Drept de autor. Opere scrise. Remuneraţie compensatorie pentru copia privată. Procent. Aparate pentru care se datorează. Legea aplicabilă

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Legea nr. 8/1996, art. 34 alin. (2)^m, art. 107 alin. (1)⁽²¹, art. 107¹ alin. (1), art. 109^m

1. Textul de lege care prevedea un procent de 5% din valoarea în vamă a aparatelor, respectiv art. 109 al Legii nr. 8/1996, a fost abrogat la data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, adică la 29 iulie

2004. Procentul de 5% prevăzut în vechea reglementare a fost înlocuit, de la data intrării în vigoare a legii noi, cu un procent situat între 0,5% şi 1,5%, care urma a fi stabilit în concret prin negocierea părţilor implicate.

Aşadar, pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, calcularea remuneraţiei pe baza unui procent de 5% nu mai are temei legal, deoarece, aşa cum corect a susţinut recurenta, ar însemna să se aplice un text de lege abrogat.

Pentru perioada 30 iulie 2004 -13 iunie 2005 acest procent de 5% nu poate servi ca bază a calculului remuneraţiei nici în temeiul normei tranzitorii din art. IV al Legii nr. 285/2004, care se referă la „tabele şi metodologii stabilite pe baza actelor normative în vigoare”. Aceasta deoarece art. 109 al Legii nr. 8/1996 nu îndeplineşte nici condiţia de a fi tabel sau metodologie şi nici pe aceea de a fi în vigoare, aşa cum prevede norma tranzitorie.

Dacă ar fi intenţionat să facă să ultraactiveze art. 109 al Legii nr. 8/1996, legiuitorul ar fi prevăzut în mod expres că, până la aprobarea noilor metodologii, se aplică procentul de 5% prevăzut de art. 109 din vechea reglementare.

Dată fiind lacuna legislativă, instanţa nu poate proceda decât la o judecată în echitate, cu observarea limitei minime şi a celei maxime fixate de legea cea nouă.

în acest demers, hotărârea arbitrală din 23 mai 2005 - care a stabilit procente diferite în funcţie de tipul de aparat - nu poate fi aplicată retroactiv, dar poate fi avută în vedere ca punct de reper.

2. Articolul 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2004 - a prevăzut că: Autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau I audiovizuale, precum şi cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul, împreună cu editorii, producătorii şi cu artiştii interpreţi sau executanţi după caz, la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată, efectuată în condiţiile art. 34 alin. (2).

Articolul 34 alin. (2) - modificat prin Legea nr. 285/2004 - prevedea că: Pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe care se pot realiza reproduceri grafice ale operelor, precum şi pentru aparatele de sine stătătoare, indiferent de modul de funcţionare, concepute pentru realizarea de copii, ce permit reproducerea acestor opere, în situaţia prevăzută la alin. (1), se va plăti o remuneraţie compensatorie stabilită prin negociere, conform prevederilor prezentei legi.

Aşa cum corect a sesizat recurenta, noua lege s-a referit în mod neechivoc la operele reproduse de pe hârtie, aşadar nu de pe orice tip de suport ori de pe suport grafic sau analog, cum prevedea legea în forma iniţială.

Sintagma „de pe hârtie” este reluată şi în art. 107¹ alin. (1), care, se referă colectarea de către organismul de gestiune colector unic pentru operele reproduse de pe acest tip de suport.

Prin urmare, pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, în determinarea aparatelor pentru care se datorează remuneraţia trebuie să se verifice aptitudinea acestor aparate de a efectua copii ale operelor de pe hârtie şi de a fi de sine stătătoare în accepţiunea legii.

Abia printr-o nouă modificare a Legii nr. 8/1996, operată prin

O.U.G. nr. 123/2005, s-a prevăzut în art. 107 alin. (1) ca operele să fie susceptibile a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect, în condiţiile art. 34 alin. (2).

