Drept de autor. Operă scrisă. Obligaţia organismului de gestiune colectivă de a încheia contract de licenţă neexclusivă cu utilizatorii. Principiul libertăţii contractuale

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Legea nr. 8/1996, art. 130 lit. a) [actualmente lit. b)]

în ceea ce priveşte încheierea contractului de licenţă neexclusivă, pârâta, organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, are nu dreptul, ci obligaţia de a încheia un astfel de contract cu reclamanta, utilizator de opere aflate în repertoriul gestionat de pârâtă, conform art. 130 alin. (1) lit. a) [actualmente lit. b)] din Legea nr. 8/1996.

C. civ., din care rezultă că de esenţa contractului este acordul de

⁷ i

voinţă al părţilor.

într-adevăr, dacă pârâta, obligată fiind prin lege să încheie contractul de licenţă, ar încerca să eludeze dispoziţia legală care stabileşte în sarcina sa o atare obligaţie, prin includerea în contract a unor clauze contrare legii sau hotărârii arbitrale, un asemenea comportament ar putea fi calificat ca fiind un abuz de drept, cu consecinţa punerii reclamantei în imposibilitatea de a utiliza operele din repertoriul gestionat de pârâtă, care ar trebui sancţionat de instanţă, şi aceasta nu neapărat în cadrul unei acţiuni în nulitatea totală sau parţială a contractului, cum arată curtea de apel.

Numai că, în speţă, reclamanta nu a denunţat prin cererea de chemare în judecată în ce constă abuzul pârâtei şi care sunt acele dispoziţii din lege sau din hotărârea arbitrală pe care clauzele propuse de pârâtă le încalcă şi fac imposibil acordul de voinţă.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2842 din 9 mai 2008, nepublicată

Prin cercrca înregistrată la 31 ianuarie 2006, reclamanta S.R.Tv. a chemat în judecată pe pârâta Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de autor - COPYRO, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la încheierea contrac-tului-licenţă neexclusivă, în forma propusă de S.R.Tv.

In motivarea cererii, s-a arătat că prin hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005, Comisia de Mediere constituită de O.R.D.A. a stabilit metodologia privind remuneraţia datorată de organismele de radiodifuziune şi organismele de televiziune titularilor de drepturi de autor pentru radiodifiazarea operelor scrise ale acestora, valorificată prin intermediul organismelor de gestiune colectivă.

Prin decizia nr. 212 din 18 octombrie 2005, O.R.D.A. a dispus publicarea metodologiei în Monitorul Oficial al României şi, totodată, a desemnat COPYRO - organism de gestiune colectivă - drept colector unic al remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor scrise, stabilite prin metodologie.

Această metodologie, stabilită în forma sa finală conform hotărârii arbitrale, a fost publicată în M. Of. nr. 981 din 4 noiembrie 2005, dată

de la care îşi produce efectele, conform prevederilor art. 131² alin. (8) din Legea nr. 8/1996, modificată.

Reclamanta mai susţine că, întrucât COPYRO s-a dovedit a nu fi interesată de încheierea unui contract-licenţă neexclusivă încă din anii precedenţi medierii acestei metodologii, prin adresa nr. C/10211 din 7 noiembrie 2005, S.R.Tv. a solicitat pârâtei să se conformeze prevederilor art. 130 alin. (1) şi să elibereze autorizarea-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor scrise din repertoriul pe care îl gestionează, scop în care reclamanta a înaintat acesteia un proiect de contract pe care l-a supus negocicrii, cu precizarea că, în ipoteza unui nou refuz, expres sau tacit, de a începe negocierile în acest sens, chiar şi după publicarea hotărârii arbitrale menţionate, reclamanta se va adresa Consiliului Concurenţei pentru evidentul abuz de poziţie dominantă, ca practică anticoncurenţială sancţionată de Legea nr. 21/1996, pe care COPYRO îl comite prin refuzul nejustificat de a acorda reclamantei autorizarea legală de utilizare a repertoriului gestionat.

