Despăgubiri solicitate în baza dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 1162/R din data de 15.12.2015
Cererile de chemare în judecată îndreptate împotriva statului prin care se pretinde obligarea acestuia la măsuri reparatorii, altele decât cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu pot avea temei suficient în CEDO și nici în art. 1 Protocol I Adițional la CEDO.
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 9261/2013 pronunțată de Judecătoria Brașov a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamantul Ș.M.E. în contradictoriu cu pârâții G.E. și STATUL ROMAN, prin M.F.P., prin D.G.F.P. B.; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 300 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de apelantul Ș.M.E. criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 105/2014 pronunțată de Tribunalul Brașov a fost respinsă cererea de apel formulată de apelantul reclamant Ș.M.E., în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, reprezentat legal de M.F.P., prin D.G.R.F.P. B. și G.E., împotriva sentinței civile nr. 9261/3.06.2013 a Judecătoriei Brașov pronunțată în dosarul nr. 36465/197/2011, pe care a păstrat-o.
A fost obligat apelantul reclamant să plătească intimatei pârâte G.E. suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:
Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil.
Rezultă așadar că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.
În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480-481 cod civil din anul 1864, apoi art. 563 din Noul Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, în condițiile în care, reclamantul a și recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.
Sub aspectul analizat, tribunalul reține că, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri și a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege, pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiție de persoanele interesate, așa cum am arătat.
Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil.
De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile, astfel cum a susținut apelantul reclamant. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în jurisprudența sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.
În consecință, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni direct în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile.
Aceste statuări au fost făcute și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/9 iunie 2008, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, reținută și de prima instanță ca temei al soluției atacate.
Astfel, instanța supremă a stabilit că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui proprietarilor inițiali sau succesorilor în drepturi ai acestora, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, Înalta Curte de Casației și Justiție a stabilit, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Prin decizia menționată, instanța supremă a statuat că, în cazul în care reclamantul apreciază că între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului există neconcordanțe, el poate să le invoce în cadrul unei acțiuni în revendicare, fiind însă necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În cauza dedusă judecății, s-a constatat că, aceste cerințe nu sunt îndeplinite, întrucât, așa cum s-a arătat, procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Nici cea de-a doua condiție la care decizia pronunțată în recurs în interesul legii nu este împlinită, în condițiile în care imobilul în litigiu a fost înstrăinat către intimata G., iar dreptul său a fost consolidat potrivit dispozițiilor sentinței civile nr. 11804/12.09.2000 a Judecătoriei Brașov pronunțată în dosarul nr. 6445/2000, prin care s-a constatat că intervenienta G.E. este proprietara apartamentului și au fost respinse pretențiile reclamantului privind obligarea acestei părți la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului respectiv.
În consecință, în mod corect prima instanță a apreciat că acțiunea este inadmisibilă.
Prima instanță a soluționat în mod corect și petitul formulat în subsidiar, întemeiat pe dispozițiile art. 224 Cod civil, prin care reclamantul a solicitat atragerea răspunderii subsidiare a Statului și obligarea acestuia la plata sumei de 196.500 lei, reprezentând valoarea de circulație actuală a imobilului ce face obiectul acțiunii.
Răspunderea Satului Român prin M.F.P. nu poate fi antrenată în cauza de față, date fiind cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii; astfel, prin această decizie, s-a stabilit că în "acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă";, iar acțiunile "în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.";
Prima instanță a reținut în mod corect incidența cauzei Atanasiu vs. România soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această din urmă hotărâre stabilește neechivoc obligația fostului proprietar de a apela la forma de despăgubire în natură sau în echivalent pe care Statul Român a reglementat-o normativ sub forma inițială a Legii nr. 112/1995, iar ulterior a Legii nr. 10/2001. Aceeași hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului a prevăzut și o excepție de la regula de mai sus, respectiv dreptul fostului proprietar de a-și valorifica pretenția pe calea dreptului comun, dar numai în situația preexistenței unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să se fi dispus obligarea statului, prin autoritățile sale, la restituirea bunului, ceea ce nu este însă cazul în speță.
În raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Atanasiu împotriva României, reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceasta nu deține "o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului".
Este adevărat că prin O.U.G. nr. 4/2012 s-a prevăzut că, la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, însă această măsură a fost luată tocmai în vederea implementării hotărârii pilot și motivat de necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietarilor, astfel încât persoanele îndreptățite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile și predictibile, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nici faptul că termenul prevăzut în hotărârea pilot nu a fost respectat de Statul Român, fiind prelungit de altfel prin acord, nu justifică suprimarea unei legi speciale, pentru a aplica dispozițiile legii generale.