Cu aceeaşi ocazie, s-a modificat şi art. 34 alin. (2), în sensul că s-a prevăzut plata remuneraţiei compensatorii „pentru aparatele concepute pentru realizarea de copii”, eliminându-se sintagma „de sine stătătoare” care fusese introdusă cu referire la aceste aparate prin Legea nr. 285/2004.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3845 din 18 iunie 2010, nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 1218 din 31 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa - Secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei pentru perioada 1-5 iunie 2004; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C. - Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de autor împotriva pârâtei SC T.S. SRL - Constanţa; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 862.294,17 lei reprezentând remuneraţie compensatorie pentru opera privată datorată pentru perioada 1 iunie 2004 - 13 iunie 2005, precum şi suma de 41.969 lei cu titlu de dobândă legală pentru perioada cuprinsă între iunie 2007, data introducerii acţiunii şi 31 ianuarie 2008, precum şi în continuare, după această dată, până la achitarea efectivă a debitului; a obligat-o pe pârâtă şi la plata, către reclamantă, a sumei de 6,615 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Reclamanta C. are calitatea de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, fiind desemnată prin decizia nr. 147/13 iulie 2005 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor - O.R.D.A drept colector unic al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată - opere reproduse pe hârtie, stabilite prin hotărârea arbi-trală din data de 23 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 501/14 iunie 2005. Această calitate a reclamantei nu a fost contestată în cauză.

Pârâta SC T.S. SRL. este o societate comercială care are ca obiect de activitate importul şi comercializarea de echipamente electronice şi IT, astfel că îi incumbă obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii prevăzute de art. 109 din Legea nr. 8/1996.

Cu privire la aparatele pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru opera privată, textul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 arată că remuneraţia este datorată pentru aparatele de sine stătătoare,

indiferent de modul de funcţionare, concepute pentru realizarea de copii, ce permit reproducerea acestor opere.

Nu poate fi primit punctul de vedere al pârâtei, potrivit cu care din această categorie fac parte doar fotocopiatoarele şi multifuncţionalele care includ fotocopiatoare, deoarece numai acestea îndeplinesc în fapt condiţia de a fi aparate de sine stătătoare, concepute pentru realizarea de copii, celelalte aparate - scannerul şi imprimanta - neîndeplinind condiţia de a fi de sine stătătoare, pentru că nu pot funcţiona în absenţa computerului, fiind accesorii ale acestuia.

In opinia tribunalului, atât imprimanta, cât şi scanner-ul sunt aparate de sine stătătoare, întrucât nu sunt componente ale unui alt sistem - cum ar fi, spre exemplu, placa de bază a computerului - şi sunt destinate realizării de copii; împrejurarea că pentru funcţionarea acestora este necesară conectarea la un computer este lipsită de relevanţă faţă de textul de lege care foloseşte atât expresia „indiferent de modul de funcţionare”, cât şi expresia „indiferent dacă procedeul utilizat este unul analog sau digital”.

Instanţa a avut în vedere hotărârea arbitrală din data de 23 mai 2005 a Comisiei arbitrale de pe lângă O.R.D.A., pronunţată în procedura negocierii Metodologii lor de aplicare a Legii nr. 8/1996, aceste metodologii fiind opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu de la data publicării potrivit art. 131.

S-a considerat de către tribunal că pârâta datorează remuneraţia pentru importul aparatelor ce permit reproducerea operelor scrise pe suport grafic sau analog pentru: imprimante, fotocopiatoare, scannere şi multifuncţionale cu sau fară funcţie de copiere.

Reclamanta şi-a restrâns pretenţiile la perioada 1 iunie 2004 - 13 iunie 2005, data de 14.06.2005 fiind ziua în care au intrat în vigoare noile tarife.

Este nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile vizând perioada 1 iunie 2004 - 5 iunie 2004, deoarece reclamanta a formulat acţiunea la data de 1 iunie 2007, fiind trimisă instanţei prin serviciul poştal; se are în vedere data certă a trimiterii poştale, iar nu cea a înregistrării cererii la instanţă.