Ca efect al acestei adrese, pârâta a emis o altă autorizaţie decât în forma propusă de S.R.Tv. prin proiectul de contract ce i-a fost înaintat, autorizaţie înaintată reclamantei cu adresa nr. 1752 din 30 noiembrie 2005, dar care, din punctul său de vedere, mai arată reclamanta, conţine prevederi inacceptabile pe care S.R.Tv. le contestase încă din faza premergătoare medierii de către comisia de mediere desemnată de O.R.D.A.

Refuzul pârâtei de a se conforma hotărârii arbitrale este un abuz pe care reclamanta solicită a fi stopat prin hotărârea ce se va pronunţa în prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1143 din 26 septembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 71 din Legea nr. 8/1996, care reglementează remuneraţia cuvenită producătorilor de opere audiovizuale - aşa cum este şi reclamanta -, inclusiv pentru utilizarea prin radiodifiizare a operelor scrise înglobate în emisiuni - programe - ca titular de drepturi patrimoniale de autor.

S-a constatat că acest text stabileşte că, în lipsa unei convenţii contrare, remuneraţia pentru fiecare mod de exploatare a operei audiovizuale este proporţională cu încasările brute rezultate din exploatare.

In acest sens, producătorul este obligat să remită autorilor, periodic, situaţia încasărilor percepute după fiecare mod de exploatare.

S-a mai reţinut că autorii primesc remuneraţiile cuvenite fie prin intermediul producătorului, fie direct de la utilizator, fie prin intermediul organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor, pe baza contractelor generale încheiate de acestea cu utilizatorii.

Activitatea S.R.Tv., ca organism de televiziune şi utilizator al repertoriului COPYRO, s-a apreciat că presupune tocmai utilizarea în producţiile de televiziune de opere audiovizuale create de S.R.Tv., a repertoriului de opere scrise gestionat de COPYRO (de exemplu, în filme sau piese de teatru televizate), raporturile dintre S.R.Tv. şi autorii operelor scrise reprezentaţi de COPYRO fiind tocmai cele dintre producător (S.R.Tv.) şi autorii care încasează remuneraţia, astfel cum prevede art. 71 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, prin organismele de gestiune colectivă, pe baza contractului general - licenţă, încheiat între utilizatorul producător şi organismul de gestiune colectivă.

La determinarea bazei de calcul al remuneraţiei din metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală, s-a avut în vedere acest text, care vizează în mod esenţial raporturile dintre S.R.Tv., ca producător de opere audiovizuale, şi autorii operelor scrise, reprezentaţi prin COPYRO, în calitatea sa de organism de gestiune colectivă.

De asemenea, art. 43 din Legea nr. 8/1996 stabileşte cu caracter general modul de calcul al remuneraţiei, în sensul că remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabileşte prin acordul părţilor.

Cuantumul remuneraţiei însă se calculează fie proporţional cu încasările provenite din exploatarea operelor, fie în sumă fixă sau în orice alt mod.

In plus, s-a apreciat că, indiferent de modul concret de calcul al remuneraţiei, procentual sau forfetar, ea trebuie să fie evident proporţională cu încasările obţinute de cesionarul astfel autorizat prin utilizarea operei, ceea ce constituie o consacrare a principiului proporţio-nalităţii, respectiv al echilibrului între contraprestaţii.

In cele din urmă, prima instanţă a conchis că este inadmisibilă intervenţia justiţiei înainte ca părţile implicate în procesul negocierii să fi finalizat acest demers.

Prin decizia civilă nr. 183/A din 3 iulie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinţei şi a obligat-o pe apelantă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea intimatei-pârâte să încheie „contractul-licenţă neexclusivă în forma propusă de S.R.Tv.”

Deşi în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta face referire indirect la temeiul juridic al negocierii purtate cu intimata ca fiind art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, modificată, deoarece indică drept finalitate a acestor negocieri obţinerea „autorizării-licenţă neexclusivă”, prin motivele de apel are în vedere prevederile art. 130 alin. (1) lit. b) şi c) din aceeaşi lege, ceea ce reprezintă obligaţii distincte ale organismelor de gestiune colectivă; întrucât apelanta pune în discuţie temeiuri juridice diferite în etapa fondului şi în apel, se conturează concluzia că aceasta intenţionează schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în calca de atac, ceea ce este inadmisibil, din perspectiva dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Hotărârea Arbitrală din 15 octombrie 2005, publicată în M. Of. nr. 981 din 14 noiembrie 2005, s-a stabilit Metodologia privind remuneraţia datorată de către organismele de radiodifuziune şi organismele de televiziune titularilor de drepturi de autor, pentru radiodi-fuzarea operelor scrise ale acestora, valorificate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, medierea fiind realizată sub imperiul Legii nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004 şi înainte de O.U.G. nr. 123/2005.

