Procedura prealabilă de stabilire a cazurilor de malpraxis. Lipsa caracterului obligatoriu. Ecografie abdominală. Diagnostic eronat.
| Comentarii |
|
Neglijență medicală fie în folosirea echipamentelor medicale, fie în interpretarea analizelor medicale. Răspunderea comitentului (unității sanitare) pentru fapta prepusului (medicului). Daune materiale și morale
1. Legea specială nr. 95/2006 nu conține vreo dispoziție care să prevadă obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de stabilire a cazurilor de malpraxis, ci, dimpotrivă, lasă posibilitatea persoanei vătămate prin prestația medicală să apeleze la această procedură sau să se adreseze direct instanței de judecată. A aprecia în sensul inadmisibilității acțiunii în pretenții, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, ar însemna o îngrădire a dreptului ia acces la justiție al reclamantului, consacrat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
2. Pacientul nu a beneficiat de asistență medicală adecvată, în condițiile în care medicul a făcut observații asupra unui organ al pacientului (în speță, colecistul), un organ care, în fapt, fusese extirpat chirurgical în urmă cu patru ani, organ analizat în buletinul ecografic abdominal, cât și în rapoartele analizelor efectuate de către reclamant ulterior, ce reflectă realitatea obiectivă dată de lipsa acestuia. Această situație de fapt a fost cauzată de neglijența manifestată de medic fie în folosirea echipamentelor medicale, fie în interpretarea analizelor medicale și stabilirea diagnosticului, prin raportare la principiul potrivit căruia, în activitatea sa, medicul trebuie să aibă în vedere și să evalueze și cele mai mici riscuri, dând dovadă de profesionalism și acționând cu prudență.
3. S-a reținut răspunderea unității sanitare pentru diagnosticul greșit, stabilit de un medic angajat al unității, diagnostic care a produs daune materiale și morale persoanei fizice. Răspunderea unităților sanitare este o răspundere obiectivă, fundamentată pe garanția riscului de activitate sau pe garantarea comportamentului lucrului.
Din dispozițiile art. 642 alin. (1) lit. b) și art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului (unitatea sanitară) pentru fapta prepusului (medicul angajat) se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, constând într-o eroare profesională săvârșită în exercitarea actului medical (în speță, în cadrul procedurii de diagnostic, prin prezentarea unor constatări eronate ale examinării ecografice); existența unui prejudiciu produs pacientului (în speță, atât un prejudiciu moral, concretizat într-o stare de neliniște, de temere a existenței unei complicații postoperatorii ori a unei tumori canceroase, cât și un prejudiciu material, pacientul fiind nevoit să efectueze cheltuieli pentru reluarea și aprofundarea investigațiilor medicale, pentru a verifica corectitudinea diagnosticului pus); existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției medicului (în speță, se manifestă sub forma culpei, constând în neglijența, imprudența sau cunoștințele medicale insuficiente în exercitarea profesiei); existența raportului de prepușenie între unitatea sanitară și medic; medicul să fi săvârșit fapta în funcția ce i s-a încredințat. * •
4. Nu sunt relevante verificările efectuate de către comisia de control din cadrul unității medicale, prin care s-a constatat că nu există un caz de culpă medicală care să fie imputată vreunui cadru medical întrucât nu a fost dovedită, în condițiile în care la dosar nu a fost depus vreun raport conținând rezultatele unei investigații interne, iar, pentru a fi considerat concludent un astfel de raport, verificările ar fi trebuit efectuate cu participarea reclamantului sau a unui terț neutru, neputând fi apreciate obiective; în acest sens, unitatea sanitară ar fi putut depune concluziile unor specialiști care să nu fi fost angajații săi. Totodată, este lipsită de relevanță buna-credință cu care a acționat medicul, având în vedere că aceasta reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere numai în cazul acțiunilor exercitate de medic în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate, potrivit dispozițiilor art. 643 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006.
5. Împrejurarea că examinarea a fost defectuoasă nu-l îndreptățește pe pacient la restituirea costului serviciului medical de care a beneficiat, ci doar la plata cheltuielilor pe care acesta a fost nevoit să le suporte ca urmare a erorii medicale săvârșite.
