Drept civil. Restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor. Legea nr. 248/2005
| Comentarii |
|
Sentinţa nr. 258 din 4 septembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 591/2007 a Tribunalului Maramureş s-a respins, ca nefondată, cererea reclamantei Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva pârâtului O.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 248/2005, începând cu data de 01.01.2007, nu mai este compatibilă cu prevederile comunitare referitoare la dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre U.E.
Conform art. 6 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului şi Consiliului European, cetăţenii uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru, pe o perioadă de cel mult 3 luni, fără nici o altă condiţie sau formalitate.
Decizia de restrângere a acestui drept se poate lua doar pentru motive de ordine, siguranţă sau sănătate publică.
Reclamanta nu a dovedit că pârâtul se află în una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de normele europene, pentru a se justifica solicitarea acesteia.
Împotriva sentinţei a declarat apel, în termen legal, reclamanta, solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii sale.
În motivare, arată că măsura reglementată prin art. 38 lit. a se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că "problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern", aşa cum se arată în motivarea Deciziei nr. 855 din 28.11.2006 (referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.38 lit. a), art. 39 alin. 6 din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate), pronunţată de Curtea Constituţională, precum şi în motivarea Deciziei nr. 901 din 05.12.2006 (referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.38 lit. a),
7
art.39 alin.6 din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate) a Curţii Constituţionale.
Art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că: ”În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora (...)". Or, Legea nr. 248/2005 este cea care stabileşte aceste "îngrădiri", cărora toţi cetăţenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună.
Apreciază că admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului este justificată de circumstanţele concrete ale cauzei.
Astfel, autorităţile române au luat act de măsura dispusă de autorităţile franceze, în baza Acordului de readmisie sus amintit, fără a putea cenzura returnarea pârâtului.
Prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie, conform dispoziţiilor art.38 din Legea nr.248/2005, nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE. Prin această Directivă nu s-a înlăturat dreptul statelor membre de a stabili măsuri restrictive pentru propriii cetăţeni, aspect ce se desprinde din cuprinsul art.3, potrivit căruia, Directiva "se aplică oricărui cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa intr-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrilor familiei sale (...), care îi însoţesc sau li se alătură".
Art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate şi nu există vreun impediment legal ca aceste texte să nu fie aplicate începând cu 1 ianuarie 2007.
Greşit s-a respins acţiunea, fără ca instanţa să interpreteze sistematic legea română, prin raportare la obligaţiile ce revin cetăţenilor români în străinătate, în condiţiile Constituţiei şi ale Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apelul este nefondat.
Starea de fapt rezultă din declaraţia pârâtului de la fila 5 din dosarul tribunalului, în sensul că a plecat din ţară în data de 20 mai 2000, a ajuns în Franţa, iar în data de 27 aprilie 2007 a fost reţinut pentru şedere ilegală şi muncă fără forme legale, judecat, condamnat şi expulzat în data de 9 mai 2007.
Legea nr.248/2005 reglementează, după cum prevede art.1, condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita dreptul la libera circulaţie în străinătate, precum şi limitele exercitării acestui drept. În acest din urmă caz, art.38 din Legea 248/2005 stipulează asupra posibilităţii de restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţia în străinătate a cetăţenilor români, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, care, după data aderării României, se limitează la teritoriul statului de unde a fost returnată. Problema este dacă, după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit ţară membră U.E., restricţia impusă prin art.38 din Legea 248/2005 se mai aplică cetăţenilor români, se circumscrie ori nu legislaţiei specifice comunitare, este în concordanţă cu aceasta, sau, dimpotrivă, se află în conflict cu norma comunitară.
Temeiul legal invocat de către reclamantă, art.38 lit. a, vizează, generic, persoana returnată în baza unui acord de readmisie, fără să facă vreo referire la conduita concretă a persoanei pe teritoriul statului respectiv.
8
Aceeaşi formulare ambiguă se regăseşte şi în conţinutul acordurilor de readmisie, încheiate de România cu statele membre U.E. în scopul combaterii migraţiei ilegale, ce au făcut parte din Strategia naţională privind migraţia, aprobată prin H.G. nr. 616/21 aprilie 2004, ele având ca obiectiv readmisia cetăţenilor români cu statut ilegal pe teritoriul statelor europene.
