Drept de autor. Operă scrisă. Acţiune în rezolu-ţiunea contractului de editare şi plata de daune-interese. Temei juridic. Prejudiciu previzibil
| Comentarii |
|
Legea nr. 8/1996, art. 56 alin. (3) C. civ., art. 1020, art. 1021, art. 1085
1. Articolul 56 din Legea nr. 8/1996 prevede în alin. (3) că, dacă editorul nu publică opera în termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare, caz în care autorul păstrează remuneraţia primită sau, după caz, poate solicita plata remuneraţiei integrale prevăzute în contract.
Dreptul comun în materie îl constituie dispoziţiile legale referitoare la rezoluţiunea contractului cuprinse în art. 1020-1021 C. civ. şi cele din art. 1084-1086 C. civ. referitoare la daunele-interese.
2. în ceea ce priveşte întinderea daunelor-interese, art. 1085
C. civ. prevede că debitorul nu răspunde decât pentru cele care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului.
Simpla inserare în contractul iniţial a posibilităţii suplimentării tirajului - dar, în acelaşi timp, şi a posibilităţii neepuizării tirajului iniţial - nu poate constitui un temei suficient pentru a considera needitarea unui nou tiraj drept un prejudiciu previzibil la momentul încheierii contractului.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7982 din 23 noiembrie 2007, în R.R.D.P.I. nr. 1/2008, p. 182-190 şi în B.J. 2007, p. 226-232
Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2006, reclamanţii T.W. şi T.M.-L. au chemat-o în judecată pe pârâta SC Editura E. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună desfiinţarea contractului de editare nr. 2003078 din 17 iulie 2003, obligarea pârâtei la plata contravalorii remuneraţiei în sumă de 6.000 lei, la plata de daune pentru neexecutare, în acelaşi cuantum de 6.000 lei, precum şi
obligarea pârâtei la distrugerea originalelor operei sub dovada acestei operaţiuni, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii s-a arătat că între părţi a intervenit contractul de editare nr. 2003078 din 17 iulie 2003, prin care pârâta s-a obligat să editeze un număr de 1.000 de exemplare din lucrarea „Dicţionar economic german-român”, stabilindu-se ca preţ al cesiunii o remuneraţie de 15% din valoarea de 400.000 lei, convenită ca preţ de vânzare al cărţii.
Nu a fost stabilit un termen pentru publicarea lucrării, însă în lipsa acestei prevederi în cuprinsul contractului, în temeiul art. 56 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, editorul era obligat să o publice în termen de cel mult 1 an de la data acceptării lucrării.
De la data încheierii contractului şi până în prezent pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, deşi reclamanţii au încercat soluţionarea pe carc amiabilă a litigiului, notificând-o pe pârâtă în mai multe rânduri.
In drept, au fost invocate prevederile art. 48 şi urm. din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată.
Prin sentinţa civilă nr. 1262 din 4 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a respins excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere, a admis în parte cererca, a dispus desfiinţarea contractului de editare, iar pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 6.000 lei reprezentând drepturi patrimoniale de autor cuvenite pentru lucrarea „Dicţionar economic german-român” şi la plata sumei de 6.000 lei reprezentând despăgubiri cu titlu de daune pentru neexecutare; ultimul capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Deşi nu se stipulează expres în contract, editura avea obligaţia de a edita, de a reproduce şi de a difuza opera înăuntrul termenului prevăzut în contract (Capitolul IV, pct. 4), respectiv în termen de 3 ani de la data semnării contractului, în tiraj de 1.000 de exemplare.
S-a reţinut încheierea contractului pentru o singură ediţie, în tirajul menţionat în contract, întrucât pentru o nouă ediţie s-a stipulat necesitatea încheierii unui act adiţional. Prin urmare, la expirarea termenului, contractul nu încetează automat, părţile putând conveni prelungirea acestuia şi apariţia unei noi ediţii, dacă tirajul maxim iniţial a
fost epuizat. S-a apreciat, în consecinţă, faptul că prevederile art. 56 din Legea nr. 8/1996 sunt inaplicabile în aceste condiţii.
Pe baza corespondenţei purtate între părţi cu privire la expirarea termenului contractual, s-a reţinut că, la data înregistrării pe rolul instanţei a cererii de chemare în judecată, contractul era în curs de derulare.