Cheltuielile „informale” suportate de pacient nu pot fi avute în vedere la stabilirea prejudiciului material, întrucât plata unor sume de bani în acest sens nu era necesară pentru ca pacientul să beneficieze de serviciile medicale acordate, acesta fiind ținut să suporte numai costul efectiv al analizelor. Pe de altă parte, plata unor sume de bani pentru „motivarea” personalului medical nu poate fi considerată o activitate conformă nomelor de conviețuire socială și bunelor moravuri, astfel că reclamantul nu poate pretinde suportarea cheltuielilor respective de către pârâtă.
Trib. București, dec. civ. nr. 2542/R din 27 septembrie 2011, irevocabilă, nepublicată
Prin sentința civilă nr. (...), pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul T.Gr. Împotriva pârâtei SC M.L. SA și obligată pârâta la plata sumei de 8.000 lei cu titlu de daune morale și 215 lei cu titlu de daune materiale față de reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, prin cererea înregistrată la această instanță în data de 19.11.2009, reclamantul T.Gr. a solicitat, în contradictoriu cu SC M.L. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune materiale și morale. În motivarea cererii a arătat că, la data de 15.10.2009, a efectuat la sediul pârâtei o ecografie abdominală, constatările din raportul examinării provocând reclamantului o profundă stare de neliniște, fiind evidențiate dimensiuni anormale ale ficatului și ale pancreasului și cu referire la prezența colecistului. Însă, la data de 05.03.2010, reclamantul a suferit o colecistectomie, înscrisurile atașate cererii confirmând dimensiunile normale ale organelor interne și lipsa colecistului, motiv pentru care concluziile prepusului pârâtei au indus reclamantului o stare psihică deplorabilă datorită temerii de apariție a unei tumori canceroase sau de apariție a unor complicații postoperatorii. Ulterior, investigațiile medicale, al căror cost s-a ridicat la suma de 215 lei. au demonstrat că diagnosticul din data de 15.10.2009 a fost eronat. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C.civ.
Instanța a notat că în doctrină se face distincția între culpa comisivă
- manifestată în cadrul unei acțiuni inadecvate prin imprudență, nepricepere sau stângăcie, culpa omisivă - manifestată în cadrul unei inacțiuni prin neexecutarea unei acțiuni necesare, culpa in eligendo
- constând în alegerea greșită a unor proceduri medicale ori în delegarea unei persoane necompetențe și culpa in vigilando - constând în nesolicitarea unui ajutor, prin neinformare etc.
Potrivit Legii nr. 95/2006, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, incluzând și neglijența, imprudența sau cunoștințele medicale insuficiente în exercitarea profesiei, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament. Răspunderea civilă este extinsă, alături de cea a personalului medical angajat, asupra unităților sanitare private, în calitate de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat [art. 644 alin. (2)]. Răspunderea unităților sanitare este o răspundere obiectivă fundamentată pe garanția riscului de activitate sau pe garantarea comportamentului lucrului [art. 644 alin. (1) lit. a), art. 645, art. 646 și art. 647].
În speță, potrivit raportului emis de societatea pârâtă, în data de 15.10.2009, reclamantul a efectuat, în cadrul acestei societăți, o ecografie abdominală. În urma examinării, dr. G. a constatat că reclamantul prezintă „colecist parțial contractat postprandial, cu pereții subțiri, conținut transsonic”, ficat cu „lob drept de 182 mm prerenal, 165 mm anteroposterior; lob stâng 67mm, lob caudat 25mm". Însă, potrivit biletului de ieșire din spital emis la data de 26.03.2009 de Spitalul U.U. București, la data de 05.03.2005 reclamantul suferise o colecistectomie, lipsa colecistului fiind menționată și în foaia de observații din data de 13.04.2005 emisă de S.U.U.B. și în buletinul ecografic abdominal din data de 05.03.2007. De asemenea, în cadrul investigațiilor făcute de către reclamant după data apelării la servicii medicale prestate de pârâtă, la datele de 27.10.2009 și 23.10.2009, la examinarea abdominală s-a constatat absența colecistului și dimensiunile normale ale ficatului și pancreasului.