În speţă, ca de altfel în preambulul acestor acorduri de readmisie, se menţionează că „în dorinţa de a înlesni readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, în spirit de colaborare şi pe bază de reciprocitate, în scopul facilitării liberei circulaţii a persoanelor”, guvernul fiecărui stat readmite intrarea pe teritoriul său, fără formalităţi, a oricărei persoane care nu îndeplineşte sau nu mai îndeplineşte condiţiile de intrare sau de şedere aplicabile pe teritoriul celuilalt stat.
Întrucât de la data de 1 ianuarie 2007 România a devenit ţară membră U.E., în virtutea art. 148 din Constituţie dobândesc prioritate normele dreptului comunitar în materia liberei circulaţii a cetăţenilor români pe teritoriul celorlalte state europene.
Art. 39 din T.C.E. asigură libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii, care implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă. Ea a fost înfăptuită prin Regulamentul Nr.1612/68 al Consiliului European şi Directiva Nr. 2004/38 a Parlamentului şi Consiliului European, acte care concretizează cele patru coordonate ale libertăţii de circulaţie, şi anume: acceptarea ofertelor de muncă real făcute; deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop; şederea pe teritoriul unui stat în vederea angajării şi rămânerea în statul membru după angajare.
Directiva 2004/38/CE reglementează, în art. 4 şi 5, dreptul de ieşire şi de intrare pe teritoriul unui stat membru, pe baza cărţii de identitate sau a paşaportului, care să fie valabile, fără necesitatea vizei şi fără alte formalităţi echivalente. Pentru transpunerea integrală în legislaţia naţională a Directivei, aşa cum rezultă din preambulul O.U.G. nr.96/2006, s-a introdus, în cuprinsul Legii 248/2005, art.61, potrivit căruia cartea de identitate valabilă constituie document de călătorie în statele membre U.E.
Este consacrat, în art.6 şi 7 al Directivei, şi dreptul de şedere, după cum este vorba de o perioadă mai mică sau mai mare de 3 luni, în prima situaţie nefiind necesară altă condiţie decât cartea de identitate valabilă ori paşaportul valabil, în timp ce a doua ipoteză vizează persoanele care sunt lucrători ce desfăşoară activităţi salariate sau independente în statul membru gazdă ori se încadrează în cazurile enumerate de la b) la d).
Aceeaşi Directivă, în art.27, prevede restrângerea dreptului de intrare şi dreptului de şedere, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi întemeierea măsurii exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Într-adevăr, directivele se adresează statelor membre şi sunt destinate să promoveze armonizarea legislaţiilor naţionale ale statelor membre cu dreptul comunitar, tinzând să îngrădească în anumite domenii autoritatea statelor în materie de reglementare juridică, iar dacă statul membru nu a încorporat în ordinea sa juridică internă dispoziţiile directivei se poate discuta despre aplicabilitatea ei directă de către tribunalele naţionale. Efectul obligatoriu al unei directive implică faptul că o autoritate naţională nu poate aplica unei persoane o măsură legislativă ori administrativă care
9
nu este în acord cu o prevedere a unei directive având toate caracteristicile necesare spre a face posibilă aplicarea ei de către tribunal.
Trebuie subliniat că, deşi O.U.G. nr.96/2006 a avut în vedere „finalizarea de către România a tuturor formalităţilor preliminare în vederea transpunerii integrale în legislaţia naţională a Directivei 2004/38/CE”, după cum s-a precizat mai sus, Secţiunea a 3-a din Legea 248/2005 a rămas nemodificată (cu o excepţie minoră în cadrul art.43).
Aşadar, cu toate că art.27 din Directivă reglementează strict cazurile de restrângere a dreptului de intrare şi a dreptului de şedere, legea naţională menţine sancţiunea în privinţa persoanei care a fost returnată pe baza unui acord de readmisie.
Evident că, din perspectiva incidenţei dreptului comunitar, o atare „returnare” a cetăţenilor români de pe teritoriul ţărilor membre U.E., pe temeiul acestor acorduri de readmisie şi fără nici o justificare a pretinsului statut ilegal în care s-au aflat, prin raportare la prevederile art.27 din Directivă, nu mai este posibilă.
