu ce nu emană de la instanţă. Apărări de fond
| Comentarii |
|
- Legea nr. 36/1995: art. 100
Este adevărat că în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu ce nu este emis de o instanţă judecătorească, codul de procedură civilă prevede că debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestaţiei, toate apărările de fond referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei constatate prin respectivul titlul executoriu. Totuşi posibilitatea utilizării apărărilor de fond este condiţionată de inexistenţa unor mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului, în cadrul cărora să poată fi invocate. Dacă însă legea pune la dispoziţia debitorului o cale de atac specială, cum este acţiunea în anulare în materia titlurilor executorii ce nu provin de la organe de jurisdicţie, de exemplu cea reglementată de art. 100 din Legea nr. 36/1995 înainte evocat, acesta nu mai poate să utilizeze apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare.
(Secţia civilă, decizia nr. 406/R/2009, nepublicată)
Prin sentinţa civilă nr. 4117 din 2 iulie 2009 pronunţată de Judecătoria Bistriţa s-a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare şi cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoarea SC U.D. SRL în contradictoriu cu intimatul Z.K.A. şi a fost obligată contestatoarea să plătească intimatului suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentinţe a promovat recurs contestatoarea.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate precum şi din oficiu sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3041 şi 306 alin. 2 C. pr. civ., tribunalul reţine că nu sunt date motive de casare a hotărârii judecătoreşti pronunţată de prima instanţă, hotărâre ce întruneşte atributele temeiniciei şi legalităţii.
Menţiunile recurentei vizând soluţionarea cauzei cu încălcarea dispoziţiilor art. 138 şi urm. C. pr. civ. şi art. 6 din Convenţie ce garantează un proces echitabil, prin ignorarea înscrisului „cu caracter de apărare de fond, reprezentând în realitate o veritabilă acţiune în simulaţie” nu pot fi primite.
în şedinţa publică din data de 25 iunie 2009 reprezentantul contestatoarei a depus la dosar scriptul intitulat „precizare” în cuprinsul căruia, în esenţă, în procedura
contestaţiei la executare silită pe care el însuşi a demarat-o reclamă caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr. 1417/2008 al Notarului Public G.G.S., titlul executoriu a cărui executare o contestă în cauza pendinte.
împrejurările vizând aspectele de ordin procedural pretins nerespectate evocate în cererea de recurs nu se constituie în motive de casare a hotărârii judecătoreşti, instanţei de fond neputându-i-se imputa exercitarea defectuoasă ori neexercitarea prerogativelor atribuite de legiuitor. Contrar celor sugerate de recurentă, dispoziţiile art. 129-130 C. pr. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului în procesul civil, nu trebuie să afecteze principiul disponibilităţii şi echilibrul procesual dintre părţi, ci trebuie să dea eficienţă intereselor generale consacrate prin normele imperative, menite să concureze la soluţionarea cauzelor în mod legal şi într-un termen rezonabil. în aceste scop judecătorul cercetează aspectele reglementate de normele de ordine publică. Rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă. Aşadar rolul activ al judecătorului nu devine un mijloc de promovare a conduitei procesuale arbitrare a părţilor, instanţa neputându-se substitui părţii, indiferent dacă beneficiază sau nu de asistenţa unui avocat.
Opţiunea instanţei de fond de a soluţiona pricina la termenul de judecată din data de 25 iunie 2009 şi de a nu mai amâna judecarea cauzei este corectă, judicios dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 399 alin. 3 teza a ll-a C. pr. civ., care instituie un fine de neprimire a contestaţiei la executare în care se invocă apărările de fond în contra titlului executoriu de felul celui în discuţie (care nu emană de la instanţa judecătorească), în ipoteza în care legea prevede o altă cale de atac în cadrul căreia partea să-şi poată valorifica apărările sale.
Contrar susţinerilor contestatoarei-recurente, în ipoteza dată particularitatea situaţiei este determinată de faptul că titlul executoriu îl reprezintă un act notarial, iar art. 100 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale reglementează în mod expres acţiunea în anularea actelor autentice notariale.
Este adevărat că în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu ce nu este emis de o instanţă judecătorească, Codul de procedură civilă prevede că debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestaţiei, toate apărările de fond referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei constatate prin respectivul titlul executoriu. Totuşi posibilitatea utilizării apărărilor de fond este condiţionată de inexistenţa unor mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului, în cadrul cărora să poată fi invocate. Dacă însă legea pune la dispoziţia debitorului o cale de atac specială, cum este acţiunea în anulare în materia titlurilor executorii ce nu provin de la organe de jurisdicţie, de exemplu cea reglementată de art. 100 din Legea nr. 36/1995 înainte evocat, acesta nu mai poate să utilizeze apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare.
O asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie ori la un proces echitabil de vreme ce partea interesată poate folosi apărările respective, potrivit opţiunii sale, în una sau alta dintre căile de atac pe care le are la dispoziţie. Adoptarea acestei măsuri nu face, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea aceloraşi apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. întrucât accesul liber la justiţie, ca de altfel orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limitele rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, stabilirea de către
legiuitor a acestor limite nu aduce nici o îngrădire în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui atare drept, sens în care Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 454/2003.
Eronat se afirmă în recurs şi oportunitatea disjungerii acţiunii în simulaţie conturată prin scriptul depus în şedinţa publică din data de 25 iunie 2009. în cadrul procesual al contestaţiei la executare o atare pretenţie poartă atributul inadmisibilităţii, pentru considerentele înainte expuse, disjungerea acestei cereri, care să fie apreciată ulterior cauză prejudicială, determinantă pentru suspendarea judecării contestaţiei la executare nu era nicidecum oportună, operaţia juridică invocată de recurentă putând conduce cel mult la tergiversarea judecării cauzelor.
Cum nu subzistă niciunul dintre motivele de recurs reglementate de art. 304 C. pr. civ. de natură a determina casarea ori modificarea hotărârii primei instanţe, pentru considerentele de fapt şi drept expuse, în temeiul art. 312 C. pr. civ. recursul declarat va fi respins ca nefondat (judecător Năşcuţiu Camelia).
| ← Obligaţia motivării hotărârilor şi încheierilor... | Asigurare dovezi. Competenţă de soluţionare → |
|---|