Din conţinutul hotărârii arbitrale rezultă că, în cadrul negocierilor şi, ulterior, în procedura medierii, S.R.Tv. a participat alături de ARCA în cadrul comisiei de negociere constituite conform art. 131 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996, modificată, însă şi în ipoteza în care nu ar fi făcut parte din comisia de mediere, metodologia astfel stabilită prin hotărârea arbitrală îi era opozabilă, pe temeiul art. 131² alin. (2) din lege.

In consecinţă, metodologia stabileşte remuneraţia datorată de către organismele de radiodifuziune şi organismele de televiziune titularilor de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor scrise ale acestora, valorificate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, constituind cadrul general pentru colectarea acestei remuneraţii de către COPYRO, ca organism unic de gestiune colectivă desemnat în

această calitate prin decizia Directorului General O.R.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005.

Pentru ca organismele de televiziune sau radiodifuziune să utilizeze în condiţii de deplină legalitate operele scrise, aduse anterior la cunoştinţă publică şi aflate înăuntrul termenelor de protecţie prevăzute de lege, trebuie să solicite şi să obţină de la organismul de gestiune colectivă a repertoriului protejat (COPYRO) autorizaţia sub forma licenţei neexclusive de utilizare, eliberată în formă scrisă, conform art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, modificată, şi cum de altfel, în aplicarea acestei prevederi legale, s-a stabilit şi prin pct. 1 al metodologiei.

Curtea de apel a apreciat, în ce priveşte natura actului juridic generat prin aplicarea dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, că acesta este un contract bilateral, sinalagmatic, ce dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente pentru părţi, un contract ale cărui clauze, în cea mai mare parte, sunt predeterminate prin dispoziţii legale sau prin metodologia emisă de comisia de mediere asupra remuneraţiei datorate de organismele de televiziune pentru radiodifuzarea operelor scrise.

In art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în forma de după modificarea ei prin Legea nr. 285/2004, se prevede obligaţia organismelor de gestiune colectivă de a acorda autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererca acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă.

Prin acest text se descrie întocmai mecanismul perfectării unui contract sau al formării acordului de voinţă între două părţi. Simpla împrejurare că organismul de gestiune colectivă este abilitat legal să acorde această licenţă neexclusivă nu vizează decât faptul că manifestarea sa de voinţă nu poate îmbrăca decât această formă pentru atingerea finalităţii normei legale, nu poate fi circumscrisă decât scopului stabilit de legiuitor şi, în principiu, nu poate fi acordată decât la cererea utilizatorilor repertoriului protejat, putând fi însă concepute demersuri legale pentru „provocarea” acestei cereri.

Pe de altă parte, licenţa neexclusivă nu se eliberează în absenţa cererii organismului de radiodifuziune sau de televiziune, deoarece textul prevede în aceste sens, iar în schimbul ei utilizatorii pot folosi operele scrise protejate din repertoriul gestionat de COPYRO, permi

siune pentru care datorează remuneraţia, astfel cum ea a fost stabilită prin metodologie.

Chiar dacă vechea formulare a art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, de dinainte de modificarea prin Legea nr. 285/2004, prevedea că organismele de gestiune colectivă au obligaţia „să acorde utilizatorilor, prin contract, în schimbul unei remuneraţii, autorizaţii neexclusive de utilizare a operelor sau prestaţiilor titularilor drepturilor, sub formă de licenţă neexclusivă”, nu înseamnă că, renunţându-se la menţionarea expresă a noţiunii de contract, ceea ce rezultă în aplicarea acestor dispoziţii legale nu este o convenţie.

