Liberul acces la justiție și rolul Comisiei de malpraxis. Chirurgie oftalmologică.
| Comentarii |
|
Nedovedirea raportului de cauzalitate între intervenția chirurgicală și rezultatul negativ, ca urmare a unor intervenții chirurgicale ale altor medici. Stabilirea vinovăției. Propunerea probelor. Utilitatea expertizei medicale
1. Procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție, iar pacienții nemulțumiți de modul de exercitare a actului medical pot sesiza, pe lângă Colegiul Medicilor sau Comisia de malpraxis, direct instanțele civile. În conformitate cu prevederile art. 668 din Legea nr. 95/2006, Comisia de malpraxis este instituția care are autoritatea și competența necesare pentru a decide dacă intervenția chirurgicală efectuată de medic este sau nu un caz de malpraxis, dar, în speță, reclamantul nu a sesizat Comisia cu o plângere, ci direct instanța judecătorească.
Art. 673 din Legea nr. 95/2006 a fost atacat la Curtea Constituțională, susținându-se că acest text de lege contravine prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituție, ce se referă la controlul judecătoresc al actelor administrative. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 298/2006, a respins excepția de neconstituționalitate a Legii privind reforma în domeniul sănătății, motivând că art. 673 nu reglementează competența instanțelor de drept comun și nici competența instanțelor de contencios administrativ, ci prevede dreptul de a contesta orice decizie a comisiei la instanțele de judecată. De asemenea, art. 673 din lege constituie o garanție legală a liberului acces la justiție, potrivit dreptului comun. S-a mai constatat că prin lege nu s-a reglementat o jurisdicție specială administrativă, ci doar s-a înființat o comisie de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, care nu desfășoară o activitate jurisdicțională, ci doar una de control și expertiză profesională. Prin urmare, s-a concluzionat că procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție, iar pacienții nemulțumiți de modul de exercitare a actului medical pot sesiza, pe lângă Colegiul Medicilor sau Comisia de malpraxis, și instanțele civile.
2. Reclamantul a pretins că în urma unei operații chirurgicale oftalmologice efectuate de medic și-a pierdut complet vederea la ochiul drept. Pentru a putea fi antrenată răspunderea medicului în temeiul art. 998-999 C.civ. [art. 1357 NCC, n.n.], reclamantul trebuie să dovedească, pe lângă săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu și vinovăția făptuitorului, existența raportului de cauzalitate între intervenția chirurgicală a medicului și rezultatul negativ, însă, din cauza unor intervenții chirurgicale ale altor medici, raportul de cauzalitate între intervenția medicului pârât și pierderea vederii pacientului nu există.
3. În cazul sesizării instanței civile, obligația reclamantului (care nu a sesizat Comisia de malpraxis) este de a dovedi cele susținute în acțiune și de a solicita probe de specialitate (expertiza medicală fiind cea mai relevantă în speță), din care instanța să-și poată forma convingerea că susținerile sale sunt corecte. Reclamantul a refuzat efectuarea unei asemenea expertize, considerând că actele medicale depuse la dosar reprezintă o probă concludentă și suficientă pentru ca instanța să dea o hotărâre în sensul solicitat de el.
Însă din actele medicale nu se poate deduce că pârâta a săvârșit o faptă ilicită și că prejudiciul produs asupra reclamantului se datorează faptei acesteia, iar nici cuantumul despăgubirilor materiale solicitate de reclamant nu poate fi stabilit de instanță
Publicată în M. Of. nr. 372 din 28.04.2006. în afara unei cuantificări de specialitate, ce se poate realiza doar cu ocazia efectuării unei expertize medicale.
Jud. Bistrița, s. civ., sent. nr. 257 din 18 ianuarie 2012, irevocabilă prin nerecurare, nepublicată
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță, reclamantul T.L a solicitat instanței obligarea pârâților C.E.M. și Spitalul J. la plata sumei de 20.000 lei. reprezentând daune materiale și rentă lunară în raport de capacitatea de muncă pierdută, precum și daune morale de 20.000 lei, cu cheltuieli de judecată. În motivare a arătat că la data de 16.04.2008 s-a internat la Spitalul J., secția oftalmologie, cu diagnosticul cataractă la ochiul drept. Pe data de 17.04.2008 a fost operat de către dr. C.E.M. și pe data de 30.04.2008 a fost externat. Ca urmare a operației au intervenit complicații, astfel că a fost internat la Spitalul M., ocazie cu care i s-a comunicat că, din cauza culpei profesionale a medicului care I-a operat, și-a pierdut vederea complet la ochiul drept. Mai arată că a luat legătura cu medicul C.E.M., care i-a spus că îl are pe conștiință și că, dacă avea un aparat performant, nu s-ar fi întâmplat așa ceva.
