Daune-interese moratorii. Condiţii. Criterii de determinare
| Comentarii |
|
Din analiza conţinutului O.G. nr. 69/1998 privind unele măsuri de protecţie pentru personalul al cărui contract individual de muncă va fi desfăcut ca urmare a concedierilor colective determinate de reorganizarea S.N.C.F.R. nu rezultă că există un termen în care se efectuează plăţile compensatorii către cei îndreptăţiţi, iar reclamantul nu a făcut dovada relei-credinţe a pârâtului, care, cu intenţie, prin achitarea cu întârziere într-o singură tranşă a plăţilor compensatorii ar fi urmărit să creeze un prejudiciu reclamantului.
(Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 5364/15 mai 2001)
compensatorii în valoare totală de 10.400.000 lei, conform prevederilor O.G. nr. 69/1998, începând cu 1.10.1998, într-o singură tranşă, deoarece s-a angajat să utilizeze suma de bani în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale. Totodată, acesta a învederat instanţei că suma mai sus precizată i s-a plătit cu o întârziere de 7 luni, astfel încât este necesar a fi obligat pârâtul de a-i plăti dobânda reactualizată la cursul dolarului şi inflaţiei.
La acţiune, reclamantul a depus următoarele acte: dispoziţia nr. 20/296 din 28.09.1998 emisă de Regionala C.F. Craiova prin care s-a desfăcut
INSTANŢA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, judeţul Dolj, la data de 29.05.2000 sub nr. 14617/2000, reclamantul A.F. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat acesta de a-i plăti dobânda legală pentru o perioadă de 7 luni pentru suma de 10.400.000 lei actualizată la cursul dolarului şi inflaţiei.
în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la 1.10.1998 a fost disponibilizat, urmând ca pârâtul, prin Regionala C.F. Craiova să-i plătească 8 salarii
contractul individual de muncă al reclamantului, angajamentul reclamantului din 3.12.1998, autorizaţia nr. 6237/18.03.1999 eliberată pe numele reclamantului de Consiliul Judeţean Dolj în baza Decretului-lege nr. 54/1990.
La dosarul nr. 14617/2000 s-au conexat dosarele nr. 2489/2000 şi nr. 19011/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 101/2001 pronunţată de Judecătoria Craiova la data de 16.01.2001 în dosarul nr. 14617/2000 s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, deoarece s-a constatat că sediul pârâtului se află în sectorul 1 Bucureşti.
La Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, cauza s-a înregistrat la data de 26.02.2001 sub nr. 2656/ 2001.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa urmează să respingă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant, de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale pentru o perioadă de 7 luni pentru suma de 10.400.000 lei, plăţi compensatorii,
dobândă reactualizată la cursul dolarului şi al inflaţiei, având în vedere dispoziţiile art. 116 C. civ. raportat la art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă, şi pentru următoarele motive:
Din analiza conţinutului O.G. nr. 69/1998 privind unele măsuri de protecţie pentru personalul al cărui contract individual de muncă va fi desfăcut ca urmare a concedierilor colective determinate de reorganizarea S.N.C.F.R. nu rezultă că există un termen în care se efectuează plăţile compensatorii către cei îndreptăţiţi, iar reclamantul nu a făcut dovada relei-credinţe a pârâtului, care, cu intenţie prin achitarea cu întârziere într-o singură tranşă a plăţilor compensatorii ar fi urmărit să creeze un prejudiciu reclamantului.
Respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A.F. cu domiciliul în F., judeţul Dolj, împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor cu sediul în Bucureşti. Cu recurs.
NOTĂ
1. Problema de drept din speţă o reprezintă aplicabilitatea daunelor-interese moratorii în cazul efectuării cu întârziere a plăţilor compensatorii cuvenite salariaţilor în urma unei concedieri colective.
Este relevantă, pentru clarificarea acestei probleme, legislaţia specială în vigoare la data soluţionării cauzei: Ordonanţa Guvernului nr.69/1998 privind unele măsuri de protecţie pentru personalul al cărui contract individual de muncă va fi desfăcut ca urmare a concedierilor colective determinate de reorganizarea S.N.C.F.R. şi Hotărârea Guvernului nr.668/1998 pentru aprobarea Normelor de aplicare a O.G.69/1998; Pe de altă parte, examenul critic al hotărârii judecătoreşti reproduse mai sus reclamă completarea acestei legislaţii speciale cu principii şi normele juridice din aria teoriei generale a obligaţiilor.