Şi redactarea actuală a normei de după modificare prin O.U.G. nr. 123/2005 [dispoziţia în discuţie având corespondent în art. 130 alin. (1) lit. b) din legea modificată] prevede că organismul de gestiune colectivă are obligaţia „să-i autorizeze pe utilizatori, în cazul în care s-au stabilit metodologii, la cererea acestora efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă”.

Formularea iniţială a textului era una mai puţin riguroasă, deoarece descria o obligaţie a organismului de gestiune colectivă prin rezultanta ei, în sensul că ar fi fost posibilă acordarea autorizaţiei neexclusive prin contract, contract carc ar fi provenit unilateral de la organismul de gestiune colectivă, în absenţa cererii sau a iniţiativei utilizatorilor; în prezent însă, această redactare defectuoasă a normei a fost corijată.

Aşa fiind, în aplicarea prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 în forma sa de după adoptarea Legii nr. 285/2004 (metodologia fiind stabilită până la ulterioara modificare prin O.U.G. nr. 123/2005), reclamanta are obligaţia legală de a solicita licenţa neexclusivă şi dreptul de a-i fi eliberată de organismul de gestiune colectivă pentru utilizarea repertoriului protejat, iar pârâta are obligaţia de a acorda această autorizaţie sub forma licenţei neexclusive şi dreptul ca, în baza ei şi a utilizărilor operelor scrise efectuate pe acest temei, să încaseze remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi de autor al căror mandatar este, cuantumul remuneraţiei fiind şi el prestabilit prin metodologie.

Din probele cauzei rezultă că reclamanta a solicitat această licenţă neexclusivă, iar pârâta nu a refuzat emiterea ei, precum şi faptul că părţile sunt în dezacord cu privire la conţinutul clauzelor contractuale, posibil asupra acelora cu privire la care legea nu dispune expres, este

interpretabilă şi nici metodologia stabilită prin mediere nu face norma mai explicită.

Cum părţile se află însă în proces de negociere, negociere care nu poate viza acele aspecte asupra cărora legea sau metodologia dispune în mod expres şi cu privire la care nu pot decât să-şi manifeste adeziunea, în mod legal prima instanţă a stabilit că instanţa nu poate interveni.

în plus, modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată vizează o solicitare de a se impune, prin forţa de coerciţie a unei hotărâri judecătoreşti, forma pe care una dintre părţile negocierii o considcră adecvată acestei manifestări contractuale, ceea ce nu ar putea fi de conceput într-un proces de negociere în care părţile se află pe poziţii de egalitate şi în care nu pot depăşi coordonatele legii şi ale metodologiei.

De aceea, Curtea a înlăturat consideraţiile instanţei de fond relative la anumite aspecte de conţinut al contractului, ca şi cele prin carc s-a intenţionat demonstrarea raţiunilor metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală, nu acesta fiind obiectul judecăţii.

Pentru ca instanţa să aprecieze asupra clauzelor contractuale din varianta de contract pe care apelanta o propune intimatului, ar însemna a se pronunţa asupra justeţei punctului său de vedere şi a se analiza în concret punctele divergente din cadrul negocierii părţilor, sta-bilindu-se concordanţa lor sau nu cu dispoziţiile legale sau cu cele statuate prin hotărârea arbitrală, or, un asemenea demers analitic nu ar putea avea loc decât într-un cadru procesual adecvat, circumscris, sub raportul obiectului, unei acţiuni în nulitatea contractului sau nulitatea lui parţială, respectiv a unor clauze contractuale.

Pe de altă parte, a se impune printr-o hotărâre judecătorească punctul de vedere al uneia dintre părţile implicate în negocierea unei convenţii ar genera o situaţie de inechitate, deoarece se suprimă însăşi libertatea contractuală a celeilalte părţi şi s-ar genera o modalitate leonină de perfectare a convenţiilor, pentru o situaţie în care legiuitorul nu a înţeles să delege o astfel de atribuţie instanţei, iar prevederile art. 942 C. civ. nu şi-ar mai găsi aplicarea.