Cât privește textul de lege care ar consacra în opinia apelantului reclamant, cu titlu de sancțiune, acordarea de despăgubiri bănești, respectiv art. 224 alin. 1 Noul Cod civil, în cazul antrenării răspunderii subsidiare a statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului, în mod corect prima instanță a reținut că dezlegarea dată de Înalta Curte prin recursul în interesul legii nu poate fi înlăturată. Astfel, dacă Statul nu răspunde în principal pentru o astfel de obligație, cu atât mai mult nu poate fi antrenată răspunderea sa subsidiară.
Adoptarea art. 224 alin.1 Cod civil, de altfel în vigoare la data pronunțării deciziei în interesul legii, nu este de natură să modifice raționamentul juridic al instanței supreme, starea de fapt dedusă judecății fiind similară cu situațiile asupra cărora a fost chemată să se pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său de proprietate și ineficiența mecanismelor de despăgubire prevăzute de legea specială, pentru a obține obligarea Statului Român la plata de despăgubiri. Înalta Curte a analizat posibilitatea de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, astfel încât a avut în vedere inclusiv dispozițiile art. 224 alin. 1 Cod civil, pe care nu le-a exclus în mod expres. Potrivit considerentelor deciziei în interesul legii, o astfel de acțiune civilă, în despăgubire bănească, directă, îndreptată împotriva statului, sub motiv de inaplicabilitate, pentru diverse argumente, a dispozițiilor legii speciale, ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Decizia în interesul legii menționată are caracter obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești, caz în care instanța de fond, în aplicarea dispozițiilor art. 3307 alin. (4) Cod procedură civilă, în mod corect a constatat incidența în cauză a dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către reclamant. Cum Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 120 la data de 12 februarie 2012, în mod just, la data pronunțării hotărârii atacate, 3 iunie 2013, judecătoria a ținut cont de caracterul obligatoriu al acesteia.
Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de recurenta T.A. criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Această recurentă a fost introdusă în cauză ca urmare a decesului apelantului Ș.M.E. în calitate de succesoare a acestuia.
În dezvoltarea motivelor de recurs sentința este criticată pentru următoarele:
Recurenta apreciază că adoptarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată privind revendicarea imobilului în litigiu îl lipsește pe proprietar de orice măsură reparatorie, că dacă instanța ar fi constatat retroactiv că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul său ar fi posesorul unui bun actual în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO.
Se mai arată că în cazul său cerința proporționalității nu a fost respectată impunându-i-se doar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condițiile în care Fondul Proprietatea nu funcționează. Astfel în lipsa unei despăgubiri juste, acțiunea în revendicare devine admisibilă.
În ceea ce privește aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se arată că acțiunea în revendicare are prioritate în cazul în care se constată că există neconcordanțe între legea specială și CEDO situația în care comparând titlul de proprietate al recurentei - reclamante cu titlul de proprietate al cumpărătoarei de bună-credință s-ar fi putut constata că titlul acesteia din urmă vine de la un neproprietar față de constatarea că recurenta - reclamantă nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Decizia mai este criticată și pentru faptul că instanța de apel a soluționat în mod eronat capătul de cerere subsidiar privind obligarea Statului Român la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului de care este lipsită la valoarea de circulație.
Statul Român prin M.F.P. poartă răspunderea pentru modul în care a gestionat această situație, iar răspunderea este reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 224 din Codul civil și în acest sens trebuie acceptat că are calitate procesual pasivă din perspectiva faptului că este garantul dreptului de proprietate descris la art. 44 din Constituție.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate instanța apreciază că recursul nu este întemeiat și în consecință va fi respins iar decizia pronunțată în apel va fi menținută ca legală și temeinică în baza dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
Primele instanțe de judecată au reținut în mod corect starea de fapt și au procedat la aplicarea judicioasă a textelor de lege incidente în cauză, a deciziilor pronunțate în interesul legii și a practicii CEDO.
Astfel în legătură cu admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de persoana îndreptățită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 instanța de apel a confirmat și consolidat considerentele sentinței civile atacate prin care a fost adoptată soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.
În mod corect s-a reținut de către ambele instanțe că procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, nu reprezintă o reglementare alternativă, ci este mijlocul legal, pe care legiuitorul a înțeles să îl pună la îndemâna persoanelor nedreptățite de vechiul regim, instituind astfel și un termen pentru aceasta, tocmai în ideea de a nu se crea un paralelism și suprapunere a activității instituțiilor statului, și de a se menține, pe cât posibil, o stabilitate, a raporturilor sociale.