Acordurile de readmisie au urmărit stoparea migraţiei ilegale şi au tins să rezolve o situaţie temporară, tranzitorie, raţiuni care, începând cu 1 ianuarie 2007, nu mai subzistă.
Libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, respectiv pe teritoriul statelor europene, nu poate fi îngrădită prin norme de drept intern care contravin reglementărilor comunitare.
Pe de o parte, în măsura în care acordurile de readmisie şi-au încetat aplicabilitatea, devenind desuete, nu mai există fundamentul legal pentru a dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie, potrivit art.38 lit. a din Legea 248/2005.
Pe de altă parte, dacă aşa-zisa returnare a cetăţenilor români are semnificaţia şi valoarea expulzării, ca formă de restrângere a dreptului de intrare şi dreptului de şedere prevăzută în Directiva 2004/38/CE, ea poate fi însoţită de o decizie de interzicere a intrării pe teritoriu.
Dacă cetăţeanul român a fost expulzat pe temeiul dreptului comunitar, iarăşi nu este incidentă ipoteza art.38 lit. a din Legea 248/2005.
Apărarea reclamantei, în legătură cu faptul că măsura dispusă prin art.38 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în art.53 din Constituţie, securitatea naţională şi ordinea publică, este în acord cu art.13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art.2 din Protocolul 4 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, nu este contrazisă în cauză.
Libertatea de circulaţie a persoanelor, garantată prin art.2 din Protocolul 4, este unul din principiile pe care se întemeiază dreptul comunitar, dar excepţiile care permit limitarea libertăţii de circulaţie, inserate în art.2 din Protocolul 4, nu sunt atât de prohibitive ca şi cele enumerate în art.27 din Directivă. Este suficient ca aceste restricţii să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, să existe proporţionalitate între scopul dorit prin aplicarea limitării şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În schimb, prin prisma dreptului comunitar, restrângerea se bazează pe comportamentul individual al persoanei în cauză şi trebuie să reprezinte o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru un interes fundamental al societăţii.
Directiva 64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea străinilor, din 25 februarie 1964, abrogată prin Directiva 2004/38, a
10
prevăzut, în art.3, că existenţa unor condamnări penale nu poate constitui, în mod automat, un temei pentru aplicarea măsurilor luate pentru motive de ordine sau siguranţă publică .
Un alt element esenţial în cauză este caracterul facultativ al restrângerii instituite prin art.38 din Legea 248/2005, care „poate fi dispusă” de către instanţa de judecată, argument suplimentar pentru respingerea cererii reclamantei în contextul în care doar declaraţia pârâtului, de la f.5, explică circumstanţele în care a fost înapoiat în ţară.
Perioada de tranziţie de 2 până la 5 ani, stipulată în Tratatul de aderare a României, ratificat prin Legea 157/2005, cu unele restricţii impuse cetăţenilor noilor state, prin derogare de la dreptul comunitar, se referă la dispoziţiile din Regulamentul 1612/68 al Consiliului European în materia accesului lucrătorilor pe piaţa forţei de muncă. Actul stabileşte cadrul legal pentru libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii şi accesul la încadrarea în muncă, Protocolul din Anexa VII la Tratatul de aderare convenind asupra amânării aplicării articolelor 1-6 din Regulament şi incidenţei imediate a măsurilor de drept intern sau a celor rezultate din acorduri bilaterale.
Cererea de restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie s-a fondat exclusiv pe returnarea efectuată în baza acordurilor de readmisie, iar actele şi probele de la dosar privitoare la activitatea desfăşurată de pârât pe teritoriul statului comunitar nu implică cercetarea aplicabilităţii normelor ce guvernează accesul lucrătorilor pe piaţa forţei de muncă.
În concluzie, constatând că sentinţa a fost pronunţată prin interpretarea corectă a prevederilor art.38 din Legea 248/2005, conform art.296 Cod pr.civ., apelul se va respinge şi hotărârea va fi menţinută.
| ← Drept procesual civil. Competenţa. Cerere de înscriere a unei... | Drept civil. Restrângerea exercitării dreptului la libera... → |
|---|
