Obligaţia de a face. Coproprietatea forţată
| Comentarii |
|
Coproprietatea forţată şi perpetuă are ca obiect un bun sau anumite bunuri care, prin natura lor, pot şi sunt folosite în mod permanent de doi sau mai mulţi proprietari, neputândfi împărţite. Dacă sunt împărţite, aceste bunuri, de regula, devin improprii folosinţei căreia i-au fost destinate.
Dreptul de coproprietate este un drept real de sine stătător, el este principal, dreptul de coproprietate aparţine concomitent mai multor titulari care exercita impreuna atributele conferite de dreptul de proprietate(adică posesia,folosinţa si dispoziţia) sau de alt drept real. intervine in mod evident o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, nici unul dintre coproprietari neputand face acte de dispozitie asupra bunului comun fara acordul unanim al tuturor coproprietarilor.deci in cazul coproprietatii, dreptul de proprietate este afectat de modalitate, insa el ca si drept ramane un drept de sine statator.
In cazul coproprietăţii forţate si perpetue, coproprietatea este forţată deoarece există indiferent si se menţine indiferent de voinţa coproprietarilor. De obicei, izvorul coproprietăţii este natura sau destinaţia bunului si deoarece acestea au un caracter permanent coproprietatea dobândeşte un caracter perpetuu, neputând sa înceteze prin partaj. Astfel că, ne aflam în prezenţa unui drept real de sine stătător, titularul său bucurându-se de aceleaşi garanţii şi ocrotiri legale ca titularul oricărui alt drept real.
Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei C la data de 20.07.2012, sub nr. 18836/215/2012, reclamanta DDE a chemat în judecată pârâţii F E,ş.a. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să elibereze uscătoria de materialele depozitate abuziv şi să permită necondiţionat accesul reclamantei în spaţiul destinat pentru uscătorie, aflat pe casa scării nr. 1 între etajele 2-3 din blocul D 10, iar în caz de neexecutare să fie obligaţi pârâţii să plătească fiecare reclamantei câte o sută de lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data executării prezentei hotărâri, precum şi la cheltuieli de judecată.
În fapt, s-a arătat că începând cu data de 1 ianuarie 2011, reclamanta nu se poate folosi de bunul comun destinat pentru uscătorie, aflat pe casa scării nr. 1 între etajele 2-3 din blocul D 10, deoarece pârâţii vecini de la apartamentele 14, 15, 16 în mod abuziv au ocupat şi transformat acest spaţiu în depozit de materiale încălcând prevederile Legii nr. 230/2007.
Reclamanta a mai precizat că le-a solicitat pârâţilor să ridice materiale depozitate abuziv, însă aceştia au refuzat. De asemenea, a mai învederat că la data de 24.05.2012, a solicitat sprijinul pârâtei Asociaţia de proprietari nr., care a recunoscut că pârâţii vecini de la ap. 14, 15, 16 fac un abuz prin interzicerea reclamantei de a-şi folosi dreptul de proprietate asupra spaţiului destinat pentru uscătorie, motiv pentru care, la data de 25.06.2012 a încheiat un proces verbal, conform adresei depusă la dosar nr. 181/25.06.2012. În drept şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 230/2007, art. 1169 C. Civil.
Prin sentinţa civilă nr. 619/16.01.2013, pronunţată de Judecătoria C ., a fost respinsă acţiunea formulată, instanţa a constatat şi reţinut că la data de 31.05.2012 cu nr. 170 pârâta Asociaţia de Proprietari a comunicat reclamantei o adresă în care i-a comunicat că uscătoriile sunt proprietatea comună a proprietarilor din blocul respectiv şi fiind proprietate comună, proprietarii sunt obligaţi să asigure folosirea lor de către toţi proprietarii respectivi, în scopul pentru care au fost construite, respectiv ca uscătorie. Proprietarii de la apartamentele 14, 15, şi 16 fac un abuz prin interzicerea unui proprietar să-şi folosească dreptul de proprietate asupra acestui spaţiu. Asociaţia a discutat cu ei şi au promis că vor elibera uscătoria.
