Act administrativ asimilat. Refuz de restituire sume achitate cu titlu de impozit pe profit – art. 117 lit. d) Cod procedură fiscală. Momentul la care se analizează caracterul nejustificat al refuzului. Efectele actelor administrative emise ulterior.
Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 135/R din data de 23.02.2016
Analiza caracterului justificat al refuzului de restituire, refuz ce reprezintă un act administrativ asimilat în condițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, se face prin raportare la situația de fapt și de drept existentă la data exprimării refuzului de către autoritatea publică, în cazul acțiunii în contencios administrativ legalitatea actului administrativ, implicit a actului administrativ asimilat, analizându-se în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii lui.
Actele fiscale emise ulterior datei refuzului de restituire a sumei în litigiu, nu pot produce efecte în cadrul prezentei acțiuni. Deși actele respective sunt definitive și executorii, acestea ar fi fost relevante în cauză în situația în care instituția pârâtă ar fi învestit instanța de fond, față de modificarea situației de fapt ulterior manifestării refuzului, cu o cerere reconvențională prin care să solicite efectuarea compensării între suma solicitată la restituire și suma stabilită prin actele fiscale ulterioare refuzului. În aceste condiții, instanța de judecată nu se poate pronunța decât în limitele învestirii sale, în condițiile art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, respectiv numai cu privire la legalitatea refuzului de restituire a sumei în discuție, refuz exprimat la data de 21.03.2014.
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1096/CA/30.09.2015 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. B. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. prin mandatar Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. și, în consecință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 223.936,31 lei, la care se adaugă dobânda legală ce se va calcula conform O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 31.10.2012 și până la data plății efective, precum și suma de 2.350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. prin mandatar Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii.
În motivare, a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.
Recurenta a arătat că reținerea primei instanțe în sensul că nu a fost finalizată inspecția fiscală dispusă prin decizia nr. 538/31.10.2012 nu este corectă, A.J.F.P. B. efectuând acțiunea de reverificare, finalizată cu raportul de inspecție fiscală nr. 575/15.09.2014 și decizia de impunere nr. 824/15.09.2014, prin care s-au stabilit în sarcina societății intimate sume suplimentare de plată în valoare de 154.050 lei, din care 78.625 lei debit principal și 75.425 lei accesorii.
Recurenta a arătat că prin aceste acte fiscale a fost făcută aplicarea dispozițiilor instanței de judecată, cuprinse în sentința penală nr. 179/10.01.2006 a Tribunalului Brașov, în decizia penală nr. 191/04.12.2007 a Curții de Apel Brașov și în decizia penală nr. 1643/05.05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțate în dosarul nr. 748/2008) și s-a constatat că societatea nu a evidențiat în contabilitate veniturile din despăgubiri în perioada 2000-iunie 2014 și astfel nu a constituit și nu a achitat impozitul pe profit aferent despăgubirilor ce ar fi trebuit încasate de la T.G..
Recurenta a mai arătat că aceste acte administrative nu au fost contestate în condițiile art. 205-208 Cod procedură fiscală, astfel că admiterea cererii de restituire a sumei de 223.936,31 lei este inadmisibilă, în condițiile în care aceste acte fiscale au stabilit obligații fiscale suplimentare, în cadrul prezentei acțiuni nefiind posibilă analiza legalității DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014.
Referitor la dobânda legală, recurenta a arătat că soluția primei instanțe nu este legală, deoarece reverificarea dispusă prin decizia nr. 538/2012 a fost efectuată și finalizată cu emiterea DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014 prin care au fost stabilite obligații suplimentare, iar acordarea dobânzii poate avea loc numai de la data la care aceasta a fost solicitată, iar nu de la data la care au fost achitate sumele respective.
Recurenta a criticat și dispoziția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, în condițiile în care acțiunea este neîntemeiată, nici cheltuielile de judecată nu pot fi acordate. În plus, a arătat că nu poate fi reținută culpa sa procesuală, în condițiile art. 453 Cod procedură civilă, deoarece și-a îndeplinit obligația de a efectua inspecția fiscală dispusă prin decizia nr. 538/2012.
În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, iar, în probațiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
Intimata reclamantă S.C. A. S.A. B., prin întâmpinare formulată în condițiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 37-42), a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
În susținerea acestei poziții procesuale intimata a redat situația de fapt care rezultă din proba cu înscrisuri administrată în fața primei instanțe, insistând asupra aspectului referitor la faptul că hotărârile judecătorești pronunțate în materie penală constată, în mod irevocabil, faptul că sunt nelegale sumele impuse prin actele de control nr. 301419/15.07.2003 și nr. 2075/04.04.2003, în sumă totală de 223.936,31 lei, achitate în baza convenției de eșalonare de plată nr. din data de 21.07.2003 încheiată cu D.G.F.P. B., astfel că, refuzul de restituire a acestei sume, exprimat de recurenta pârâtă, nu este justificat.
