Drept de autor. Operă scrisă. Remuneraţia compensatorie pentru copia privată. Obligaţia de plată a importatorilor de aparate care permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog
| Comentarii |
|
Legea nr. 8/1996, art. 34, art. 109°
Conform art. 109 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 285/2004 autorii şi editorii de opere fixate pe un suport grafic sau analog au dreptul la o
h Instanţa a avut în vedere dispoziţiile legii înainte de modificarea prin Legile nr. 285/2004 şi nr. 329/2006. In prezent, art. 109 este abrogat, iar dispoziţiile privitoare la remuneraţia compensatorie pentru copia privată sunt prevăzute în art. 107, art. 1071, art. 1072 şi art. 108 din Legea nr. 8/1996.
remuneraţie compensatorie pentru copia privată efectuată în condiţiile art. 34 din lege.
Potrivit alin. (2), remuneraţia va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea unor asemenea opere, în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul României a acestor aparate.
Astfel, obligaţia tuturor importatorilor de aparate care permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog de a achita remuneraţia compensatorie pentru copia privată decurge din lege.
Această obligaţie nu a fost condiţionată de perceperea, la rândul lor, de către importatori a vreunui procent sau a vreunei sume de bani de la beneficiarii cărora le vindeau ulterior aparatele.
De asemenea, obligaţia incumbă tuturor importatorilor de aparate, fără vreo distincţie după cum acest import este sau nu preponderent în obiectul lor de activitate.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3693 din 6 iunie 2008, nepublicată
Prin cercrca înregistrată la 7 aprilie 2003, reclamanta COPYRO -societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor - a chemat în judecată pârâta SC S.G. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei cuvenite reclamantei în raport cu volumul importurilor efectuate de pârâtă, sumă corespunzătoare procentului de 5% din valoarea aparatelor importate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, respectiv copiatoare, scanere şi aparate multifuncţionale ce permit fotocopierea şi scanarea operelor fixate pe suport grafic sau analog.
In motivarea cererii, s-a arătat că pârâta este o societate ce are ca obiect de activitate comerţ exterior de import-export de bunuri şi servicii şi comercializarea bunurilor obţinute en gros şi en detail, iar în perioada 2000-2003 a făcut mai multe importuri de aparate şi tehnică ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, fară a-şi respecta obligaţiile legale prevăzute de art. 109 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 8/1996, de plată către reclamantă a procentului legal de 5% din valoarea operaţiunilor de import şi desfacere a aparaturi destinate reproducerii.
Reclamanta a precizat în cuprinsul cererii că suma de bani cuvenită autorilor şi editorilor de opere fixate în procentul legal arătat urmează a fi stabilită prin expertiză judiciară de specialitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1020 din 6 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a anulat cererea pentru lipsa obiectului, reţinându-se, în considerentele sentinţei, că reclamanta nu s-a conformat dispoziţiei instanţei în sensul de a preciza cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii, cu toate că a fost acordat un termen de judecată pentru atare precizări, în temeiul art. 129 alin. (4) raportat la art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., necesare atât în vederea stabilirii cuantumului taxei de timbru legal datorate de reclamantă, cât şi pentru stabilirea limitelor în care va avea loc judecata pricinii.
Prin decizia civilă nr. 103 din 7 aprilie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a constatat că obiectul a fost indicat, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ., ca fiind reprezentat de obligaţia de a da prevăzută de art. 109 din Legea nr. 8/1996, cuantificată de lege printr-un procent de 5% aplicat valorii aparatelor importate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog.
Enumerarea elementelor în art. 133 alin. (1) C. proc. civ. a căror lipsă atrage nulitatea cererii este limitativă, caz în care norma trebuie interpretată literal, în sensul că sancţiunea procesuală a nulităţii este aplicabilă doar în situaţiile expres prevăzute în art. 133, aşadar, numai dacă lipseşte obiectul cererii, nu şi valoarea obiectului cererii, pentru care s-ar dispune, cel mult, sancţiunea suspendării judecăţii în temeiul art. 1551 C. proc. civ.
Nici măcar suspendarea cursului judecăţii, pe acest temei, nu s-ar justifica în speţă, întrucât nu se poate produce în concret o împiedicare a desfăşurării normale a procesului din cauza neprecizării de către reclamant a valorii obiectului cererii, în cauză achitându-se o taxă fixă, conform art. 5 din Legea nr. 146/1997, nefiind incidente prevederile art. 2 din acelaşi act normativ privind timbrajul la valoare, chiar dacă este vorba despre o acţiune în pretenţii, a conchis instanţa de apel.
