Fond funciar. Acţiune în modificarea titlului de proprietate de către Comisia Judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991. Competenţa materială. Căi de atac. Compunerea instanţei
| Comentarii |
|
Plângerile şi acţiunile prevăzute în cap. IV din Legea nr. 18/1991, republicată, sunt supuse căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv apelul şi recursul.
Chiar dacă reclamantul şi-a intitulat calea de atac împotriva sentinţei ca fiind “recurs” tribunalul avea obligaţie să îi dea calificarea juridică exactă şi să judece apelul în complet format din doi judecători, conform art. 18 din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare, iar nu recurs în complet de trei judecători.
(Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, decizia nr. 883 din 25 aprilie 2001)
CURTEA
Prin sentinţa civilă nr. 296/20 martie 2000 a Judecătoriei Vişeu de Sus, s-a respins acţiunea civilă intentată de reclamantul C.V., împotriva pârâtelor Comisia Locală Vişeu de Sus şi Comisia Judeţeană Maramureş pentru aplicarea Legii nr. 18/ 1991 având ca obiect modificarea titlului de proprietate nr. 6012/1991.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că iniţial prin sentinţa civilă nr. 354/9 martie 1999 a Judecătoriei Vişeu de Sus, s-a respins acţiunea reclamantului împotriva pârâtelor, iar prin decizia civilă nr. 1246/A/31 ianuarie 1999 a Tribunalului Maramureş, s-a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, care a fost desfiinţat şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi judecătorie, cu îndrumarea de a se analiza toate actele invocate de reclamant în dovedirea dreptului său de proprietate, pentru a se stabili dacă reconstituirea dreptului de proprietate este justificată pentru suprafaţa de 2,56 ha.
Cu ocazia rejudecării, instanţa a pus în vederea reclamantului, să depună la dosar actele invocate în cererea înregistrată la Comisia Locală, însă acesta a arătat că terenurile cu care a intrat în CAP sunt cele care au fost dobândite de la părinţii săi, în urma declaraţiei de partaj din data de 6 iunie 1946. Verificând extrasele C.F. depuse de reclamant, se constată că asupra nr. top 2396, este proprietar un evreu, asupra nr. top 2395 sunt proprietari l.l. şi A.M., asupra nr. top 2398 sunt proprietari evrei, asupra nr. top 2391 este proprietar Statul Român, iar asupra nr. top 2394 fără suprafaţă, este proprietar C.V.
Din adresa nr. 772/2000 a Primăriei oraşului Vişeu de Sus, a rezultat că reclamantul a figurat în Registrul agricol pe anii 1959-1963, voi. IV, fila 144, cu suprafaţa de 0,50 ha fâneţe, în locul numit “Gruiul Feţelor” sau “Sub Mociri”, cu menţiunea că în anii 1959,1960,1961 reclamantul nu figurează cu teren.
Prin decizia civilă nr. 413/15 iunie 2000 a Tribunalului Maramureş, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant în contra sentinţei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că sentinţa este temeinică şi legală, deoarece actul intitulat “declaraţie” din 6 iunie 1946, nu întruneşte condiţiile unui contract de donaţie ci este mai mult un partaj voluntar între părţi, din care nu rezultă nimic concret raportat la suprafeţele de teren moştenite de la părinţi.
Extrasele de carte funciară depuse la dosar, relevă că proprietarii asupra terenului au fost alte persoane, de la care reclamantul susţine că l-au cumpărat părinţii lui, fără să facă dovada în acest sens. Cererea de anulare a titlului de proprietate, formulată de reclamant în faza de recurs, este nelegală, dar ea poate face obiectul unui alt proces.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea ei, admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei cu trimitere la judecătorie, pentru administrarea probei cu martori, în scopul judecării acţiunii introductive de instanţă, respectiv obligarea Comisiei Judeţene la eliberarea titlului de proprietate conform adeverinţei nr. 250/ 27 ianuarie 1992.
în sprijinul acţiunii sale, este declaraţia din 6 iunie 1946 prin care fraţii reclamantului au renunţat la partea lor de moştenire în favoarea lui, cu privire la complexul imobiliar situat la locul numit “Dosul Gruiului Fetelor”, unde se află terenurile în litigiu, care au fost proprietatea părinţilor lui. De asemenea, a mai invocat adeverinţa nr. 250/27 ianuarie 1992, eliberată pe baza evidenţelor CAP care atestă îndreptăţirea lui la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4,60 ha.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, Curtea reţine următoarele: Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată sub nr. 1836/1 iunie 1998 la Tribunalul Maramureş, reclamantul C.V., le-a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Locală a oraşului Vişeu de Sus şi Comisia Judeţeană Maramureş pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor la eliberarea titlului de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 4,60 ha, pentru care i s-a eliberat adeverinţa nr. 250 din 27 ianuarie 1992 de către Comisia Locală a oraşului Vişeu de Sus, cu obligarea la despăgubiri civile.