Intimata a arătat că cererea de constituire ca parte civilă a D.G.F.P. B. cu suma de 224.351,49 lei a fost respinsă definitiv de instanța penală, iar după pronunțarea deciziei penale nr. 1643/05.05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțate în dosarul nr. xx8/2008), în actele emise, D.G.F.P. B. nu a mai contestat dreptul societății de a primi suma achitată în mod nelegal, ce face obiectul prezentei acțiuni.
Intimata a mai arătat că prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, recurenta pârâtă a invocat numai aspecte procedurale, fără să conteste dreptul societății de a primi această sumă de bani.
Cu privire la înscrisurile noi depuse în probațiune de către recurentă, intimata a arătat că DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014 sunt acte pro causa, care nu au fost invocate în fața instanței de fond, până la dezbaterea cauzei și nici nu au fost puse în executare, respectiv nu s-a încercat recuperarea debitelor impuse societății. În plus, a mai arătat că societatea a beneficiat în perioada septembrie 2014-noiembrie 2015 de un certificat de atestare fiscală care arată că nu are datorii la bugetul de stat, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu faptul că recurenta pârâtă recunoaște că cele două acte fiscale depuse în recurs au ca scop exclusiv îngrădirea dreptului său de a obține sumele datorate de organul fiscal societății.
În subsidiar, intimata a solicitat, în ipoteza admiterii cererii de recurs, numai casarea în parte a sentinței, în sensul obligării recurentei pârâte la plata sumei de 69.886,31 lei, ce reprezintă diferența dintre suma de 223.936,31 lei, solicitată prin acțiune și suma de 154.050 lei, indicată în DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014.
În drept, a invocat aplicarea art. 117 lit. d) și b), art. 135 și art. 90 pct. 1 Cod procedură fiscală, art. 453 Cod procedură civilă, iar, în probațiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.
Recurentul reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, în condițiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.
Instanța de recurs a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri noi, în condițiile art. 492 Cod procedură civilă, iar, din oficiu, în condițiile art. 22 Cod procedură civilă, a solicitat recurentei pârâte să comunice dacă debitele stabilite prin decizia nr. 824/15.09.2014 și raportul de inspecție fiscală nr. 575/15.09.2014 au fost stinse și care a fost modalitatea de stingere a acestor creanțe, răspunsul fiind comunicat cu adresa nr. 37289/09.02.2016 (filele 62-65).
Analizând recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. prin mandatar Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, curtea reține următoarele:
Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinței primei instanțe greșita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.
Astfel, prima instanță a reținut, în mod legal, că reclamanta a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere de obligare a pârâtei la restituirea unor sume achitate cu titlu de impozit pe profit și accesorii, invocând reținerea acestora fără temei de către organul fiscal, întrucât au fost stabilite fără respectarea legii, cerere întemeiată pe prevederile art. 117 lit. d) și b) Cod procedură fiscală, acțiune raportată la dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ fiind învestită să analizeze dacă refuzul de a restitui sumele în discuție, exprimat de către pârâtă, are caracter justificat sau nu, deoarece acest refuz este asimilat de dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 unui act administrativ.
Curtea constată că societatea intimată a efectuat, după soluționarea definitivă a dosarului penal nr. 748/2008, în anul 2009, mai multe demersuri la instituția recurentă pentru restituirea sumei în litigiu, iar, prin adresa nr. 089/13.03.2014 (filele 15-16 dosar tribunal), a solicitat finalizarea inspecției fiscale dispusă prin Decizia nr. 538/31.10.2012, decizie pe care nu a contestat-o, precum și restituirea sumei respective.
Prin adresa emisă în 21.03.2014 (fila 14 dosar), recurenta a comunicat societății intimate faptul că a solicitat Activității de Inspecție Fiscală B. comunicarea modului de punere în executare a Deciziei nr. 538/31.10.2012, fără a mai depune, până la deschiderea dezbaterilor în fond în fața primei instanțe, în condițiile art. 392 Cod procedură civilă, actele fiscale efectuate ca urmare a acestei inspecții fiscale, respectiv DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014.