La data de 25.06.2012 pârâta a comunicat reclamantei o altă adresă prin care a comunicat că asociaţia a discutat cu proprietarii de la apt. 14, 15, 16 şi că aceştia refuză în continuare accesul reclamantei în uscătoria blocului. Instanţa de fond a reţinut că utilă şi concludentă cauzei era proba cu martori şi înscrisuri recente din care să rezulte dacă la momentul judecăţii uscătoria blocului reclamantei era sau nu ocupată exclusiv de proprietarii apartamentelor 14,15,16. Din aceste considerente instanţa nu a reţinut întemeiate susţinerile reclamantei şi ca urmare a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Apelanta a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 6 din CEDO normele de drept material şi procesual, art. 218 Cod procedură civilă a nesocotit proba cu înscrisuri, respectiv nu a luat în considerare procesul-verbal din data de 25.06.2012, deşi l-a consemnat în hotărâre, şi nici interogatoriul pârâţilor. Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei apelate. Au arătat că susţinerile apelantei din cererea de chemare în judecată sunt neadevărate şi nedovedite. Cu privire la încălcarea art. 6 din CEDO, au arătat că o astfel de încălcare nu a avut loc, atâta timp cât apelanta a avut acces în cauză la o judecată echitabilă.
Tribunalul Dolj prin decizia civilă nr.367/2013 a respins apelul declarat de reclamanta
D.D.E, reţinând că prima critică formulată de apelantă referitoare la încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 6 CEDO nu poate fi reţinută, întrucât nu s-a arătat care sunt acţiunile sau inacţiunile instanţei ce au dus la încălcarea acestei dispoziţii convenţionale, ce garantează dreptul la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil este un drept complex fiind întemeiat pe o multitudine de principii şi garanţii procesuale ce se află într-o interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea unei dispoziţii legale care reglementează desfăşurarea procesului civil, nu poate duce în mod automat la concluzia că hotărârea este lovită de nulitate absolută, în condiţiile în care apelanta face o raportare generică la încălcarea prevederilor art. 6 CEDO fără a indica şi vătămările procesuale produse.
Cea de-a doua critică referitoare la faptul că prima instanţă nu a analizat procesul verbal din 25.06.2012, depus de reclamantă în dovedirea cererii sale este neîntemeiată deoarece prima instanţă a analizat înscrisul invocat de reclamantă şi a apreciat valoarea probatorie a acestuia, reţinând în mod corect că acesta nu este suficient pentru a dovedi starea de fapt invocată de reclamantă, chiar dacă acest înscris a fost preconstituit în scopul de a fi folosit ca mijloc de probă.
Nedepunerea întâmpinării se sancţionează cu imposibilitatea de a formula excepţii şi propune probe, cu excepţia celor de ordine publică, însă nu poate echivala cu recunoaşterea pretenţiilor reclamantei sau cu existenţa culpei pârâţilor, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit starea de fapt invocată, sarcină ce îi revenea conform art. 1169 cod civil de la 1864, iar neadministrarea probei cu interogatoriu de către prima instanţă, probă solicitată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată a fost suplinită de către instanţa de apel, în temeiul caracterului devolutiv al judecăţii în apel.
Împrejurarea că intimaţii pârâţi nu au răspuns la chemarea instanţei la interogatoriu nu poate valora ca o mărturisire deplină, implicit ca o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei în sensul dispoziţiilor art. 225 Cod procedură civilă, ci, cel mult ca un început de dovadă scrisă ce trebuie să fie coroborat cu alte mijloace de probă. În speţă, din procesul verbal depus de pârâtă şi încheiat la data de 04.09.2013, a rezultat faptul că reclamanta are acces la uscătoria în litigiu, deci o stare de fapt contrară celei atestate tot printr-un proces verbal, dar la o dată cu mult anterioară, respectiv 25.06.2012, înscris ce reprezintă singurul mijloc de probă invocat de reclamantă în dovedirea susţinerilor sale..
În consecinţă, faţă de probele administrate la cererea reclamantei şi, din oficiu de către instanţa de apel, reţinerea primei instanţe în sensul că reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale apare ca întemeiată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa a încălcat prevederile art.6 CEDO, nu a făcut o judecată corectă, aplicând greşit legea faţă de obiectul acţiunii, că instanţa a încălcat prevederile art.118 (2) Cod procedură civilă.
De asemenea, a arătat că nedepunerea întâmpinării se sancţionează cu imposibilitatea de a formula excepţii şi propune probe şi că pârâta Asociaţia de Proprietari nu a formulat întâmpinare, însă completul de judecată a facilitat crearea probei depusă de pârâtă în
20.09.2013 (proces-verbal nr.162/04.09.2013 şi încheierile instanţei pronunţate anterior) subliniind şi nefinalizarea administrării probei cu interogatoriul pârâţilor-intimaţi încălcându-se rolul activ al judecătorilor, deşi s-a invocat art.129 alin.5 Cod procedură civilă.