Cât priveşte apărările pârâtei privitoare la datorarea remuneraţiei pentru perioada 5 iunie 2004 - 29 iulie 2004 în cuantumul prevăzut de Legea nr. 8/1996 nemodificată, respectiv, în procent de 5%, iar pentru perioada cuprinsă între 30 iulie 2004 (când a intrat în vigoare Legea nr. 285/2004 de modificare a Legii nr. 8/1996) şi 13 iunie 2005, procentul cel mai mic posibil, de 0,5%, s-a reţinut că:

Legea nr. 285/2004 a modificat art. 34 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 sub aspectul cuantumului remuneraţiei compensatorii pentru opera privată, impunând stabilirea ei prin negociere.

Articolul IV din Legea nr. 285/2004 dispune că „în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să iniţieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociatc conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actcle normative în vigoare”.

In interpretarea sintagmei „metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare” s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 8/1996 nu a suferit o abrogare prin Legea nr. 285/2004, fiind doar modificată şi completată, astfel că norma se referă la dispoziţiile celei dintâi.

Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării - act as interpretandus est pot ins ut va leat, quam ut pereat, aceeaşi interpretare fiind cuprinsă în adresa O.R.D.A din 3 august 2004.

Astfel, până la data intrării în vigoare a Metodologiilor negociate cu privire la cuantumul remuneraţiei pentru copia privată, 14 iunie 2005, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 8/1996, pârâta datorând un procent de 5% din valoarea importurilor de aparate efectuate.

A fost însuşit calculul valorii totale a remuneraţiei datorate pentru perioada 1 iunie 2004 - 13 iunie 2005, astfel cum a fost determinat prin raportul de expertiză.

Având în vedere că reclamanta a solicitat şi acordarea dobânzii legale pentru sumele datorate, de la data scadenţei acestora, dată fiind natura civilă a obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru opera privată, datorată de persoanele la care fac trimitere dispoziţiile art. 107 alin. (2) din lege, pârâta nu poate fi obligată decât la dobânda legală pentru obligaţiile civile.

Cum pârâta nu şi-a onorat obligaţia de plată la termenele stabilite, în acord cu prevederile art. 1088 C. civ., urmează a fi obligată să plătească şi daune interese, constând în dobânda legală a sumelor datorate începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, în cuantum de 41 960 lei, astfel cum s-a determinat prin raportul de expertiză contabilă întocmit de expert B., precum şi în continuare, până la plata efectivă a sumei datorate.

Conform art. 274 C. proc. civ., pe temeiul culpei procesuale, pârâta a fost obligată la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 6 615 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din onorariul expertului judiciar numit în cauză, a onorariului de avocat şi a cheltuielilor de deplasare potrivit chitanţelor ataşate la dosar. S-au exclus din cuantumul acestor cheltuieli sumele plătite de către reclamant expertului-parte, participant la efectuarea expertizei contabile, cu motivaţia că aceste sume nu îndeplinesc cerinţa de a fi absolut necesare soluţionării cauzei şi nici nu au un caracter rezonabil în raport cu onorariul expertului judiciar.

Prin decizia civilă nr. 245/C din 26 octombrie 2009 Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei; a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert diminuat; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pe apelanta pârâtă la plata sumei de 4193 lei, cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:

1. Asupra apelului declarat de pârâtă:

1.1. Astfel cum a statuat tribunalul, art. IV din Legea nr. 285/2004 teza a Il-a stabileşte că: „Până la aprobarea metodologii lor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare”.

Această prevedere are caracterul şi efectele unei veritabile norme tranzitorii, legiuitorul prevăzând că, până la stabilirea noilor metodologii şi până la negocierea viitoarelor remuneraţii cuvenite titularilor de drepturi, trebuie menţinut în domeniu un punct de reper pentru calcularea - pe perioada de tranziţie - a acestor sume.

Pornind de la această premisă, prima instanţă a dat o corectă interpretare textului menţionat, înlăturând susţinerile pârâtei potrivit cu care aplicarea procentului de 5% pentru perioada ulterioară datei de 30 iulie

2004 ar implica reactivarea unui text de lege abrogat.