Legal citată, pârâta C.E.M. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată; a formulat cerere de chemare în garanție a asigurătorului SC A.U. SA. În motivare a arătat că se impune respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, pentru lipsa culpei sale în pierderea vederii de către reclamant și pentru lipsa raportului de cauzalitate între intervenția efectuată de aceasta și rezultatul pe care reclamantul susține că I-a suferit în urma intervenției. (...)
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul a fost internat în Secția Oftalmologie a Spitalului J., în perioada 16.04.2008-30.04.2008, fiind diagnosticat cu cataractă complicată la ochiul drept și decolorarea nervului optic, investigat, operat și tratat de către pârâta C.E.M., medic primar oftalmolog, conform foii de observație nr. 13591/2008, fiindu-i eliberată scrisoarea medicală în data de 07.05.2008, cu recomandarea de a se prezenta pentru implant per secundam după 2 săptămâni. Reclamantul se pensionase din motive medicale, înainte de a fi internat și operat, așa cum reiese din decizia asupra capacității de muncă nr. 196/03.04.2008, având diagnosticul clinic de ateroscleroză generalizată ACO la ambele membre inferioare, cu diagnosticul funcțional de By pass axilo-axilar și aorto-femural și deficiență globală accentuată. Din acest istoric al bolnavului, instanța a notat că aparatul său cardiovascular era slăbit și că avusese un atac cerebral vascular, astfel că operația de cataractă nu era prea ușoară, iar după efectuarea ei pârâta constatând că îi apăruse un edem corneean, posibil din cauza istoricului său medical și complicațiilor patologice, i-a recomandat reclamantului să se întoarcă după două săptămâni pentru a i se monta lentila oculară, adică abia după ce ochiul urma să se liniștească.
Reclamantul a revenit la spital conform recomandărilor pârâtei, însă atunci s-a constatat că îi apăruseră mici formațiuni dense, posibil aderențe la corpul vitros (aceste formațiuni pot apărea în anumite situații, fie în primele zile postoperatoriu, fie ulterior, chiar și într-o perioadă de timp de până la 1-2 luni după operație), dar care ar fi putut masca o posibilă dezlipire de retină, i-a recomandat efectuarea unei ecografii oculare, într-un alt spital oftalmologie, deoarece Spitalul J. nu are ecograf de uz oftalmologie, urmând să revină cu rezultatele ecografului, iar în funcție de acest rezultat să stabilească tratamentul în continuare.
Totodată, reclamantul, în calitate de pacient, a semnat înscrisul din data de 16.04.2008, referitor la consimțământul său necesar anterior efectuării operației, prin care se arată: „Declar acceptul de efectuare a manoperei de chirurgie cataractă - OD, fiind informat despre riscurile incidentelor și accidentelor, previzibile și imprevizibile legate de efectuarea și consecințele acesteia. Consimt să-mi asum riscuri fără pretenții din partea medicului și a instituției unde sunt internat", iar pe același înscris s-au consemnat și recomandările la externare ale pârâtei, mai sus descrise. După externare, reclamantul s-a adresat la mai multe unități spitalicești, deși ar fi trebuit să urmeze prescripțiile medicale ale medicului său curant, fiind necesar ca acesta să decidă ce trebuie făcut în continuare. Cu toate acestea însă, reclamantul a mers la un alt spital, unde a mai suferit o altă intervenție chirurgicală, ignorând recomandările pârâtei.
Așa cum rezultă din actele medicale aflate la dosar, nefiind dovezi contrare depuse de reclamant, se prezumă că pârâta a stabilit un diagnostic corect, că a efectuat corect intervenția chirurgicală și i-a aplicat reclamantului tratamentul medicamentos necesar. Mai mult, I-a informat pe reclamant despre intervenția chirurgicală, consecințele acesteia, tratamentul aplicat și riscul operației, informându-i și despre îngrijirea și tratamentul pe care trebuia să îl urmeze în perioada postoperatorie. Or, față de dispozițiile art. 649 din Legea nr. 95/2006, această obligație legală care îi revenea și-a îndeplinit-o corect și complet, astfel încât în sarcina sa nu poate fi reținută nicio culpă în actul medical, nefiind aplicabile în speță dispozițiile art. 998-999 C.civ.
Pentru a putea fi antrenată răspunderea pârâtei în temeiul art. 998-999 C.civ., trebuie ca reclamantul să dovedească și existența raportului de cauzalitate între intervenția chirurgicală a pârâtei și rezultatul negativ, însă, din cauza unor intervenții chirurgicale ale altor medici, raportul de cauzalitate între intervenția pârâtei și pierderea vederii de către reclamant nu există. Reclamantul a refuzat efectuarea unei asemenea expertize, considerând că actele medicale depuse la dosar reprezintă o probă concludentă și suficientă pentru ca instanța să dea o hotărâre, în sensul solicitat de el.