Față de acestea, instanța a reținut că reclamantul nu a beneficiat din partea societății pârâte de asistență medicală adecvată, prin care se înțelege folosirea atât a cunoștințelor, cât și a echipamentelor medicale potrivit standardelor privind acordarea de asistență medicală, avându-se în vedere că doctorul G., prin raportul din data de 15.10.2009, a făcut observații asupra unui organ al reclamantului, un organ care, în fapt, fusese extirpat chirurgical în anul 2005, organ analizat în buletinul ecografic abdominal, cât și în rapoartele analizelor efectuate de către reclamant ulterior datei de 15.10.2009, ce reflectă realitatea obiectivă dată de lipsa colecistului. Această situație de fapt a fost cauzată de neglijența manifestată fie în folosirea echipamentelor medicale, fie în interpretarea analizelor medicale și stabilirea diagnosticului, prin raportare la principiul potrivit căruia, în activitatea sa, medicul trebuie să aibă în vedere și să evalueze și cele mai mici riscuri, dând dovadă de profesionalism și acționând cu prudență.
Eroarea este neimputabilă când ea nu este urmată de reprezentarea subiectivă a consecințelor ei negative, deoarece nu a putut fi prevăzută în ciuda diligențelor atente și minuțioase, producându-se în condițiile unei activități perfect normale. Eroarea este însă diferită de greșeală. Greșeala o reprezintă situațiile în care, în aceleași condiții de lucru, oricare alt medic era în măsură să evite prejudiciul datorat nepriceperii, neglijenței, nerespectării normelor tehnice, necunoașterii, îndoielii omisive, aprecierii superficiale a cazului sau inaptitudinii. Aceste greșeli sunt false erori și sunt de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.
În cauză, față de buletinele ecografiilor abdominale din 27.10.2009 și 23.10.2009, neconcordanță concluziilor medicului cu realitatea nu poate fi considerată o eroare neimputabilă, precum nu se poate considera că orice medic ar fi ajuns la aceleași concluzii, în aceleași condiții. Întrucât pârâta nu a făcut dovada existenței unor factori de natură să înlăture vinovăția sau a împrejurărilor enumerate în art. 643, s-a reținut că eroarea profesională a personalului medical angajat de societatea pârâtă, de natură să producă prejudicii materiale și morale reclamantului, atrage răspunderea civilă a spitalului.
Reclamantul, în urma rezultatului analizelor efectuate în cadrul SC M.L. SA, a făcut o serie de investigații la Spitalul U.U. București și Centrul Medical S., al căror cost s-a ridicat la suma de 215 lei, datorită temerii de apariție a unei tumori canceroase sau de apariție a unor complicații postoperatorii. Potrivit declarației martorei D.F., reclamantul, la primirea rezultatului analizelor „s-a îngălbenit și a început să tremure ... și a făcut o serie de investigații începând chiar cu a doua zi". Crezând că este vorba despre o tumoare, reclamantul a suferit o cădere psihică, „toată această perioadă a fost o traumă pentru dânsul, consumându-se foarte mult", rezultatul analizelor efectuate în cadrul SC M.L. SA provocând reclamantului o stare de neliniște și de stres.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, instanța a apreciat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, producerea prejudiciului moral dedu-cându-se din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind, practic, imposibilă.
Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii de ordin moral presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, trebuie să fie avute în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, precum gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. Din acest punct de vedere, s-a reținut că în perioada 15.10.2009-27.10.2009 reclamantul a fost afectat din punct de vedere psihic de concluziile raportului medical din data de 15.10.2009. fiind nevoit să facă o serie de investigații medicale pentru stabilirea stării sale de sănătate și, în același timp, a fost supus unei stări de stres și tulburare emoțională. Luând în considerare criteriile mai sus-enumerate și perioada scurtă de timp în care reclamantul s-a confruntat cu incertitudinea asupra stării sale de sănătate, pârâta va fi obligată la plata sumei de 8.000 lei, cu titlu de daune morale.