într-adevăr, instanţa a respins cererea ca fiind neîntemeiată nu doar pe baza unei interpretări deficitare a legislaţiei speciale, ci şi prin ignorarea regimului juridic al executării obligaţiilor băneşti.
Concret, argumentele decisive, astfel cum se regăsesc acestea în considerentele hotărârii, au fost următoarele:
- neprecizarea, în legea specială, a unui termen pentru efectuarea plăţilor compensatorii;
- nedovedirea, de către creditorul-reclamant, a relei-credinţe a debitoruiui-pârât în sensul că acesta din urmă ar fi intenţionat să creeze un prejudiciu prin achitarea cu întârziere a sumelor respective.
în cele ce urmează, vor fi criticate ambele argumente (2) şi, în plus, vor fi făcute sumare consideraţii legate de modul de determinare a daunelor-interese moratorii cuvenite creditorului într-o asemenea situaţie (3).
2. Cu privire la chestiunea “neprecizării termenului de plată”, trebuie subliniat, în primul rând, că, potrivit art.2 alin.3 din O.G. nr.69/1998, dreptul salariatului la acordarea plăţilor compensatorii se naşte la data desfacerii contractului de muncă.
în speţă, suma stabilită cu titlu de plăţi compensatorii (10.400.000 de lei) a fost plătită salariatului cu o întârziere de 7 luni faţă de data desfacerii contractului de muncă.
Celeritatea cu care trebuie executată obligaţia de achitare a plăţilor compensatorii este un principiu ce rezultă din întreaga redactare a H.G.nr.668/1998. Astfel, sunt prevăzute termene pentru anumite operaţiuni preliminare virării plăţilor compensatorii către beneficiari (spre exemplu, art.4 prevede un termen de 30 de zile pentru pregătirea listelor cu salariaţi, art.7 alin.2 fixează un termen de cel mult 25 de zile pentru prima operaţiune de virare a sumelor de bani, termen care începe să curgă de la data depunerii documentelor în conformitate cu art.4).
Trebuie avute în vedere, de asemenea, şi dispoziţiile art.6 alin.3 din O.G. nr.69/1998 care prevede că sumele plătite într-o singură tranşă se transferă în conturi curente personale ale beneficiarilor, conturi purtătoare de dobânzi. în acest text de lege noţiunea de “dobândă” este utilizată, neîndoielnic, în sensul de fructe civile, însă această dispoziţie justifică a fortiori acordarea de daune-interese moratorii în situaţia în care sumele respective nici nu au fost încă transferate persoanei îndreptăţite.
Tabloul măsurilor de protecţie acordate prin O.G. nr. 69/1998 foştilor salariaţi care se angajează în activităţi de liberă iniţiativă este completat prin art.7 care prevede o scutire, pentru o perioadă de 2 ani, de la plata impozitului pe venit. Este de reţinut că, de lege lata, de această scutire beneficiază, în temeiul art.36 alin.2 din O.U.G. nr.98/1999, doar societăţile comerciale nou-înfiinţate de personalul disponibilizat, în termen de 6 luni de la data disponibilizării.
Revenind la speţa de faţă, se constată că beneficiarul plăţilor compensatorii a fost lipsit de posibilitatea fructificării unei asemenea facilităţi fiscale ca urmare a conduitei unui angajator care a considerat, într-un raţionament validat, din păcate, de o instanţă de judecată, că, în lipsa unui termen special prevăzut de lege pentru efectuarea plăţii, îşi poate executa obligaţia oricând.
în concluzie, acordarea de daune-interese moratorii, bazată pe constatarea, în speţă, a unei întârzieri în efectuarea plăţilor compensatorii, apare ca fiind singura soluţie conformă nu numai cu principiile generale (inclusiv cel care afirmă că, în lipsa unui termen, obligaţia devine imediat exigibilă), dar şi cu litera şi spiritul legislaţiei speciale în materie (atât cea în vigoare la momentul speţei, cât şi cea actuală).
în ce priveşte chestiunea “nedovedirii relei-credinţe a debitorului”, este de subliniat, înainte de toate, că, potrivit art.1088 C.civ., simpla întârziere în executarea unei obligaţii băneşti dă naştere la daune-interese moratorii (dobânda legală) fără a se cere dovada vreunui prejudiciu întrucât, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, “legea prezumă că lipsa de folosinţă a sumei de bani produce creditorului un prejudiciu constând în
cuantumul dobânzii legale calculată pe durata întârzierii în executare. în consecinţă, pentru a obţine dobânzile, creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu.”)