Legea nr. 285/2004 a vizat modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996, ceea ce presupune - prin trimitere la art. 57 şi 58 din Legea nr. 24/2000 - integrarea unor noi norme, precum şi schimbarea conţinutului celor existente în legea iniţială.

Legea nr. 8/1996 a subzistat, aşadar, datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 285/2004, iar aplicarea procentului menţionat a fost generată doar de trimiterea explicită a normei tranzitorii din art. IV a Legii nr. 285/2004 teza ultimă.

Aserţiunea apelantei pârâte conform căreia metodologiile sunt „în sensul legii, doar rezultatul negocierilor” nu este fundamentată, câtă vreme norma evocată se supune adagiului actus interpretandus est potius ut vedeat quam ut pereat.

Faptul că legea nouă a redimensionat prin prevederile art. 107 alin. (7) limitele de negociere a remuneraţiilor viitoare nu semnifică, astfel cum s-a susţinut, intervenţia oricăruia dintre procentele indicate (preferat de pârâtă a fi cel minim, de 0,5 % ) pe perioada anterioară definitivării procedurii de negociere, ci doar aplicarea celui stabilit în urma acestei operaţiuni, după epuizarea negocierilor.

In concluzie, pledoaria legată de aplicarea în timp a legii şi de necesitatea definirii etapizate, în funcţie de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, a procentajelor, porneşte de la o premisă fundamental greşită, care ignoră rolul normei tranzitorii şi intervenţia prevederilor referitoare la limitele procentuale ale remuneraţiilor după negocierea lor de către părţi.

1.2. Cea de-a doua critică formulată de societatea pârâtă a vizat tipul de pârâte pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată, pe baza clasificării acestora in funcţie de gradul de autonomie şi de funcţii tehnologice asociate.

La data sesizării instanţei operau pe deplin efectele hotărârii arbitrale pronunţate de Comisia arbitrală de pe lângă O.R.D.A. la 23 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. -504/14.06.2005, care, potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. civ. are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care a statuat cu putere de lucru judecat asupra sferei de aplicare a prevederilor legii, în sensul că se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată atât pentru fotocopiator şi pentru multifuncţionalele cu funcţie de fotocopiere, cât şi pentru imprimante, scannere şi aparatele multifuncţionale fară funcţie de fotocopiere.

Hotărârea arbitrală a statuat, de altfel, asupra cuantumului remuneraţiei pentru fiecare din aceste aparate.

Prin urmare, pârâta nu mai poate pune în discuţie chestiunile asupra cărora s-a deliberat în chip definitiv prin hotărârea arătată, în sensul reinterpretării dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004, motiv pentru care în mod corect instanţa de fond a înlăturat solicitarea de refacere a expertizei contabile, conform încheierii din 30 septembrie 2008.

1.3. Cât priveşte soluţia dată chestiunii prescriptibilităţii pretenţiilor formulate pentru perioada 1 iunie 2004 - 5 iunie 2004, tribunalul nu s-a „antepronunţat” prin înlăturarea obiectivului referitor la calculul separat al suinelor cerute pe perioada menţionată, câtă vreme în mod corect a stabilit că data sesizării instanţei trebuie luată în calcul în funcţie de art. 102 şi 104 C. proc. civ.

2. Asupra apelului apelantei reclamante:

2.1. Faţă de textul art. 274 C. proc. civ., neimputarea în sarcina părţii care a pierdut procesul, pe temeiul culpei procesuale, a cheltuielilor suportate de cel care a avut câştig de cauză - în speţă, onorariul expertului parte - este eronată, întrucât nu se poate susţine că desemnarea unui asemenea expert nu este utilă pentru justa soluţionare a speţei.

încuviinţarea numirii expertului parte este reglementată prin art. 201 alin. (5) C. proc. civ., iar asistarea părţii în cursul efectuării unei lucrări cu un anumit grad de dificultate, într-un domeniu care implică părerea

unor specialişti, trebuie recunoscută, în raport de specificul speţei, ca parte integrantă a dreptului la apărare.