Recurenta mai arată că nu are cunoştinţă despre procesul-verbal nr.162/04.09.2013 invocat în hotărârea recurată şi că o acţiune se judecă pe starea de fapt existentă până la introducerea acţiunii, ori instanţa de apel a creat în mod abuziv o nouă stare de fapt în 04.09.2013, de care apelanta-reclamantă nu are cunoştinţă. Noua stare de fapt apărută în
04.09.2013 dovedeşte nelegalitatea hotărârii instanţei de fond.
Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacată în sensul admiterii apelului, admiterea cererii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
În drept invocă prevederile art. 304 şi următoarele Cod procedură civilă.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate, în raport de dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, recursul este fondat având în vedere următoarele: considerentele instanţei în sensul că, reclamanta nu s-a prezentat în proces pentru a administra proba testimonială cu care să facă dovada că la data judecării cauzei era împiedicată să folosească spaţiul coproprietate, cu destinaţia de locuinţă sunt greşite.
Astfel, la dosar au fost solicitate proba cu înscrisuri şi proba interogatoriului, existând suficiente elemente probatorii care să conducă la admiterea acţiunii. Este greşit raţionamentul că reclamanta trebuia să dovedească starea de fapt de la momentul judecăţii, instanţa fiind investită cu fapte întâmplate anterior judecăţii, cu o stare de fapt ce a determinat declanşarea litigiului şi care era dovedită prin probatoriul administrat. Se au în vedere, aici, constatările făcute de reprezentanţii asociaţiei şi adresele trimise atât la dosar, cât şi reclamantei. Astfel, cu o lună înainte de demersul juridic al recurentei-reclamante, asociaţia, fiind sesizată de reclamantă, a constatat că proprietarii de la apartamentele nr. 14, 15, şi 17 „fac un abuz prin interzicerea unui alt proprietar să-şi folosească dreptul de proprietate asupra acestui spaţiu”(adresa nr. 170/31.05.2012, fil.8, dos. fond). La 25. 06. 2012, Asociaţia de Proprietari, prin reprezentanţii săi legali confirmă starea de fapt reclamată şi declară în scris că recuranta a făcut mai multe sesizări cu privire la faptul că pârâţii au ocupat abuziv spaţiul comun (cu destinaţia de uscătorie, n.n.) şi îi interzic acesteia să-l folosească, iar în urma discuţiilor purtate de conducerea asociaţiei de proprietari cu pârâţii, aceştia refuză în continuare să permită reclamantei să aibă acces în spaţiu (fila 9, dosar fond). Or, pârâţii nu s-au apărat în nici un fel, nu au contestat conţinutul acestor înscrisuri, susţinerile reprezentanţilor asociaţiei şi nici nu au formulat întâmpinare. Împrejurarea că reclamanta a solicitat judecarea în lipsă a cauzei, nu constituie un motiv legal de respingere a acţiunii, instanţa având posibilitatea legală, dacă ar fi considerat că probele propuse sau administrate nu sunt suficiente pentru lămurirea în întregime a procesului, să ordone alte probe chiar dacă părţile s-ar fi împotrivit.
Prin coroborarea dispoziţiilor art. 225 Cod procedură civilă cu proba cu înscrisuri ce a fost administrată, Curtea, apreciază că starea de fapt invocată de reclamantă la fond şi susţinută în apel a fost dovedită, astfel că sarcina instituită de art. 1169 c. civil a fost îndeplinită
Cât priveşte procesul-verbal nr. 162/04.09.2013 întocmit în faza de judecată apelului (fil.39, dos. apel) Curtea, îl apreciază ca lipsit de relevanţă juridică în cauză din trei considerente: primul ar fi că menţiunile din acest proces verbal au fost contrazise cu ocazia judecării recursului de către reprezentantul emitentei actului (astfel, în procesul-verbal se arată că reclamanta D.D.E are acces la uscătorie, deci o poate folosi având o cheie, iar în recurs, reprezentantul în instanţă al asociaţiei a arătat că recurenta nu posedă o cheie de la uşa de acces în uscătorie, deci nu poate folosi acest spaţiu, n.n.); al doilea considerent ar fi că în procesul-verbal se menţionează că au fost convocaţi pentru 04 septembrie 2013, ora 18 toţi proprietarii de pe scara 1 din blocul D10(locul unde e situată uscătoria), inclusiv recurenta-reclamantă, pentru a se discuta şi rezolva problema uscătoriei, însă Curtea constată că nu s-a făcut dovada niciunui convocator( pentru a se da relevanţa dorită acestui proces-verbal), iar înscrisul este semnat doar de pârâţii în cauză, respectiv proprietarii apartamentelor 14, 15 şi 16 din bl. D 10, sc. 1, ceea ce înseamnă că acest înscris a fost întocmit pro causae, în scopul deturnării adevărului şi inducerii în eroare a instanţei, acesta fiind un al treilea element ce conduce la lipsa de relevanţă a înscrisului. Or, considerentele deciziei din apel tocmai pe acest înscris lipsit de relevanţă juridică se bazează, ceea ce a condus la a o soluţionare greşită a cauzei.
