Divorţ. Necompetenţa instanţelor române în soluţionarea cererii de divorţ
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă civilă nr. 12458 din data de 11.01.2016
Prin sentința civilă nr. 12458 din 31.10.2014 Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței instanțelor române în soluționarea prezentei cauze și a respins pentru acest motiv cererea de divorț promovată de către reclamanta B.A.I. în contradictoriu cu pârâtul S.T.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că Legea nr. 105/1992 invocată de către reclamantă a fost abrogată prin prevederile art. 83 din Legea nr. 76 din 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă. De la data aderării României la Uniunea Europeană, în relația cu statele membre ale Uniunii Europene, se aplică Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești care a stabilit criteriile generale exclusive de determinare a competenței jurisdicționale de drept internațional privat al instanțelor române în relația cu instanțele statelor membre ale Uniunii Europene.
Astfel, pentru a se reține competența instanțelor române în soluționarea prezentei cereri de desfacere a căsătoriei este necesară incidența unuia dintre criteriile enumerate exhaustiv de art. 3 din Capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003.
Regulamentul menționat beneficiază de aplicare directă, iar art. 3 reprezintă o normă de drept internațional privat care soluționează conflictele de competență teritorială jurisdicțională de drept internațional privat determinând competența instanțelor unei țări în raport cu instanțele altei țări.
Numai în situația în care nicio instanță judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă conform criteriilor alternative prevăzute de art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, competența este stabilită în România de prevederile art. 1080 Cod procedură civilă.
Analizând criteriile din textul legal menționat (art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003), instanța română va fi competentă să soluționeze cererea de desfacere a căsătoriei dacă: 1 reședința obișnuită a soților este în România sau 2. ultima reședință obișnuită a soților a fost în România, iar unul dintre ei încă locuiește în România sau 3. reședința obișnuită a pârâtului este în România sau 4. în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți este în România sau 5. reședința obișnuită a reclamantului este în România în cazul în care acesta a locuit în România cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau 6. reședința obișnuită a reclamantului este în România în cazul în care acesta a locuit în România cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este cetățean român sau 7. dacă ambii soți sunt cetățeni români.
În prezenta cauză, instanța reține că numai reclamanta are cetățenie română, pârâtul fiind cetățean francez. De asemenea, ambele părți au locuința statornică în Franța.
În aceste condiții, instanța constată că nu se poate reține incidența niciunuia dintre criteriile impuse de art. 3 alin.1 lit. a și b din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
Așadar, constatând că, față de criteriile prevăzute de art. 3 din Capitolul II din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, nu se poate reține competența instanței române în soluționarea prezentei cereri de desfacere a căsătoriei, instanța a apreciat ca întemeiată excepția necompetenței instanțelor române și a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Prima... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Extrasul de... → |
|---|