La data încheierii contractului, manuscrisul fusese predat către editură, fară a se menţiona în cuprinsul contractului un termen de predare, aşa cum rezultă şi din solicitarea pârâtei de a prelungi contractul de editură, lucrarea fiind predată către tipar. Reclamanţii îşi îndepliniseră astfel obligaţia contractuală de predare a manuscrisului, pârâta neputând invoca drept impedimente în editarea operei eventuale modificări pe care autorii ar fi trebuit să le opereze în lucrare.
Tribunalul a reţinut lipsa oricăror dovezi în sensul că lucrarea a fost trimisă la tipar sau se află în faza finală, cu atât mai mult cu cât, conform pct. 6.1 lit. b) din contract, autorii au obligaţia de a efectua două corecturi, inclusiv cea pentru „bun de tipar”, fară remuneraţie suplimentară, iar această a doua corectură, de regulă, se efectuează numai de către autor.
In drept, au fost aplicate prevederile art. 47 şi art. 56 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, faţă de neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei corelative cesiunii drepturilor patrimoniale de autor.
Calculul remuneraţiei s-a făcut pornind de la un număr de 1.000 de exemplare, la un preţ de 400.000 lei, la care a fost aplicat procentul de 15%, toate aceste elemente fiind menţionate în contract.
Susţinerea pârâtei, în sensul că preţul de vânzare a fost stabilit la maxim 400.000 lei, cu condiţia ca autorul să contribuie la finanţarea editării şi tipăririi, a fost înlăturată, tribunalul considerând nulă absolut clauza contractuală respectivă, faţă de prevederile art. 48 alin. (l)-(2) din lege.
In ceea ce priveşte daunele, tribunalul a apreciat faptul că acestea sunt datorate, cât timp pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, cauzând astfel un prejudiciu reclamanţilor, aceştia dorind ca opera să ajungă cât mai repede la cunoştinţa publicului şi, eventual, mai înainte ca alte lucrări să apară pe piaţă. Autorii au fost lipsiţi de posibilitatea de a încheia contracte de editare cu alte edituri, întrucât au cesionat pârâtei cu titlu exclusiv dreptul patrimonial, fiind astfel blocaţi pe o perioadă mare de timp, de 3 ani.
Prin decizia civilă nr. 68 din 13 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei şi a obligat-o pe apelantă la plata în favoarea intimaţilor a sumei de 3616,77 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele, substituind pe alocuri considerentele tribunalului:
1. In ceea ce priveşte excepţia procesuală de fond, peremptorie şi absolută a lipsei obiectului primului capăt de cerere, privind desfiinţarea contractului de editare, cazul de încetare a contractului prin împlinirea termenului contractual nu exclude desfiinţarea acestuia pentru cauze anterioare împlinirii acestui termen, dar constatate ulterior, pe calea acţiunii în justiţie, precum acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului (cauza de nulitate fiind concomitentă încheierii contractului) sau acţiunea în rezoluţiunea judiciară a contractului.
In acest din urmă caz, cauza de rezoluţiune este ulterioară încheierii contractului, constând în neîndeplinirca culpabilă a obligaţiei contractuale de către pârât, dar anterioară împlinirii termenului contractual.
In speţă, se regăseşte acest ultim caz de desfiinţare a contractului sinalagmatic de editare, respectiv rezoluţiunea judiciară pentru neînde-plinirea de către pârâtă a obligaţiei contractuale principale de a edita lucrarea ai căror autori sunt reclamanţii în termen de 3 ani de la data încheierii contractului.
Obligaţia de editare a lucrării este una afectată de un termen extinctiv, respectiv termenul contractual de 3 ani.
Nu se pune problema unei prelungiri a termenului contractual, însoţită sau nu de alte eventuale modificări, în lipsa unui act adiţional prin care părţile să fi convenit în acest sens, iar o prelungire tacită a contractului este exclusă.
Tăcerea nu produce niciun efect juridic în dreptul substanţial, iar despre o convenţie tacită care să implice manifestări tacite, dar neechivoce de voinţă, în sensul prelungirii termenului contractual la momentul împlinirii termenului iniţial de 3 ani, nu poate fi vorba.
In speţă, nu au fost invocate aspecte sau împrejurări de natură a fi calificate manifestări tacite, dar neechivoce de voinţă, în sensul prelungirii termenului contractual la momentul împlinirii termenului iniţial de 3 ani. Corespondenţa purtată între părţi sub acest aspect şi
reţinută de către tribunal ca relevantă nu conţine vreo astfel de manifestare concordantă de voinţă.