Singura limitare a libertăţii contractuale permisă de lege este atunci când legea însăşi o prevede, sub forma contractelor de adeziune totală sau parţială şi, chiar şi în această situaţie, intervenţia instanţei s-ar limita eventual la suplinirea consimţământului uneia dintre părţi, care în mod abuziv refuză încheierea actului, fară ca instanţa să fie

abilitată a pune în discuţie conţinutul acelui act juridic, în absenţa unei norme exprese în acest sens.

împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi formulând următoarele critici:

în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, în mod greşit s-a reţinut de către curtea de apel încercarea reclamantei de modificare a acestuia în apel; în realitate, ceea ce a solicitat reclamanta încă de la prima instanţă a fost obţinerea pe cale judiciară a autorizaţiei-licenţă neexclusivă şi încheierea contractului general, în baza art. 130 alin. (1) lit. a), respectiv c) din Legea nr. 8/1996.

Nici în ceea ce priveşte natura contractuală a actului solicitat recurenta nu este de acord cu opinia instanţei de apel.

Recurenta arată însă că, şi dacă s-ar considera că actul la care se referă art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ar avea o natură contractuală, este necesară intervenţia instanţei, deoarece părţile nu pot să ajungă la o înţelegere.

în acest sens, recurenta susţine că pârâta COPYRO încearcă să reia în cadrul negocierilor pretenţiile pe care le-a formulat şi cu ocazia arbitrajului, propunând reclamantei un proiect de contract-autorizaţie licenţă care depăşeşte în mod clar limitele stabilite prin metodologia reprezentată de decizia O.R.D.A. - Hotărârea arbitrală nr. 212/2005.

Recurenta dă, în continuare, un exemplu de puncte de vedere divergente asupra clauzei referitoare la baza de calcul la care se aplică procentul de 3% stabilit prin hotărârea arbitrală, bază de calcul care, în opinia pârâtei, trebuie să fie determinată în raport de veniturile obţinute de reclamantă din abonamente, deşi nu toate emisiunile-programe difuzate de aceasta conţin opere protejate din repertoriul gestionat de pârâtă.

Faptul că pârâta încearcă să impună reclamantei un contract nelegal nu poate să fie remediat prin încheierea contractului şi atacarea ulterioară în instanţă pentru nulitate sau anulare, aşa cum lasă a se înţelege instanţa de apel, deoarece prin semnarea contractului reclamanta ar ajunge să-şi invoce propria culpă.

Refuzul instanţelor de a soluţiona acest litigiu este contrară principiului constituţional al liberului acces la justiţie, dar şi spiritului Legii nr. 8/1996, care a stabilit o procedură de arbitraj, cu apel la Curtea de Apel Bucureşti.

Este firesc ca şi în cazul în care părţile nu pot conveni prin negocieri un contract general de utilizare a repertoriului să existe posibilitatea de a se adresa instanţei, cu atât mai mult cu cât pârâta are, potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, obligaţia, şi nu dreptul, de a încheia un asemenea contract cu reclamanta, care este post public de televiziune.

Cum proiectul de contract propus de reclamantă respectă întocmai metodologia în vigoare, fapt recunoscut implicit de pârâtă prin nefor-mularea unei cereri reconvenţionale, iar pârâta refuză abuziv să încheie contractul în forma propusă de reclamantă, se impune admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele argumente:

Recurenta nu concretizează motivul de nelegalitate concret specific cauzei, nefiind incidcnte dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Părţile se află încă în curs de negociere a clauzelor contractului, deşi în recurs se arată că aceste negocieri s-au finalizat, iar a impune prin hotărâre judecătorească voinţa uneia din părţi este contrară principiului libertăţii contractuale.

Recursul este, într-adevăr, nefondat şi a fost respins, pentru următoarele considerente:

1. Ceea ce a pretins reclamanta prin acţiune a fost împrejurarea că pârâta refuză să se conformeze prevederilor art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi să elibereze autorizaţia-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor scrise din repertoriul pe care îl gestionează, în forma propusă de reclamantă.

Faţă de terminologia utilizată, instanţa de apel a identificat lit. a) a textului de lege menţionat - în forma anterioară modificării prin

O.U.G. nr. 123/2005 - ca fiind temeiul juridic al acţiunii.