S-a mai reținut în mod corect și s-a analizat suficient de amplu și bine argumentat, de ce în cauză este aplicabilă decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii și nu s-a constatat existența unei contradicții între CEDO și legea națională respectiv Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că în principiu, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 și numai în cazul în care există neconcordanțe între legea specială și CEDO se acordă prioritate acesteia din urmă, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Prevalându-se pe un presupus drept de proprietate ca urmare a solicitării de a se constata că imobilul în discuție a fost preluat de Statul Român de la antecesorul său, fără un titlu valabil, prin prezenta acțiune reclamanta solicită în principal să se compare titlurile de proprietate pe calea acțiunii în revendicare, în raport de dreptul de proprietate al pârâtei I, dobândit pe baza Legii nr. 112/1995 iar prima instanță a apreciat în mod corect că acest capăt de cerere nu poate fi admisibil după pronunțarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea se mai reține că instanța de apel a analizat și incidența Cauzei Atanasiu contra României pronunțată de CEDO reținându-se în mod corect că reclamanta nu deține un titlu care să constituie un drept de proprietate susceptibil de a fi protejat prin prezenta acțiune iar reclamanta solicită în realitate readucerea bunului în patrimoniul antecesorului prin derogare de la legea specială.
Ca efect al obligativității deciziilor pronunțate în interesul legii instanțele de judecată în mod corect au reținut că acestea sunt incidente în cauză.
În ceea ce privește a doua critică din recurs, referitoare la convertirea pretențiilor reclamanților în despăgubiri și inaplicabilitatea deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nici aceasta nu este fondată și în consecință va fi respinsă.
Faptul că mecanismul pus la dispoziție de legiuitor, respectiv Fondul Proprietatea nu funcționează, nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare. Legea nr. 10/2001, de care, de altfel, a și uzat nu conferă reclamantei, dreptul de a apela direct la procedurile judiciare, în cadrul cărora să obțină o hotărâre judecătorească, în obligarea la despăgubiri, în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
S-ar ajunge astfel la pronunțarea unor hotărâri judecătorești care să înlocuiască titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală, înființată pe baza legii speciale și a căror eficiență este minimă, neputând avea nici o garanție de executare, atâta timp cât sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și a bugetului de stat.
Acțiunile îndreptate direct împotriva statului, prin care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii, decât cele prevăzute de lege nu pot avea temei suficient nici în CEDO și nici în dispozițiile art. 1 al Protocolului I adițional la CEDO așa cum pretinde recurenta.
Aceasta pentru că CEDO, nu garantează dobândirea dreptului de proprietate ci sancționează doar nerespectarea drepturilor și libertăților ocrotite prin Convenție.
Reclamanta nu a făcut dovada existenței unui "bun actual"; în patrimoniul lor, astfel că nu poate pretinde în mod direct, despăgubiri de la stat, motivat de faptul că i-a fost nesocotit acest drept. Pretențiile reclamantei, se întemeiază pe un eventual drept de creanță, care nu poate fi considerat un "bun"; în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional, decât dacă ar fi fost constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, lucru care se putea realiza în speța de față pe calea procedurii instituită de Legea nr. 247/2005.
Întrucât, notificarea formulată de reclamantă, a fost finalizată prin emiterea deciziei nr. 755/2009 de către S.C. R. S.R.L., în care s-a dispus acordarea de titluri de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, înseamnă că dreptul invocat de reclamantă, nu constituie un "bun existent"; și nu este titulară a unei creanțe exigibile susceptibilă de executare.
În plus, față de cele de mai sus, a admite acțiunea în obligarea Statului Român, la despăgubiri, cu depășirea limitelor stabilite de Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a stabilit un mecanism de acordare al despăgubirilor, plasează judecătorul în sfera legislativului, asumându-și rolul de a crea legea și nu de a o aplica, ceea ce conduce la un dezechilibru instituțional al statului.
Temeiul de drept invocat de recurentă respectiv dispozițiile art. 224 din Noul Cod civil nu poate fi aplicabil în cauză acesta fiind un fundament legal cu caracter de normă generală care nu se aplică în raport de norma specială instituită prin Legea nr. 247/2005 și care era în vigoare la momentul pronunțării deciziei nr. 27/2011.
Este cu neputință repunerea în discuție a calității procesual pasive a Statului Român în acțiuni în despăgubiri îndreptate direct împotriva acestuia atâta timp cât acest lucru a fost statuat deja printr-o decizie în interesul legii.
Instanțele de judecată au obligația de a respecta deciziile pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii în baza dispozițiilor art. 3307 din codul de procedură civilă potrivit cărora, "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în interesul legii în Monitorul Oficial";.
Pentru toate aceste considerente instanța apreciază că recursul este nefondat și în consecință va fi respins iar decizia atacată va fi menținută ca legală și temeinică cu aplicarea dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
| ← Cerere de restituire imobil naţionalizat fără a utiliza... | Procedura instituită de ordinul nr. 50/1990 privind încadrarea... → |
|---|