Cu titlu de daune materiale, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 de lei, martora arătând că aceasta este suma reală cheltuită de reclamant pentru efectuarea analizelor, iar nu doar suma de 215 lei, printre altele, reclamantul plătind martorei suma de 300 lei drept echivalent al benzinei consumate de aceasta în vederea efectuării analizelor de către reclamant. Sub acest aspect, instanța a constatat că probele administrate de reclamant în susținerea acestui capăt de cerere sunt insuficiente, cu excepția bonurilor atașate cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a mai depus niciun înscris în acest sens, iar aprecierile martorei asupra cheltuielilor reclamantului nu pot constitui baza admiterii pretențiilor sale, în lipsa unor probe concrete a prejudiciului de ordin material suferit de către reclamant. De asemenea, înțelegerea părții cu martora audiată în cauză de a achita suma de 300 lei drept echivalent al benzinei consumate în perioada 15.10.2009-27.10.2009 nu poate atrage răspunderea pârâtei pentru acoperirea acestui prejudiciu, atâta timp cât el a fost evaluat strict de către reclamant în înțelegere cu martora D.F., în lipsa oricăror probe suplimentare care să permită analiza din partea instanței a producerii prejudiciului, a cuantumului acestuia și a legăturii de cauzalitate.
Față de aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata sumei de 8.215 lei către reclamant.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul T.Gr., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, cu obligarea intima-tei-pârâte SC M.L. SA, la plata cheltuielilor de judecată de la fond (în întregul lor) și din recurs, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă. (...). Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta SC M.L. SA, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și precizată. (...) Prin încheierea de ședință din data de 10.05.2011, tribunalul a calificat drept recurs calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunțată de prima instanță. Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport cu materialul probator administrat în cauză și cu dispozițiile legale aplicabile, tribunalul a reținut următoarele:
Recursul formulat de recurenta-pârâtă SC M.L. SA nu este fondat. Primul motiv de recurs, referitor la greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, nu a fost găsit întemeiat de tribunal. Astfel cum s-a arătat în doctrină și în practica judiciară, inadmisibilitatea este o sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu se poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
În cauza dedusă judecății, obiectul cererii a fost obligarea recu-rentei-pârâte SC M.L. SA la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite prin actul de malpraxis săvârșit de prepusul pârâtei. S-a susținut de către recurenta-pârâtă că nu există posibilitatea pentru intimatul-reclamant de a sesiza direct instanța de judecată cu o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile dreptului comun [art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C.civ.], întrucât Legea nr. 95/2006 cuprinde prevederi speciale care condiționează accesul la justiție de parcurgerea unei proceduri speciale pentru stabilirea cazului de malpraxis. Argumentele recurentei-pârâte nu sunt fondate, întrucât Legea specială nr. 95/2006 nu conține vreo dispoziție care să prevadă obligativitatea parcurgerii procedurii de stabilire a cazurilor de malpraxis, ci, dimpotrivă, lasă posibilitatea persoanei vătămate prin prestația medicală să apeleze la această procedură sau să se adreseze instanței de judecată.
Astfel, potrivit art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, „procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun”. Totodată, art. 14 din Normele metodologice de aplicare a Titlului XV, „Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice" din Legea nr. 95/2006, prevede că „persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de monitorizare și competență profesională, pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia, fie instanței judecătorești competente, potrivit legii". A aprecia în sensul inadmisibilității acțiunii în pretenții, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, ar însemna o îngrădire a dreptului la acces la justiție al reclamantului, consacrat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Cât privește motivul doi de recurs, prin care s-a susținut că instanța de fond a dat mai mult decât s-a cerut, constatând existența unui caz de malpraxis, nici acesta nu a fost primit. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. constituie o aplicare a principiului disponibilității care guvernează procesul civil și vizează inadvertențele dintre ceea ce s-a cerut și ceea ce instanța a pronunțat, în sensul că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita) ori ceea ce nu s-a cerut (extra petita). în sensul textului de lege, prin „lucru cerut" trebuie să se înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii deduse judecății. Potrivit art. 129 alin, final C.proc.civ., „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
În speță, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța, intimatul-reclamant a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând daune materiale (2.000 lei) și daune morale (98.000 lei). Instanța de fond, admițând în parte acțiunea reclamantului, a obligat pârâta să-i plătească acestuia suma de 8.215 lei, din care suma de 8000 lei cu titlu de daune materiale, iar suma de 215 lei cu titlu de daune morale. Prin urmare, nu s-a putut reține că instanța ar fi acordat mai mult decât a cerut reclamantul prin cererea de chemare în judecată formulată. Astfel, ar fi existat un caz de plus petita în situația de față, dacă instanța ar fi obligat pârâta să plătească reclamantului o sumă mai mare de bani decât solicitase acesta prin cererea de chemare în judecată, or, atare lucru nu s-a întâmplat în cauză.