Acest text, anterior modificării, prevedea expres ca obligaţie în sarcina organismelor de gestiune colectivă „să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă”.

Referirea în apel la lit. b) şi c) ale aceluiaşi text - privitoare la elaborarea de metodologii, respectiv la încheierea de contracte generale - a fost corect calificată de curtea de apel ca o modificare a cauzci juridice, nepermisă în căile de atac.

Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel nu s-a referit la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, acesta fiind exact cel descris de recurcntă şi analizat în limitele învestirii instanţei, şi anume obligarea pârâtei la încheierea contractului de licenţă neexclusivă în forma propusă de reclamantă.

2. Referitor la natura actului pe care îl solicită, deşi nu este de acord cu calificarea acestuia ca fiind un contract, recurenta nu arată care este calificarea corectă, care să facă eventual incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ori care este textul de lege încălcat cu ocazia greşitei calificări efectuate de instanţa de apel, care atrage, în opinia recurentei, aplicabilitatea art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. In ceea ce priveşte încheierea contractului - care este unul de licenţă neexclusivă curtea de apel a reţinut corect că pârâta, organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, are nu dreptul, ci obligaţia de a încheia un astfel de contract cu reclamanta, utilizator de opere aflate în repertoriul gestionat de pârâtă, conform art. 130 alin. (1) lit. a) [actualmente lit. b)] din Legea nr. 8/1996.

Ceea ce a mai reţinut curtea de apel, ca situaţie de fapt de data aceasta, este că pârâta nu a refuzat acordarea licenţei către reclamantă, ci că, aflate în curs de negociere, părţile sunt în dezacord cu privire la clauzele contractului, posibil cu privire la cele referitor la care nici legea şi nici metodologia deja adoptată nu conţin prevederi exprese.

Reţinând că nu poate interveni prin impunerea punctului de vedere al uneia din părţi, curtea de apel a aplicat principiul libertăţii contractuale şi şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile art. 942 C. civ., din care rezultă că de esenţa contractului este acordul de voinţă al părţilor.

Prin urmare, instanţa nu a refuzat să soluţioneze litigiul, ci a constatat că nu există temei pentru a interveni în libertatea contractuală a părţilor.

Recurenta susţine că temeiul unei atare intervenţii îl constituie comportamentul abuziv al pârâtei, care condiţionează includerea în contract a unor clauze contrare legii şi metodologiei adoptate prin hotărârea arbitrală.

Intr-adevăr, dacă pârâta, obligată fiind prin lege să încheie contractul de licenţă, ar încerca să eludeze dispoziţia legală care stabileşte în sarcina sa o atare obligaţie, prin includerea în contract a unor clauze contrare legii sau hotărârii arbitrale, un asemenea comportament ar putea fi calificat ca fiind un abuz de drept, cu consecinţa punerii reclamantei în imposibilitatea de a utiliza operele din repertoriul gestionat

de pârâtă, care ar trebui sancţionat de instanţă, şi aceasta nu neapărat în cadrul unei acţiuni în nulitatea totală sau parţială a contractului, cum arată curtea de apel.

Nu este suficient că, pe parcursul judecăţii, reclamanta a arătat cu titlu exemplificativ un aspect cu privire la care nu există acord, pentru ca prin aceasta să obţină obligarea pârâtei la semnarea contractului integral în forma propusă de ea.

Aceasta, deoarece nu orice dezacord între părţile contractante poate justifica intervenţia instanţei, cu atât mai mult cu cât, aşa cum ambele părţi recunosc, au avut puncte de vedere divergente şi în faza procedurii de adoptare a metodologiei, în care s-a pronunţat hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005 a Comisiei de mediere din cadrul

O.R.D.A.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a menţinut decizia şi a respins recursul ca nefondat.

In baza art. 274 C. proc. civ., înalta Curte a obligat-o pe recurentă la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariul de avocat.

← Drept de autor. Operă scrisă. Remuneraţia compensatorie...		Drept de autor. Operă scrisă. Acţiune în rezolu-ţiunea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drept de autor. Operă scrisă. Obligaţia organismului de gestiune colectivă de a încheia contract de licenţă neexclusivă cu utilizatorii. Principiul libertăţii contractuale