Pârâta a declarat recurs împotriva deciziei menţionate, care a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 10262 din 8 decembrie 2005,
pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 10080/2005, considerându-se că hotărârea intermediară prin care a fost anulată sentinţa şi a fost reţinută cauza de către instanţa de apel pentru judecarea
fondului nu este susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finalizează judecata în apel.
Evocând fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 64.942,40 lei cu titlul de despăgubiri, din care 35.560,28 lei procentul de 5% aplicat valorii importurilor de aparate efectuate în perioada 7 aprilie 2000 - 31 decembrie 2003, iar 29.382,12 lei dobânda legală aferentă; totodată, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 3.574,12 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Conform art. 109 din Legea nr. 8/1996, remuneraţia compensatorie pentru copia privată efectuată în condiţiile art. 34 din lege, la care sunt îndreptăţiţi autorii şi editorii de opere fixate pc un suport grafic sau analog [alin. (1)], va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea unor asemenea opere, în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a acestor aparate [alin. (2)].
Referirea din normă la „aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic” este clară, susceptibilă de interpretare logică, în sensul că legea nu distinge între diferitele tipuri de reproducere compatibile cu suportul pe care sunt fixate asemenea opere, importantă este calitatea operei de a fi fixată pe acest tip de suport; aşadar, nu este permisă vreo distincţie pc acest aspect, în absenţa voinţei legiuitorului.
Este lipsit de semnificaţie juridică faptul - pretins de către pârâtă -că în art. 34 alin. (2) în forma iniţială nu se face referire la „aparate ce permit reproducerea grafică”, ci doar la „aparate ce permit reproducerea înregistrărilor efectuate sonor sau audiovizual”: menţionarea şi în art. 34 a aparatelor ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic ar fi reprezentat o repetiţie inutilă a textului din art. 109, legiuitorul intenţionând reglementarea regimului juridic al altor tipuri de aparate şi suporturi decât cele arătate în alte norme din aceeaşi lege.
Temeiul pretenţiilor reclamantei se regăseşte, în principal, în art. 109, trimiterea la art. 34 justificându-se numai prin prisma alin. (1), ce conţine definiţia copiei private şi condiţiile în care aceasta se realizează.
Pentru acest motiv, este nerelevant şi argumentul de interpretare istorico-teleologică invocat în întâmpinare, în sensul că modificarea explicită ulterioară a dispoziţiilor art. 34 alin. (2), făcând referire şi la „reproduceri ale operelor exprimate grafic, precum şi aparate ce permit realizarea de copii”, ar confirma absenţa din reglementarea anterioară a unei obligaţii de plată a remuneraţiei.
Mai mult, în acest context, este de reţinut că modificarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004 a survenit concomitent cu abrogarea art. 109, reglementarea obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru copia privată fiind preluată în art. 107 din Legea nr. 8/1996.
Curtea a mai apreciat că modificarea legală din anul 2004 nu are legătură cu aparatele ce permit reproducerea, ci cu operele în sine.
Astfel, s-a restrâns sfera operelor susceptibile a fi remunerate pentru copia privată, fară a fi afectată sfera suporturilor ori a aparatelor de realizare a copiilor prin reproducere.
In prezent, nu pot beneficia de acest tip de remuneraţie decât autorii ale căror opere sunt redate pe suport hârtie, aşadar, susceptibile de a fi reproduse „de pe hârtie”, indiferent de modalitatea concrctă de realizare a copiilor.
In al doilea rând, pârâta a contestat existenţa în sarcina sa a unei obligaţii de natura celei prevăzute de art. 109 prin raportare la condiţia calităţii de importator impusă în normă.
Referirea la operaţiunea de „import”, în esenţă un act de comerţ, determină a fi avuţi în vedere comercianţii, în marca majoritate a cazurilor organizaţi ca persoane juridice.
Pârâta se încadrează în această ultimă categorie, calitatea de importator fiind, de altfel, asigurată în persoana celui care efectuează în concret operaţiunea comercială: or, expertul desemnat de instanţă a identificat în evidenţele pârâtei existenţa declaraţiilor vamale de import şi facturi externe de export, ceea ce confirmă identitatea dintre pârâtă şi persoana titularului obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru copia privată.
In aceste condiţii, pârâta datorează reclamantei atare remuneraţie, calculată într-un procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, determinată de expertul J.M. în raport de înscrisurile respective.