Nu este însă mai puţin adevărat că aceste cheltuieli trebuie să fie concordante cu efortul depus, cu gradul de implicare al expertului consilier în sintetizarea punctelor de vedere asupra expertizei dispuse şi cu finalitatea demersului său, dar şi că ele nu pot constitui un mijloc de împovărare în planul obligaţiilor procesuale a vreunei părţi, prin impunerea lor necenzurată în sarcina perdantului.

Astfel fiind, ţinând seama de faptul că onorariul expertului desemnat de parte nu este stabilit ca în cazul expertului judiciar, de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 202 alin. (2) C. proc. civ. şi că norma instituită prin art. 274 alin. (2) C proc. civ vizează necenzurarea plăţii expertului desemnat de instanţă, iar nu a expertului consilier, se va reţine punctul de vedere al reclamantei, în sensul includerii în cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de pârâtă şi a sumei de 3 000 lei reprezentând onorariu diminuat al expertului consilier.

2.2. Critica fondată pe incidenţa dispoziţiilor art. 43, 56 şi 4 C com. coroborate cu art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 nu poate fi primită, întrucât natura accesoriilor obligaţiei nu poate fi distinctă de cea a obligaţiei principale; or, remuneraţia pentru copia privată se înscrie în ansamblul drepturilor patrimoniale civile subsumate proprietăţii intelectuale, fiind irelevantă calitate de comerciant a titularului obligaţiei de plată.

Astfel fiind, în mod corect prima instanţă a dispus asupra aplicării dobânzii legale stabilite prin art. 4 din O.G. nr. 9/2000, iar nu asupra celei comerciale, întrucât actul juridic generator de obligaţii nu este în acest caz unul comercial pentru nici una dintre părţi, fiind disociat prin obiect şi natură de actele de comerţ uzuale ce constituie obiectul de activitate al pârâtei.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC T.S. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând în principal admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea acţiunii ca nefondată, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta formulează următoarele critici de nelegalitate la adresa deciziei:

1. In ceea ce priveşte cuantumul remuneraţiei datorate.

Instanţa de apel a aplicat procentul de 5%, solicitat de reclamantă, pe baza unui text de lege abrogat, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

In opinia recurentei, nu se poate aplica procentul de 5% pentru întreaga perioadă a pretenţiilor solicitate de C.

Pentru perioada 30 iulie 2004 - 13 iunie 2005 era în vigoare forma nouă a legii, care a abrogat textul de lege care prevedea un procent de 5%.

Instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a interpretat greşit textul de lege incident, considerând că art. IV din Legea nr. 285/2004 ar fi vizat menţinerea în vigoare a vechiului text de lege abrogat, care consacra cuantumul remuneraţiei.

Astfel, dacă excepţia de strictă interpretare prevăzută în art. IV ar fi vizat şi cuantumul remuneraţiei pentru copia privată, ar fi însemnat ca acest cuantum să fi fost inclus în nişte tabele şi metodologii stabilite prin acte normative, însă procentul de 5% prevăzut în forma iniţială a legii nu era inclus în niciun tabel sau metodologie.

Abnegaţia instanţei de fond şi a instanţei de apel în a considera că textul legii în varianta iniţială, înainte de modificare, ar fi fost o metodologie, motiv pentru care chiar şi după modificarea legislativă aplicabilitatea acestuia ar fi fost menţinută, este nefirească, faţă de explicaţia clară a noţiunii de „metodologie” regăsită în însăşi legea aplicabilă prezentului dosar.

Astfel, pentru a se putea vorbi despre existenţa sau inexistenţa unor metodologii trebuie să poată vorbi mai întâi despre existenţa unor negocieri, a căror finalitate se transpune în metodologii Ie adoptate în urma acestor negocieri.

Legea nr. 8/1996, înainte de modificare, stipula necesitatea derulării de negocieri pentru stabilirea de metodologii, dar nu pentru copia privată, ci pentru stabilirea modalităţii de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor, a căror exploatare nu se putea realiza decât pe calea gestiunii colective, aşa cum rezulta din art. 130 al legii.