în loc să îşi decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vişeu de Sus, după prealabilă punere în discuţia părţilor, Tribunalul Maramureş prin sentinţa civilă nr. 402/ 17 iunie 1999, şi-a declinat competenţa de soluţionare, in favoarea Curţii de Apel Cluj, Secţia de contencios administrativ.
Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr. 195/ 23 septembrie 1998, şi-a declinat competenţa de
soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Vişeu de Sus.
Judecătoria Vişeu de Sus prin sentinţa civilă nr. 354/9 martie 1999, a respins acţiunea reclamantului împotriva pârâtelor.
Tribunalul Maramureş prin decizia civilă nr. 1244/3 noiembrie 1999, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 354/9 martie 1999, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Vişeu de Sus cu îndrumarea de a se analiza toate actele invocate de reclamant în dovedirea dreptului său de proprietate, pentru a se stabili dacă reconstituirea dreptului de proprietate este justificată pentru 2,56 ha teren, sau se impune modificarea pentru 4,60 ha.
în rejudecare, Judecătoria Vişeu de Sus, prin sentinţa civilă nr. 296/20 martie 2000, a respins acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtele, pentru modificarea titlului de proprietate nr. 4012/ 1992 din 23 februarie 1998 eliberat reclamantului cu privire la suprafaţa de 2 ha 5306 mp pe teritoriul oraşului Vişeu de Sus. Sentinţa s-a dat cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, intitulat în mod eronat “recurs”, a fost calificat ca fiind recurs şi respins prin decizia civilă nr. 413/15
iunie 2000 a Tribunalului Maramureş, în complet format din trei judecători.
Este neîndoielnic că plângerile şi acţiunile prevăzute în capitolul IV din Legea nr. 18/1991, republicată, sunt supuse căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv apelul şi recursul.
Chiar dacă reclamantul şi-a intitulat calea de atac împotriva sentinţei ca fiind “recurs” tribunalul avea obligaţie să îi dea calificarea juridică exactă şi să judece apelul în complet format din doi judecători, conform art. 18 din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare, iar nu recurs în complet de trei judecători.
Soluţionarea cauzei de către o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor iegale, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.1 C. pr. civ., şi întrucât este un motiv de ordine publică, el poate fi invocat din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. 2 acelaşi cod.
Aşa fiind, în baza art. 304 pct. 1 C. pr. civ., se va admite recursul şi se va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei la acelaşi tribunal, pentru judecarea apelului în complet format din doi judecători, conform art. 18 din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare.
NOTĂ
Decizia Curţii de apel Cluj rezumată în cele de mai sus, readuce în discuţie problema căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătoria sesizată cu o plângere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.
Analiza acestei probleme trebuie să pornească de la prezentarea sferei actelor care pot fi atacate cu plângere la judecătorie, sferă circumscrisă de dispoziţiile art. 53-56 din Legea nr. 18/1991 republicată, pe de o parte, şi de la determinarea naturii juridice a acestor acte, pe de altă parte.
1. Astfel, pot fi atacate cu plângere la judecătorie în termen de 30 de zile de la comunicare:
1) Hotărârile Comisiei Judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. II din Legea nr. 18/1991, şi cele asupra măsurilor stabilite de Comisiile Locale;
2) Ordinul prefectului sau oricare act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap. III din Legea nr. 18/1991;
3) Modificarea sau anularea propriei hotărâri de către comisia judeţeană;
4) Actele emise de Comisia Judeţeană după încheierea procedurii de definitivare a activităţii sale, acte administrative contrare propriei hotărâri;
5) Măsurile de punere în aplicare a art. 37 din Legea nr. 18/1991, cu privire la stabilirea dreptului de a primi acţiuni în unităţile agricole de stat, reorganizate în societăţi comerciale conform Legii nr. 15/1990.
Se observă că, faţă de reglementarea anterioară, respectiv art. 11 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 care permitea exercitarea plângerii exclusiv împotriva hotărârilor Comisiei Judeţene prin care aceasta soluţiona contestaţiile, respectiv valida sau invalida măsurile Comisiei Locale, sfera actelor care pot fi atacate cu plângere la judecătorie a fost, în prezent, în mod considerabil lărgită.