în motivarea hotărârii, instanţa a apreciat că ar fi necesară dovedirea relei-credinţe a debitorului obligaţiei băneşti, atitudine subiectivă ce ar presupune, ca premisă, prefigurarea de către debitor a unui anumit prejudiciu cauzat prin fapta sa ilicită. Or, adăugând la argumentul prezumţiei absolute a prejudiciului rezultat din întârzierea unei obligaţii băneşti, indiferent de izvorul ei (art.1088 C.civ. nu distinge sub acest aspect), argumentul tras din chiar reglementarea facilităţilor fiscale recunoscute creditorului obligaţiei băneşti (beneficiarul plăţilor compensatorii), se poate conchide că reaua-credinţă a debitorului este definitiv dovedită şi nu suferă contestaţie.
3. Referitor la stabilirea cuantumului daunelor-interese, trebuie precizat că, la data introducerii acţiunii, rata dobânzii era reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr.9/ 2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti) .Se pune însă întrebarea care era nivelul dobânzii, cuvenite creditorului cu titlu de daune-interese moratorii, datorate şi neîncasate până la intrarea în vigoare a acestui act normativ având în vedere că dreptul de creanţă se născuse anterior intrării în vigoare a O.G. nr.9/2000.
O.G. nr.9/2000 nu conţine dispoziţii de drept tranzitoriu, astfel încât se va aplica principiul neretroactivităţii legii civile, Ordonanţa neputând, în aplicarea acestui principiu, să guverneze o situaţie juridică apărută înainte de intrarea ei in vigoare.
Astfel, la momentul naşterii dreptului de creanţă a reclamantului (1 octombrie 1998) Decretul nr.311/1954 privitor la dobânda legală, care stabilea nivelul acesteia la 6% pe an în raporturile civile, era deja declarat abrogat prin Legea nr.7/1998. Chiar şi înainte de această abrogare, dar cu atât mai întemeiat după această dată, în doctrină şi jurisprudenţă au fost propuse diferite soluţii pentru determinarea nivelului dobânzii legale. Spre exemplu, potrivit unei soluţii de speţă a instanţei noastre supreme, în materie comercială ar fi trebuit să se ţină seama de dobânda pieţei, raportată la taxa de scont practicată de B.N.R.), iar, în materie civilă, s-a susţinut, într-o opinie, criteriul dobânzii pe care CEC o acordă pentru depozitele la vedere ale persoanelor fizice). Alte instanţe s-au pronunţat în sensul referirii la dobânda practicată de o anumită bancă comercială (de cele mai multe ori, banca creditorului) sau chiar la o medie a dobânzilor practicate de principalele bănci comerciale).
S-a decis de asemenea, că debitorul poate fi obligat la daune-interese egale cu dobânzile plătite de creditor pentru creditele pe care a fost nevoit să le solicite tocmai din cauza nerespectării obligaţiei băneşti de către debitor. într-un asemenea caz, s-a subliniat că trebuie să se facă dovada legăturii cauzale dintre prejudiciul suferit de creditor, şi anume creditul contractat pentru acoperirea lipsei de bani create de întârzierea în executarea obligaţiei băneşti şi fapta culpabilă a debitorului, constând în această întârziere). Dovedirea acestui prejudiciu este necesară însă numai pentru determinarea
cuantumului daunelor-interese şi nu ca o condiţie a acordării acestora ca principiu, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, despăgubirea este independentă de proba prejudiciului suferit ca urmare a întârzierii.
Prin urmare, dacă, în cazul de faţă, reclamantul ar fi recurs la un credit pentru demararea activităţii comerciale ce atrăgea facilitatea mai sus menţionata a scutirii de plata impozitului pe profit, el ar fi putut pretinde daune-interese moratorii egale cu dobânda plătită pentru acel credit. în lipsa dovezii contractării unui asemenea credit, nivelul daunelor-interese moratorii ar putea fi egal cu cel al dobânzii acordate la conturile deschise de bănci pentru persoanele fizice, de natura conturilor care, potrivit legii speciale, puteau fi deschise în favoarea beneficiarilor plăţilor compensatorii pentru încasarea acestora.
| ← Divorţ. Cerere întemeiată pe culpa exclusivă a pârâtului.... | Datorie personală a unuia dintre soţi. Urmărire silită... → |
|---|