Cu toate că reclamanta, prin cererea introductivă, a solicitat plata remuneraţiei corespunzătoare unui procent de 5% din valoarea impor
turilor, fară a identifica în concret aparatele susceptibile de a atrage atare obligaţie de plată, obiectivele expertizei contabile încuviinţate la termenul din 29 iunie 2006 au fost concepute cu referire strictă la trei categorii de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, importate de pârâtă în perioada 2000-2003, respectiv copiatoare, scanere şi aparate multifuncţionale.
Obiectivele propuse de reclamantă au fost încuviinţate ca atare, fară vreo opoziţie din partea pârâtei, expertul desemnat răspunzând corespunzător în cuprinsul raportului întocmit.
Pârâta nu a formulat obiecţiuni la raport, nici măcar în ceea ce priveşte calculul efectiv al remuneraţiei realizat de către expert.
Reclamanta şi-a însuşit, la rându-i, concluziile expertului, precizarea verbală consemnată în încheierea de şedinţă de la 18 octombrie 2007 semnificând determinarea valorii obiectului cererii.
Curtea a luat în considerare calculul efectuat de expert, în condiţiile în care nu a fost contestat şi în măsura în care pârâta nu a precizat relevanţa împrejurării că nu a colectat niciodată procentul de 5% pretins de către reclamantă în cauză, susţinere confirmată de expert: acest fapt interesează exclusiv desocotirea părţilor în cadrul contractului de prestări servicii (sau de orice altă natură) încheiat între pârâtă şi clicnţii săi, în raport de clauzele contractuale concrete, fară a afecta în vreun fel existenţa obligaţiei de plată a remuneraţiei, ce decurge din lege.
împotriva acestei din urmă decizii, nr. 265/A din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă, a declarat recurs pârâta, invocând generic dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fară a structura şi încadra în motivele de recurs prevăzute la pct. 1-9 ale textului de lege menţionat criticile formulate la adresa deciziei.
Aşa cum rezultă din cererea de recurs şi după cum a precizat şi oral cu prilejul dezbaterilor, recurenta nu a înţeles să mai atace şi decizia intermediară pronunţată în apel, ci doar pe aceea prin care s-a evocat fondul.
Recurenta susţine în motivarea cererii că, analizând textele art. 34 şi art. 109 din Legea nr. 8/1996, atât în forma anterioară modificării prin Legile nr. 285/2004 şi nr. 329/2006, cât şi în forma ulterioară acestor modificări, se constată că, în forma iniţială, legea nu a urmărit includerea aparaturii de fotocopiere în categorie celor pentru care se datorează remuneraţie - şi nu „renumeraţie”, cum greşit şi constant se exprimă recurenta - compensatorie, din economia legii neputându-se
stabili că un echipament fotocopiator este un aparat de reproducere de opere.
Acest fapt este întărit de modificările ulterioare ale legii şi de contextul în care aceasta a fost adoptată, ca fiind unul în care se punea problema protecţiei drepturilor autorilor şi limitării pirateriei.
Recurenta mai susţine că, nici din punctul de vedere al obiectului său de activitate, nu datorează plata remuneraţiei la care a fost obligată.
Astfel, recurcnta susţine că are ca obiect principal de activitate asigurarea asistenţei tehnice, service pentru toată gama de echipamente de birotică, precum şi asigurarea de piese de schimb şi a materialelor şi consumabilelor necesare funcţionării acestora, în timp ce activitatea de import de echipamente şi aparatură de fotocopiere a fost foarte redusă pentru perioada 2000-2003.
De asemenea, până la modificarea legii din anul 2004, pârâta nu a avut în vedere procentul de 5% pe carc-1 solicită reclamanta şi, prin urmare, nici nu l-a perceput de la clienţii cărora le-a livrat aparatele, din care majoritatea au fost instituţii de stat, cu o marjă de profit redusă, unele fiind livrate chiar în pierdere.
Recurcnta susţine că, în atare situaţie, ar fi nedrept şi împovărător pentru ca să achite o taxă de 5%, care nici nu era prevăzută expres în lege cu privire la aparatele de fotocopiere.
Referindu-se şi la dispoziţiile Codului vamal, recurenta mai susţine că, prin coroborare cu art. 48 din Legea nr. 8/1996, se poate deduce că cel care poate reproduce opera este editorul, în baza unui contract, editorul dispunând de echipamentul necesar pentru reproducerea operei, şi nu importatorul de aparate care permit reproducerea.