2. Aşa cum judicios s-a arătat într-un studiu recent pentru toate situaţiile de mai sus, legiuitorul a consacrat un contencios administrativ special, prin care se realizează controlul judecătoresc asupra actelor administrative arătate.
într-adevăr, actele care pot face obiectul plângerii potrivit art. 53-56 din Legea nr. 18/ 1991 sunt acte administrative pentru atacarea cărora legea specială prevede dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materie, respectiv Legea nr. 29/1990, atât sub aspectul instanţei competente, cât şi în privinţa procedurii de urmat, inclusiv căile de atac.
Actele administrative care pot forma obiectul plângerii, potrivit Legii nr. 18/1991 sunt de două feluri: acte administrativ-jurisdicţionale, cum este cazul celor enumerate la punctul 1, si acte administrative fără caracter jurisdicţional, precum cele enumerate la punctele 2 şi 5.
3. Aşadar, va trebui să distingem între plângerile împotriva unor acte administrativ jurisdicţionale care vor fi de competenţa judecătoriei în temeiul art. 1 pct. 2 C. pr. civ. şi plângerile împotriva celorlalte acte administrative care nu au caracter jurisdicţional şi care vor fi de competenţa aceleiaşi instanţe, dar în temeiul art. 1 pct. 3 C. pr. civ.
3.1. în primul caz, plângerea reprezintă o cale specifică de atac prin care se realizează controlul judecătoresc asupra unui act administrativ cu caracter jurisdicţional (cum este, de exemplu, hotărârea Comisiei Judeţene), judecătoria pronunţându-se în ultimă instanţă printr-o hotărâre definitivă, susceptibilă doar de recurs.
într-adevăr, art. 59 din Legea nr. 18/1991 prevede că sentinţa civilă pronunţată de judecătorie este supusă căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie. Or, potrivit art. 1 pct. 2 C. pr. civ., coroborat cu art. 2 pct. 3 C. pr. civ. hotărârile prin care judecătoria soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională, în cazurile prevăzute de lege, sunt definitive, fiind supuse doar recursului care va fi soluţionat de tribunal.
Cu toate că această soluţie este evidentă, în literatura de specialitate s-a susţinut şi teza potrivit căreia sentinţa prin care judecătoria soluţionează plângerea împotriva hotărârii Comisiei Judeţene este supusă atât apelului, cât şi recursului.
De asemenea, nici practica judiciară nu a fost unitară în această privinţă, ceea ce a determinat promovarea unui recurs în anulare soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie prin decizia nr. 1/5.06.2000.
Prin decizia menţionată, instanţa supremă a stabilit, la o dată la care deciziile pronunţate în recursul în interesul legii erau obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti, că sentinţa prin care judecătoria soluţionează plângerea împotriva hotărârii comisiei judeţene este supusă atât apelului, cât şi recursului.
Această soluţie este criticabilă deoarece denotă ignorarea regulilor de interpretare generaţia specialibus non derogant şi, respectiv specialia generalibus derogant.
Conform art. 52 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 republicată, comisia judeţeană este autoritate administrativ-jurisdicţională. Or, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă la care Legea nr. 18/1991 republicată face trimitere, plângerile de orice fel îndreptate împotriva autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională sunt soluţionate de judecătorie în ultimă instanţă. Soluţia rezultă din interpretarea sistematică a art. 2 pct. 2 şi pct. 3 şi art. 1 pct. 1 şi pct. 2 C. pr. civ., care stabilesc competenţa materială funcţională a tribunalului. Astfel, tribunalul este competent să judece “ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă” în temeiul art. 1 pct. 1 C. pr. civ. însă, plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională, cum este şi Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 sunt soluţionate de judecătorii, în cazurile prevăzute de lege, în temeiul art. 1 pct. 2 când această instanţă nu mai judecă în primă instanţă, ci în ultimă
instanţă. Prin urmare, aceste hotărâri nu vor mai fi susceptibile şi de apel, ci numai de recurs care va fi soluţionat de tribunal în temeiul art. 2 pct. 3 C. pr. civ.
Soluţia pe care o susţinem este în prezent consacrată şi de un text de lege - art. 282 alin. 2 C. pr. civ. - care prevede în mod expres că “hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului (dar sunt supuse recursului - n.n.) dacă legea nu prevede altfel”.