Recurenta a depus aceste acte numai în recurs, invocând că este nelegală sentința instanței de fond deoarece nu a ținut cont de finalizarea inspecției fiscale și de faptul că DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014 nu au fost contestate, astfel că sumele stabilite prin aceste acte, respectiv 154.050 lei, din care 78.625 lei debit principal și 75.425 lei accesorii sunt datorate de societatea intimată.
Curtea nu poate reține însă aceste argumente deoarece analiza caracterului justificat al refuzului de restituire, refuz ce reprezintă un act administrativ asimilat în condițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, se face prin raportare la situația de fapt și de drept existentă la data exprimării refuzului de către autoritatea publică, în cazul acțiunii în contencios administrativ legalitatea actului administrativ, implicit a actului administrativ asimilat, analizându-se în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii lui.
Acest principiu, ce derivă din principiul de drept "tempus regit actum"; (un act se încheie potrivit legii în vigoare la data emiterii lui) este recunoscut inclusiv în practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal (decizia nr. 1926/11 aprilie 2014, dosar nr. 3122/2/2011).
Altfel spus, legalitatea conduitei autorității pârâte de a nu restitui suma de 223.936,31 lei, sumă stabilită prin actele de control nr. 301419/15.07.2003 și nr. 2075/04.04.2003 și achitată de societatea intimată în baza convenției de eșalonare de plată nr. din data de 21.07.2003 încheiată cu D.G.F.P. B., trebuie raportată la data la care această manifestare de voință a fost exprimată - 21.03.2014.
Or, la data refuzului de restituire a sumei respective - 21.03.2014, singurul argument invocat de recurenta pârâtă pentru a nu restitui suma achitată de societate, fără a fi datorată, a fost acela că inspecția fiscală dispusă prin Decizia nr. 538/31.10.2012 nu fusese încă finalizată.
Acest argument nu poate fi însă reținut ca justificare a refuzului de restituire, deoarece, în mod evident, astfel cum a reținut și prima instanță, culpa pentru neefectuare inspecției fiscale o perioadă de aproximativ 2 ani de la data la care a fost dispusă, cu nerespectarea dispozițiilor art. 104 din O.G. nr. 92/2003 care reglementează durata inspecției fiscale, aparține chiar organelor fiscale, care au stat în pasivitate, fără nici o justificare obiectivă, iar nu societății.
În plus, curtea reține că DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014, fiind acte fiscale emise ulterior datei refuzului de restituire a sumei în litigiu, nu pot produce efecte în cadrul prezentei acțiuni. Deși actele respective sunt definitive și executorii, acestea ar fi fost relevante în cauză în situația în care instituția pârâtă ar fi învestit instanța de fond, față de modificarea situației de fapt ulterior manifestării refuzului, cu o cerere reconvențională prin care să solicite efectuarea compensării între suma solicitată la restituire și suma stabilită prin actele fiscale ulterioare refuzului. În aceste condiții, instanța de judecată nu se poate pronunța decât în limitele învestirii sale, în condițiile art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, respectiv numai cu privire la legalitatea refuzului de restituire a sumei în discuție, refuz exprimat la data de 21.03.2014.
Curtea nu poate avea în vedere argumentul recurentei pârâte că admiterea cererii de restituire a sumei de 223.936,31 lei este inadmisibilă, în condițiile în care aceste acte fiscale au stabilit obligații fiscale suplimentare, în cadrul prezentei acțiuni nefiind posibilă analiza legalității DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014.
Așa cum s-a reținut anterior, legalitatea refuzului de restituire se analizează prin raportare la situația existentă la data exprimării acestuia, actele fiscale invocate fiind ulterioare acestui moment.
În plus, curtea constată că pârâta nu a făcut dovada modului în care sumele cuprinse în DI nr. 824/15.09.2014 și a RIF nr. 575/15.09.2014, definitive prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege, au fost considerate ca executate, deși instanța a solicitat expres prezentarea acestui aspect (fila 56 dosar curte). Prin urmare, în lipsa unei cereri distincte de compensare în cadrul prezentului litigiu, organul fiscal are posibilitatea aplicării, la momentul executării sentinței ce face obiectul prezentului recurs, a dispozițiilor art. 116 Cod procedură fiscală, care vizează compensarea, în situația în care aceste acte fiscale, conform evidențelor sale, nu au fost executate.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta ¬¬ pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. prin mandatar Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. împotriva sentinței civile nr. 1096/CA/30.09.2015 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
← Arborarea steag adoptat numai prin hotărâre a consiliului... | Cerere de restituire imobil naţionalizat fără a utiliza... → |
---|