Dispozitivul sentinței atacate - care reflectă modul de soluționare a cererilor deduse judecății - nu conține nicio mențiune referitoare la constatarea existenței unui caz de malpraxis. Este adevărat că instanța de fond a reținut, în considerentele hotărârii, faptul că reclamantul nu a beneficiat de asistență medicală adecvată din partea prepusului pârâtei, dar nu ca soluție dată vreunui capăt de cerere, ci ca o condiție cerută pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, potrivit art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și art. 1000 alin. (3) raportat la art. 998-999 C.civ.
Nu este fondat nici ultimul motiv de recurs formulat de recu-renta-pârâtă, privind neîndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru acordarea despăgubirilor, în cauză neexistând un caz de malpraxis. În conformitate cu art. 998 C.civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar conform art. 999 C.civ., „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa". Conform art. 1000 alin. (3) C.civ., „comitenții (sunt responsabili - n.n.) de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat".
Potrivit art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 „malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”, iar potrivit art. 644 alin. (2) din același act normativ, „unitățile prevăzute la alin. (1) răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta". Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului (unitatea sanitară) pentru fapta prepusului (medicul angajat) se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, constând într-o eroare profesională săvârșită în exercitarea actului medical; existența unui prejudiciu produs pacientului; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției medicului, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat; existența raportului de prepușenie între unitatea sanitară și medic; medicul să fi săvârșit fapta în funcția ce i s-a încredințat.
Din probele administrate a rezultat că în cauză sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii recurentei-pârâte pentru fapta prepusului său, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond. Astfel, în ceea ce privește fapta ilicită, din înscrisurile depuse la dosar a reieșit că medicul angajat al pârâtei a săvârșit o eroare profesională în exercitarea actului medical, în cadrul procedurii de diagnostic, întrucât acesta a constatat și consemnat, în buletinul de analiză ecografică întocmit la data de 15.10.2009, caracteristici ana-tomo-funcționale anormale ale organelor din cavitatea abdominală a reclamantului (dimensiuni mai mari ale ficatului și pancreasului, precum și prezența colecistului), în condițiile în care din actele medicale emise de Spitalul U.U. din București rezultă că reclamantul avea colecistul extirpat din anul 2005, iar actele medicale emise de celelalte unități sanitare unde reclamantul a repetat, ulterior, investigațiile medicale confirmă lipsa colecistului și atestă dimensiuni normale ale ficatului și pancreasului reclamantului.
Din declarația martorei audiate în cauză a rezultat că prin fapta ilicită a medicului angajat al pârâtei, constând în exercitarea necorespunzătoare a activității de acordare a asistenței medicale, i-a fost cauzat reclamantului un prejudiciu moral, concretizat într-o stare de neliniște, de temere a existenței unei complicații postoperatorii ori a unei tumori canceroase. Totodată, prin fapta ilicită a medicului i-a fost produs reclamantului și un prejudiciu material, acesta fiind nevoit să efectueze cheltuieli pentru reluarea și aprofundarea investigațiilor medicale, pentru a verifica corectitudinea diagnosticului pus, aspect care rezultă din înscrisurile depuse.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate între fapta medicului de exercitare defectuoasă a actului medical, prin prezentarea unor constatări eronate ale examinării ecografice, și starea de neliniște și stres produsă reclamantului, care I-a determinat să efectueze alte investigații și să suporte costuri suplimentare, există o legătură ca de la cauză la efect. Cu referire la vinovăția medicului prepus al pârâtei, s-a reținut că aceasta se manifestă sub forma culpei, constând în neglijența, imprudența sau cunoștințele medicale insuficiente în exercitarea profesiei. De asemenea, din probele administrate a rezultat și îndeplinirea ultimelor două condiții cerute pentru angajarea răspunderii unității medicale, având în vedere că medicul este angajat al pârâtei și a săvârșit fapta ilicită cu prilejul exercitării funcției, în timpul serviciului.