Prelungirea termenului contractual iniţial nu poate opera decât mutuus consensus, în virtutea regulii simetriei ce guvernează încheierea şi modificarea (precum şi încetarea) contractului, potrivit art. 969 alin. (2) C. civ., respectiv în baza acordului părţilor în acest sens.
Termenul care afectează atât dreptul patrimonial de autor cedat, cât şi obligaţia corelativă în care este transpus exerciţiul dreptului respectiv este unul extinctiv, amânând stingerea dreptului şi a obligaţiei corelative până la împlinirea lui, potrivit art. 56 alin. (1) din aceeaşi lege.
împlinirea termenului fară ca pârâta să îşi fi exercitat dreptul contractual şi tară să îşi fi îndeplinit obligaţia contractuală corelativă nu exclude desfiinţarea acestuia ca efect al rezoluţiunii judiciare.
Dacă împlinirea termenului extinctiv constituie cauză de încetare a contractului, cu efecte numai pentru viitor, în sensul considerării raportului juridic drept încetat, rezoluţiunea judiciară produce efecte pentru trecut, în sensul desfiinţării cu efect retroactiv a contractului, cu daune-interese pentru prejudiciul cauzat creditorului prin neîndc-plinirea în mod culpabil a obligaţiei contractuale de către pârâtul debitor, în termenul contractual respectiv.
în consecinţă, nu s-a putut reţine lipsa obiectului capătului de cerere privind desfiinţarea contractului de editură.
Termenul „desfiinţare”, folosit de art. 56 alin. (3) din lege, este într-adevăr unul impropriu din perspectiva terminologiei juridice folosite în dreptul comun, la care acelaşi text face trimitere expresă, directă.
Interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor art. 56 alin. (3) din lege constituie o aplicaţie în domeniul dreptului proprietăţii intelectuale a rezoluţiunii judiciare de drept comun, pentru desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului de editură în cazul neîndeplinirii în mod culpabil de către editor a obligaţiei de a publica opera în termenul convenit.
2. In ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 56 alin. (3) teza a Il-a din lege referitoare la calculul daunelor-interese pentru rezoluţiunea judiciară a contractului de editură din culpa editorului, în mod legal şi temeinic a avut în vedere prima instanţă preţul convenţional maxim de 400.000 lei pe exemplar.
Reţinerea de către instanţa de fond a nulităţii absolute de drept a clauzei contractuale, pe cale de excepţie substanţială, este însă lipsită de temei legal.
Clauza contractuală prevăzută la pct. 11.1 din contract este perfect valabilă, nicio cauză de nulitate absolută neputând fi reţinută în privinţa acesteia, în baza vreunui text legal special, nici din perspectiva cauzelor de nulitate absolută de drept comun.
Clauza respectivă este însă inaplicabilă în cauză, nefiind întrunite condiţiile substanţiale pentru activarea acesteia, cât timp nu s-a stipulat în contract finanţarea lucrării şi prin contribuţia autorului.
Preţul de 400.000 lei pe exemplar, raportat la numărul de exemplare în care trebuia editată lucrarea, a fost însă în mod temeinic reţinut ca element pentru baza de calcul al daunelor-interese cu titlu de remuneraţie cuvenită în cazul în care pârâta şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală.
Şi preţul maxim convenit de către părţi, indiferent pentru ce situaţie, cum este cea stipulată la pct. 11.1 din contract, poate fi luat în considerare sub aspectul stabilirii daunelor-interese cu titlu de remuneraţie cuvenită.
In lipsa unui astfel de element în chiar contractul în litigiu, ar fi putut fi luat în considerare preţul practicat de către părţi în eventualele contracte anterioare încheiate între acestea ori chiar preţul practicat pe piaţă în contracte similare, având ca obiect opere similare.
3. In ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele-interese cu titlu de despăgubiri pentru neexecutarea în mod culpabil de către pârâtă a obligaţiei contractuale, criteriile avute în vedere de către prima instanţă corespund întocmai principiului de drept comun al reparării integrale a prejudiciului cauzat astfel.
Nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), a cărui reparaţie se manifestă sub forma despăgubirilor reprezentând remuneraţia cuvenită autorului, este supus reparării în caz de rezoluţiune judiciară a contractului de editură pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către editor, ci şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Beneficiul nerealizat reprezintă acel spor patrimonial pe care l-ar fi realizat autorii în condiţiile obişnuite ale valorificării operei în baza contractului de editură, dacă obligaţiile ar fi fost executate întocmai, cu bună-credinţă de către editor, potrivit art. 969-970 C. civ.