Recurenta solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca nefondată.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi a fost respins, pentru următoarele considerente:
In ceea ce priveşte legea aplicabilă, aceasta este Legea nr. 8/1996, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 285/2004, dat fiind că întreaga perioadă pentru care s-a solicitat remuneraţia compensatorie pentru copia privată este anterioară acestei modificări legislative şi, evident, şi celor care au mai urmat.
Conform art. 109 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, anterior modificării, autorii şi editorii de opere fixate pe un suport grafic sau analog au dreptul la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată efectuată în condiţiile art. 34 din lege.
Alineatul (2) prevede că remuneraţia va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea unor asemenea opere, în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul României a acestor aparate.
Acest text de lege a fost corect aplicat în cauză de către curtea de apel, criticile de nelegalitate formulate de recurentă fiind nefondate.
1. Sub un prim aspect, se contestă de către recurentă aptitudinea fotocopiatorului de a reproduce opere şi de aici includerea fotocopia-toarclor în catcgoria aparatelor pentru importul cărora se datorează remuneraţia compensatorie.
în primul rând, trebuie precizat că art. 109 din Legea nr. 8/1996 are în vedere nu reproducerea oricăror opere, ci doar a celor fixate pe suport grafic sau analog.
în al doilea rând, înalta Curte a constatat că recurenta nu argumentează care ar fi impedimentul pentru care o operă fixată pe un suport grafic nu ar putea fi reprodusă cu ajutorul unui fotocopiator, în condiţiile în carc un asemenea aparat, după cum indică şi denumirea sa, este conceput tocmai pentru a realiza copii prin fotografiere, iar suportul de pe care se realizează operaţiunea este hârtia.
în al treilea rând, faptul că, în economia sa, legea nu menţionează expres fotocopiatorul, aşa cum susţine recurenta, nu are nicio relevanţă, câtă vreme legiuitorul se referă în general la „aparate care permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic”, iar fotocopiatorul este unul dintre acestea.
2. Sub un al doilea aspect, recurenta contestă obligarea sa la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, pe considerentul că importul de aparate care permit reproducerea a fost o activitate scăzută ca pondere în raport de obiectul de activitate principal şi pe acela că, ncavând în vedere faptul că ar datora procentul de 5% din valoarea importurilor, nu a perceput de la beneficiari o sumă corespunzătoare.
Aceste argumente nu au legătură cu problema de drept dezlegată de curtea de apel şi de care depinde soluţionarea cauzei.
Astfel, obligaţia tuturor importatorilor de aparate carc permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog de a achita remuneraţia compensatorie pentru copia privată decurgea din lege.
Această obligaţie nu era condiţionată de perceperea, la rândul lor, de către importatori a vreunui procent sau a vreunei sume de bani de la beneficiarii cărora le vindeau ulterior aparatele.
De asemenea, obligaţia incumba tuturor importatorilor de aparate, fară vreo distincţie după cum acest import era sau nu preponderent în obiectul lor de activitate.
Faptul că recurenta a livrat aparatele importate la preţuri mici, iar uneori în pierdere nu poate să conducă la privarea autorilor şi editorilor de opere, ale căror drepturi sunt gestionate colectiv de reclamanta COPYRO, de remuneraţia care li se cuvine de drept, în temeiul legii.
3. în fine, atunci când susţine că numai editorul poate reproduce o operă, recurcnta face o confuzie între dreptul de reproducere a operei care poate fi cedat de către titularul său, în condiţiile legii, şi dreptul autorilor şi al editorilor de a încasa o remuneraţie compensatorie pentru copia privată, adică tocmai pentru acele reproduceri ale operei pentru care aceştia nu îşi exprimă consimţământul, dar care sunt permise de legiuitor în condiţiile şi în limitele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 8/1996.
Aşa fiind, câtă vreme s-a reţinut, ca situaţie de fapt, că în perioada 7 aprilie 2000 - 31 decembrie 2003 pârâta a importat aparate care permit reproducerea operelor gestionate de reclamantă, fară a achita suinele de bani corespunzătoare remuneraţiei pentru copia privată, în mod legal curtea de apel a admis acţiunea şi a obligat-o la plată.
Nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia i se subsumează criticilc recurentei, înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.
în baza art. 274 C. proc. civ., înalta Curte a obligat-o pe recurentă la plata sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariul de avocat.
| ← Drept de autor. Operă muzicală. Retransmitere prin cablu.... | Drept de autor. Operă scrisă. Obligaţia organismului de... → |
|---|