În speță nu a fost stabilită vreo culpă medicală și nu are a fi antrenată răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998-999 C.civ., dar nici asigurarea comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1000 din același cod. Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu, legătura de cauzalitate între conduita culpabilă și rezultatul vătămător, vinovăție din partea personalului medical și să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică.
În doctrină se face distincția între culpa comisivă manifestată în cadrul unei acțiuni inadecvate prin imprudență, nepricepere sau stângăcie, culpa omisivă manifestată în cadrul unei inacțiuni prin neexecutarea unei acțiuni necesare, culpa in eligendo constând în alegerea greșită a unor proceduri medicale ori în delegarea unei persoane necompetențe și culpa in vigilando constând în nesolicitarea unui ajutor, prin neinformare etc.
Pentru o mai bună stabilire a formei de vinovăție este foarte important a se face distincția între fapta comisă prin eroare și fapta comisă din greșeală. Eroarea este determinată de situații ca evoluția complicată a unei boli ori simptomatologia atipică, situații în care orice medic ar fi procedat în aceeași manieră. Greșeala presupune nerespectarea unor norme de comportament profesional pe care un medic cu aceeași capacitate profesională, în aceleași condiții, le-ar fi respectat. Spre deosebire de greșeală, eroarea apare în pofida bunei-credințe și a conștiinciozității medicului.
Potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament. În art. 643 se prevede limitarea răspunderii civile, în sensul că toate persoanele implicate în actul medical defectuos vor răspunde proporțional cu gradul de vinovăție al fiecăreia, iar alin. (2) al acestui text de lege consacră cauzele care înlătură răspunderea civilă pentru malpraxis, respectiv faptul că personalul medical nu este răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiunii în situația în care acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare și în cazul în care acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.
Potrivit art. 673 din Legea nr. 95/2006, persoanele ce au fost prejudiciate printr-un act de malpraxis medical se pot adresa instan-22 Răspunderea medicului și a furnizorilor de servicii medicale țelor civile de judecată. Art. 673 din Legea nr. 95/2006 a fost atacat la Curtea Constituțională de un grup de 37 de senatori ca fiind neconstituțional, susținându-se că acest text de lege contravine prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituție, ce se referă la controlul judecătoresc al actelor administrative. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 298/2006, a respins excepția de neconstituționalitate a Legii privind reforma în domeniul sănătății, motivând că acest text de lege nu reglementează competența instanțelor de drept comun și nici competența instanțelor de contencios administrativ, ci prevede dreptul de a contesta orice decizie a comisiei la instanțele de judecată. De asemenea, art. 673 din lege constituie o garanție legală a liberului acces la justiție, potrivit dreptului comun. S-a mai constatat că prin lege nu s-a reglementat o jurisdicție specială administrativă, ci doar s-a înființat o comisie de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, care nu desfășoară o activitate jurisdicțională, ci doar una de control și expertiză profesională. Prin urmare, s-a concluzionat că procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție, iar pacienții nemulțumiți de modul de exercitare a actului medical pot sesiza, pe lângă Colegiul Medicilor sau Comisia de malpraxis. și instanțele civile.
Nu s-a contestat că reclamantul și-a pierdut vederea la ochiul drept și că, probabil, pentru ameliorarea stării sale de sănătate, va trebui să suporte și alte tratamente, eventual intervenții chirurgicale costisitoare, însă din actele medicale nu se poate deduce că pârâta a săvârșit o faptă ilicită și că prejudiciul produs asupra reclamantului se datorează faptei acesteia, dar nici cuantumul despăgubirilor materiale solicitate de reclamant nu poate fi stabilit de instanță în afara unei cuantificări de specialitate ce se putea realiza doar cu ocazia efectuării unei expertize medicale.
Reclamantul putea să sesizeze direct Comisia de malpraxis, în conformitate cu prevederile art. 668 din Legea nr. 95/2006, instituție care avea autoritatea și competența necesară pentru a decide dacă intervenția chirurgicală efectuată de pârâtă a fost sau nu un caz de malpraxis, însă a ales să sesizeze instanța de judecată pentru a-și soluționa situația, dar, în acest caz, obligația sa era de a dovedi cele susținute în acțiune și a solicita probe de specialitate (expertiza medicală fiind cea mai relevantă în speță), din care instanța să-și poată forma convingerea că susținerile sale sunt corecte.
Având în vedere cele mai sus reținute, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant. »
| ← Procedura prealabilă de stabilire a cazurilor de malpraxis.... | Competența instanței de a verifica soluția Comisiei de... → |
|---|