Nu a putut fi reținută afirmația recurentei, în sensul că, în urma verificărilor efectuate de către comisia de control din cadrul unității medicale, s-a constatat că nu există un caz de culpă medicală care să fie imputată vreunui cadru medical, întrucât nu a fost dovedită, în primul rând nefiind depus la dosar vreun raport conținând rezultatele unei investigații interne. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi depus un astfel de raport, acesta nu ar fi putut fi considerat concludent în cauză, verificările efectuate de pârâtă, fără participarea reclamantului sau a unui terț neutru, neputând fi apreciate obiective; în acest sens, pârâta ar fi putut depune concluziile unor specialiști care să nu fi fost angajați ai unității sanitare. Totodată, este lipsită de relevanță buna-credință cu care a acționat medicul, având în vedere că aceasta reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere numai în cazul acțiunilor exercitate de medic în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 643 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006.
În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-reclamant T. Gr., tribunalul a constatat că nici acesta nu este fondat.
Astfel, motivul de recurs privind netemeinicia și nelegalitatea soluției de admitere în parte a acțiunii în pretenții nu este neîntemeiat. Nu a putut fi primită susținerea recurentului-reclamant, în sensul că pârâta ar fi trebuit să fie obligată și la suportarea cheltuielilor cu examinarea ecografică, în sumă de 195 lei. Suma de 195 lei reprezintă contravaloarea unui serviciu medical de care reclamantul a beneficiat, respectiv ecografia abdominală efectuată de către medicul prepus al pârâtei în data de 15.10.2009. Împrejurarea că examinarea a fost defectuoasă nu-l îndreptățește pe reclamant la restituirea costului serviciului medical de care a beneficiat, ci doar la plata cheltuielilor pe care reclamantul a fost nevoit să le suporte ca urmare a erorii medicale săvârșite.
Cât privește cheltuielile cu transportul, în mod corect instanța de fond nu le-a avut în vedere la calculul despăgubirilor materiale, acestea nefiind dovedite. Sub acest aspect, s-a reținut că nu este suficientă declarația martorei în sensul achitării de către reclamant a sumei de 300 lei drept echivalent al benzinei consumate cu ocazia transportării acestuia pentru efectuarea analizelor medicale, ci ar fi fost necesară depunerea unor înscrisuri (bonuri de benzină, chitanțe etc.) din care să rezulte întinderea prejudiciului material.
Referitor la cheltuielile „informale” suportate de reclamant, s-a reținut că nici acestea nu puteau fi avute în vedere la stabilirea prejudiciului material, întrucât plata unor sume de bani în acest sens nu era necesară pentru ca reclamantul să beneficieze de serviciile medicale acordate, acesta fiind ținut să suporte numai costul efectiv al analizelor. Pe de altă parte, plata unor sume de bani pentru „motivarea” personalului medical nu poate fi considerată o activitate conformă nomelor de conviețuire socială și bunelor moravuri, astfel că reclamantul nu poate pretinde suportarea cheltuielilor respective de către pârâtă.
În ceea ce privește prejudiciul moral cauzat reclamantului, în mod judicios instanța de fond a apreciat că suma de 8.000 lei acordată cu titlu de despăgubiri este în măsură să asigure o reparație suficientă și echitabilă a acestui prejudiciu. Stabilirea daunelor morale se face prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea ca prin suma stabilită ca despăgubire să i se creeze celui în cauză posibilitatea de câștig nejustificat.
În speță, tribunalul a avut în vedere faptul că rezultatele investigațiilor medicale efectuate în data de 15.10.2009 i-au produs reclamantului o puternică stare de neliniște și tulburare și I-au determinat să efectueze alte examinări medicale, care, la rândul lor, au implicat o serie de riscuri (cum ar fi iradierea prelungită) și au fost producătoare de stres, dar și faptul că perioada în care reclamantul s-a confruntat cu incertitudinea asupra stării de sănătate a fost una destul de scurtă. Ținând cont de criteriile arătate, tribunalul a constatat că suma stabilită de prima instanță cu titlu de daune morale a fost corect apreciată și determinată, în raport de situația de fapt conturată în cauză, și poate asigura o corectă și justă reparație a prejudiciului suferit de reclamant, în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valorile de care acesta a fost privat.
Pentru considerentele reținute în cele ce preced, tribunalul, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursurile formulate împotriva sentinței civile nr. 17296/09.09.2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București ca nefondate.
| ← Cauze privind răspunderea civilă a personalului medical și a... | Liberul acces la justiție și rolul Comisiei de malpraxis.... → |
|---|