Sub acest din urmă aspect, sunt avute în vedere clauzele contractuale stipulate la pct. 2.4 lit. b) şi pct. 3.1-3.4 din contract, care ar fi
permis eventualul tiraj suplimentar al operei sau reeditarea acesteia, cu consecinţa unor câştiguri suplimentare pentru autori.
De asemenea, principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit art. 1085-1086 C. civ., implică repararea atât a prejudiciului cert şi direct, cât şi a prejudiciului previzibil.
Prejudiciul previzibil este prejudiciul obişnuit care ar fi putut fi cunoscut de către părţi la momentul încheierii contractului de editură.
Aşa cum în mod legal şi temeinic a apreciat instanţa de fond, reclamanţii doreau ca opera să ajungă cât mai repede la cunoştinţa publicului şi, eventual, mai înainte ca alte lucrări similare să apară pe piaţă, fiind lipsiţi de posibilitatea de a încheia contracte de editare cu alte edituri, întrucât au cesionat pârâtei cu titlu exclusiv dreptul patrimonial, fiind astfel blocaţi pe o perioadă mare de timp, de 3 ani.
Prima instanţă a avut ca punct de reper aceeaşi bază de calcul ca şi în cazul despăgubirilor reprezentând remuneraţia cuvenită şi neobţinută, cu titlu de reparaţie a prejudiciului efectiv, criteriul implicit fiind acela al valorificării elementelor furnizate de clauzele contractuale.
Altfel, dublarea cuantumului daunelor sub cele două aspecte (prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat) corespunde remuneraţiei ce s-ar fi cuvenit reclamanţilor în cazul tirajului suplimentar în acelaşi număr de exemplare, pe carc părţile l-ar fi putut conveni potrivit pct. 2.4 lit. b) din contract.
Un tiraj suplimentar, eventual în acelaşi număr de exemplare, a fost considcrat previzibil chiar de către părţile contractante, cât timp o astfel de clauză a fost inserată în acest sens în contract.
In lipsa unor astfel de elemente stipulate în contractul de editură, instanţa ar fi avut în vedere prejudiciul viitor, dar cert, respectiv previzibil, pe baza aceloraşi elemente, precum posibilitatea suplimentării tirajului în acelaşi număr de exemplare, în funcţie de natura operei -dicţionar -, posibilitatea încheierii altui contract de editură, în condiţii avantajoase, preţurile practicate pe piaţă în cazul tirajului iniţial şi/sau suplimentar pentru opere similare etc.
Pârâta a fost de drept pusă în întârziere, potrivit art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., la expirarea termenului contractual, cât timp obligaţia pentru a cărei neexecutare aceasta este în culpă nu putea fi executată decât în interiorul acestui termen, întrucât contractul înceta la împlinirea termenului respectiv.
Prin încheierea din 8 mai 2007, aceeaşi curte de apel a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizie, în sensul stabilirii
cuantumului cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţii-intimaţi la suma de 4.116,77 lei.
împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, criticând-o numai sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la daunele-interese pentru neexecutare în cuantum de 6.000 lei şi a celui privitor la cheltuielile de judecată.
în motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut următoarele:
1. In mod nelegal a stabilit curtea de apel în sarcina sa obligaţia de a achita reclamanţilor daune-interese în cuantum de 6.000 lei reprezentând echivalentul drepturilor cuvenite autorilor dintr-un tiraj suplimentar, în condiţiile în care un asemenea prejudiciu nu are caracter cert, nici sub aspectul existenţei şi nici al întinderii.
Aceasta, deoarece un eventual tiraj suplimentar a fost prevăzut în contract numai condiţionat de epuizarea prin vânzare integrală a tirajului maxim iniţial, dar şi de consimţământul recurentei.
De asemenea, nici posibilitatea de evaluare a unui atare prejudiciu nu există, deoarece depinde de o renegociere a părţilor contractante, deci şi de voinţa recurcntei.
2. Deşi a solicitat instanţei de apel diminuarea onorariului avocatului intimaţilor-reclamanţi, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ca fiind disproporţionat faţă de valoarea pricinii, instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere.
Recurenta solicită diminuarea onorariului şi faţă de împrejurarea că obiectul său de activitate, respectiv editarea de cărţi, nu este printre cele mai profitabile.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că ambele instanţe anterioare au aplicat corect criteriile de determinare a prejudiciului suferit.