Aşa cum s-a arătat, art. 2821 alin. 2, text introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, consacră o regulă cu caracter interpretativ prin intermediul căreia s-a urmărit rezolvarea unui eventual conflict dintre legea generală (Codul de procedură civilă) şi legea specială, atunci când aceasta face trimitere la dispoziţiile Codului de procedură civilă, fără să arate care sunt, în mod concret aceste dispoziţii.
3.2. Referitor la obiectul plângerii reglementate de dispoziţiile art. 53-59 din Legea nr. 18/1991, republicată, arătam că acesta poate fi reprezentat şi de acte administrative fără caracter jurisdicţional.
în aceste situaţii, plângerea nu mai îmbracă forma unei căi de atac specifice, ci controlul judecătoresc se realizează pe cale de acţiune, care în lipsa dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 republicată, ar fi fost de competenţa instanţelor de drept comun în materie de contencios administrativ, respectiv tribunalele. însă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, republicată, coroborat cu art. 1 pct. 3 C. pr. civ., competenţa va aparţine judecătoriei care devine astfel instanţă specială de contencios-administrativ.
în ceea ce priveşte căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie apreciem că aceasta este susceptibilă atât de apel cât şi de recurs, deoarece art. 59 din Legea nr. 18/1991 republicată face trimitere la dispoziţiile Codului de procedură civilă, care nu mai prevede că în cazurile prevăzute de art. 1 pct. 3 judecătoria se pronunţă în ultimă instanţă. într-adevăr, hotărârile pronunţate de judecătorie în temeiul art. 1 pct. 3 C. pr. civ. sunt susceptibile atât de apel, cât şi de recurs, cu excepţia situaţiilor în care legea suprimă în mod expres dreptul de apel.
Precizăm că, dacă Legea nr. 18/1991, republicată, nu ar fi făcut trimitere în mod expres la dispoziţiile Codului de procedură civilă, în ceea ce priveşte căile de atac, hotărârea pronunţată de judecătorie ar fi fost definitivă, susceptibilă doar de recurs, deoarece pentru aspectele pe care nu le reglementează legea specială (Legea nr. 18/ 1991, republicată) se completează cu dispoziţiile legii generale, care în materie de contencios administrativ este Legea nr. 29/1990. Or, potrivit art. 14 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, hotărârea primei instanţe poate fi atacată numai cu recurs.
însă, prin trimiterea expresă la dispoziţiile Codului de procedură civilă, în ceea ce priveşte căile de atac, Legea nr. 18/1991, republicată, derogă de la regulile de procedură
reglementate de legea contenciosului administrativ referitoare la căile de atac de care este susceptibilă hotărârea prin care judecătoria soluţionează plângerea împotriva unui act administrativ fără caracter jurisdicţional.
Şi de data aceasta soluţia decurge tot prin aplicarea regulilor de interpretare specialia generalibus derogant şi, respectiv generaţia specialibus non derogant.
Revenind la decizia Curţii de Apel Cluj, din considerentele acesteia rezultă că obiectul plângerii reclamantului l-a constituit modificarea titlului de proprietate eliberat acestuia în anul 1992. Titlul de proprietate este un act administrativ care nu are caracter jurisdicţional. Prin urmare, hotărârea prin care judecătoria a soluţionat plângerea având acest obiect era susceptibilă atât de apel, cât şi de recurs.
Insă decizia Curţii de Apel Cluj, nu este la adăpost de critică sub aspectul soluţiei casării cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel. în funcţie de motivul de casare reţinut de instanţă - greşita alcătuire a instanţei - soluţia era aceea a casării cu reţinere, deoarece aceasta este regula pentru tribunale şi curţile de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 C. pr. civ. (în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii).
Numai în măsura în care, instanţa a cărei hotărâre a fost recurată, ar fi soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-ar fi făcut în lipsa părţii care nu ar fi fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, ar fi putut să dispună, după casare, trimiterea cauzei spre rejudecare aceieiaşi instanţe sau altei instanţe de acelaşi grad. Or, din considerentele deciziei Curţii de Apel Cluj nu rezultă existenţa vreuneia din aceste situaţii la Tribunalul Maramureş.
în final, precizăm că regula casării cu reţinere pentru curţile de apel şi tribunale, precum şi excepţiile de la aceasta au fost menţinute şi de actualul art. 312 C. pr. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs.
| ← Fond funciar. Reconstituirea dreptului de proprietate.... | Divorţ. Cerere întemeiată pe culpa exclusivă a pârâtului.... → |
|---|