În speţa dedusă judecăţii, ne aflăm în cazul unei coproprietăţi asupra părţilor comune din clădirile cu două sau mai multe apartamente ce au proprietari diferiţi, adică în situaţia unei coproprietăţi forţate şi perpetue.
Coproprietatea forţată şi perpetuă are ca obiect un bun sau anumite bunuri care, prin natura lor, pot şi sunt folosite în mod permanent de doi sau mai mulţi proprietari, neputând fi împărţite. Daca sunt împărţite, aceste bunuri, de regula, devin improprii folosinţei căreia i-au fost destinate.
Dreptul de coproprietate este un drept real de sine stătător, el este principal, dreptul de coproprietate aparţine concomitent mai multor titulari care exercita împreună atributele conferite de dreptul de proprietate(adică posesia,folosinţa şi dispoziţia) sau de alt drept real. intervine in mod evident o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, nici unul dintre coproprietari neputând face acte de dispoziţie asupra bunului comun fara acordul unanim al tuturor coproprietarilor, deci in cazul coproprietatii, dreptul de proprietate este afectat de modalitate, insa el ca şi drept ramane un drept de sine statator.
În cazul coproprietăţii forţate şi perpetue, coproprietatea este forţată deoarece există indiferent şi se menţine indiferent de voinţa coproprietarilor. De obicei, izvorul coproprietăţii este natura sau destinaţia bunului şi deoarece acestea au un caracter permanent coproprietatea dobândeşte un caracter perpetuu, neputând sa înceteze prin partaj. Astfel că, ne aflam în prezenţa unui drept real de sine stătător, titularul său bucurându-se de aceleaşi garanţii şi ocrotiri legale ca titularul oricărui alt drept real.
Revenind la speţa în cauză, Curtea apreciază că recurenta trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi şi garanţii legale cu privire la spaţiul cu destinaţie de uscătorie din blocul unde locuieşte, la fel ca toţi ceilalţi proprietari ai apartamentelor situate pe scara 1 din blocul menţionat, nefiind permis nici unuia dintre aceştia să interzică sau să îngrădească accesul vreunui coproprietar la spaţiul respectiv. Cel care interzice sau îngrădeşte accesul vreunui coproprietar la spaţiul comun trebuie să fie conştient că încalcă legea ce ocroteşte coproprietatea, că aduce prejudicii celuilalt coproprietar şi că poate fi tras la răspundere civilă, materială sau de altă natură, după caz.
Prin urmare, acţiunea de îngrădire a accesului recurentei la spaţiul comun, de către intimaţii pârâţi este dovedită în cauză şi este indubitabil că nici până la data judecării prezentului recurs, recurenta nu a avut acces, aceasta nefiind în posesia unei chei de la uşa uscătoriei, prejudicierea recurentei fiind evidentă prin lipsa de folosinţă a coproprietăţii potrivit destinaţiei pentru care a fost creată.
În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 Codul de procedură civilă, recursul fiind fondat, urmează a fi admis, se va modifica în tot decizia în sensul că se va admite apelul, va fi schimbată sentinţa şi pe fond, se va admite în parte acţiunea.
Vor fi obligaţi pârâţii-coproprietari F.E., S.M, Ţ.G, să permită necondiţionat accesul reclamantei în spaţiul comun destinaţie „uscătorie” aflat în blocul D, sub sancţiunea, iar în caz de nerespectare a acestei obligaţii la plata unor daune cominatorii in solidium şi în cuantum de 50 lei/zi întârziere, calculate de la trecerea a 15 zile de la data pronunţării prezentei decizii, acesta fiind un termen de graţie acordat de instanţă, pârâţilor. (Decizia nr. 9660/05.12.2013 -Secţia I Civilă, rezumat judecător Florica Diaconescu).
| ← Succesiuni, moşteniri. Grăniţuire. | Malpraxis. Procedura contestării cazului de malpraxis. → |
|---|