Analizând decizia atacată, înalta Curte a constatat că recursul este fondat, în sensul şi în limitele celor ce urmează:
1. Reclamanţii au sesizat instanţa cu o cerere prin care au solicitat rezoluţiunea contractului de editare încheiat cu pârâta şi obligarea acesteia la daune-interese.
In drept, au invocat dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 8/1996, care prevede, în alin. (3), că, dacă creditorul nu publică opera în termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare, caz în care autorul păstrează
remuneraţia primită sau, după caz, poate solicita plata remuneraţiei integrale prevăzute în contract.
Dreptul comun în materie, identificat de cele două instanţe anterioare şi necontestat de recurentă, îl constituie dispoziţiile legale referitoare la rezoluţiunea contractului cuprinse în art. 1020-1021 C. civ. şi cele din art. 1084-1086 C. civ. referitoare la daunele-interese.
In ceea ce priveşte întinderea daunelor-interese, art. 1085 C. civ. prevede că debitorul nu răspunde decât pentru cele care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului.
In speţă, la facerea contractului părţile au convenit numărul de exemplare aferente unui prim tiraj, preţul maxim de vânzare al unui exemplar al operei şi procentul cuvenit autorilor din valoarea de piaţă a exemplarelor vândute.
Pe baza acestor elemente şi stabilind că opera nu a fost editată din culpa pârâtei, instanţele au obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 6.000 lei ca fiind remuneraţia integrală prevăzută în contract, în înţelesul art. 56 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, soluţia nefiind recurată pe acest aspect.
Totodată, au obligat-o pe pârâtă şi la plata sumei 6.000 lei, aferentă unui eventual al doilea tiraj, pe care au considerat-o prejudiciu previzibil, faţă de inserarea în contract a unei clauze referitoare la posibilitatea suplimentării tirajului.
De fapt, ceea ce au prevăzut părţile în contract a fost ca, în cazul tipăririi unui tiraj suplimentar, să se negocieze şi să se stabilească noi drepturi ale autorilor, iar apariţia unei noi ediţii a fost condiţionată de epuizarea prin vânzare integrală a tirajului maxim iniţial.
In acelaşi timp, părţile au prevăzut şi posibilitatea unei vânzări în pierdere a tirajului iniţial, convenind asupra modalităţilor de reducere a costului lucrării, a reducerii drepturilor convenite autorului, achiziţionării la preţ de deşeu a exemplarelor nevândute şi casării acestora (Capitolul VIII).
Reclamanta nu a arătat în cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, nici nu a administrat probe sub acest aspect, care sunt raţiunile pentru care se poate considera că, în cazul editării de către pârâtă a unui număr de 1.000 de exemplare, acestea ar fi fost vândute integral, iar în cazul unei renegocieri s-ar fi ajuns la stabilirea unui nou tiraj, de aceeaşi întindere şi cu plata aceloraşi drepturi de autor.
Simpla inserare în contractul iniţial a posibilităţii suplimentării tirajului - dar, în acelaşi timp, şi a posibilităţii neepuizării tirajului
iniţial - nu poate constitui un temei suficient pentru a considcra nccditarea unui nou tiraj drept un prejudiciu previzibil la momentul încheierii contractului, dispoziţiile art. 1085 C. civ. fiind inaplicabile la situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul şi a modificat decizia atacată.
în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa tribunalului şi a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 6.000 lei daune pentru neexecutare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
2. In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, nu a putut fi primită critica recurentei referitoare la nepronunţarea asupra unui capăt de cerere.
Instanţa de apel s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată în condiţiilc art. 274 C. proc. civ., fară a da curs cererii pârâtei-apelante de reducere a onorariului avocaţial al părţilor adverse, carc nu poate fi considerată un capăt de cerere distinct.
Fiind o chestiune de apreciere, şi nu de legalitate, instanţa de recurs nu poate cenzura decizia curţii de apel sub acest aspect, în raport de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ.
Dat fiind însă că apelul pârâtei a fost admis, în baza art. 276
C. proc. civ., înalta Curte a compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi a stabilit un nou cuantum al cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtei, în sumă de 2.500 lei, proporţional cu pretenţiile reclamantei, admise numai în parte.
în recurs, recurenta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
| ← Drept de autor. Operă scrisă. Obligaţia organismului de... | Drept de autor. Operă scrisă. Contract de editare. Limitele... → |
|---|