întrucât metodologiile sunt rezultatul procedurilor de negociere, iar procentul de 5% nu este rezultatul niciunei atare proceduri, pentru a putea fi considerat metodologie şi aplicat ca atare, instanţa nu avea de ce să aplice situaţia de excepţie prevăzută în art. IV, privind ultraactivitatea legii, în acest caz.

Având în vedere că legea a fost modificată şi, pe cale de consecinţă, că orice dispoziţie contrară acestor modificări se abrogă, că art. IV din legea modificatoare nu constituie o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii civile noi, în sensul menţinerii în vigoare a dispoziţiilor din legea veche care prevedeau aplicarea unui procent de 5% şi nici nu poate fi considerat drept o normă tranzitorie aplicabilă cuantumul remuneraţiei pentru copia privată, prin aplicarea, după modificarea legislativă, a textului de lege în forma sa veche, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, în baza unui articol abrogat.

Voinţa legiuitorului este în sensul celor susţinute de recurentă.

Astfel, legiuitorul a dorit aplicarea modificării legislative, în sensul reducerii cuantumului datorat, îndată ce modificarea legii a fost făcută.

Dacă s-ar fi dorit menţinerea procentului de 5% pentru încă o anumită perioadă de timp, s-ar fi luat măsuri de control al timpului în care acest cuantum urma să fie menţinut, prin stabilirea unei perioade precise în acest sens.

Legea în forma modificată prevede limita de timp în care urmau să înceapă negocierile privind remuneraţia pentru copia privată, însă nu prevede şi limita maximă în care aceste negocieri urmau să se încheie. Pe cale de consecinţă, dacă până la finalul acestor negocieri s-ar fi aplicat procentul prevăzut în varianta veche a legii, ar fi însemnat ca perioada de timp de aplicare a acestuia să rămână la discreţia organismului de colectare, care avea interesul să încaseze un procent cât mai mare (vechiul procent) şi, pe cale de consecinţă, avea interesul să tergiverseze finalizarea negocierilor.

întrucât legiuitorul nu avea niciun interes practic în a aplica astfel de „subterfugii legislative" pentru a permite încasarea unei remuneraţii care se încasa deja, consideră că voinţa acestuia a fost clară în sensul neaplicării remuneraţiei de 5% din momentul modificării legislative.

Recurenta nu contestă că, pentru perioada de timp în care legea în varianta nemodificată era în vigoare, procentul aplicabil trebuia să fie de 5%, dar susţine că nu este firesc să se forţeze, prin interpretări eronate, aplicarea unui procent care nu este justificat de un text expres de lege şi nici nu poate fi dedus din voinţa legiuitorului.

2. In ceea ce priveşte aparatele pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată.

Instanţa de apel a interpretat greşit textele legale care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aparatele pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată şi a încălcat principiul neretroactivităţii.

In opinia recurentei, pentru perioada de timp ce formează obiectul prezentului dosar, remuneraţia pentru copia privată trebuie să fie plătită numai pentru fotocopiatoare şi multifuncţionale având fotocopiatoare incluse.

Articolul 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, după modificarea prin Legea nr. 285/2004, stabileşte trei condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, în ceea ce priveşte aparatele pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată şi anume: aparatele să fie de sine stătătoare, aparatele să fie concepute în scopul realizării de copii de pe hârtie, aparatele să permită reproducerea acestor opere.

Condiţia ca aparatele să fie de sine stătătoare presupune că aparatele cu care se fac copii private să nu aibă nevoie de alte aparate pentru a putea funcţiona. Scannerul nu intră în această categorie, întrucât în

realitate el este un accesoriu, fiind imposibilă funcţionarea lui în absenţa computerului. La fel, imprimanta nu este un aparat de sine stătător, întrucât nici ea nu poate funcţiona în absenţa computerului.

A doua condiţie presupune ca aparatele să fie concepute în scopul realizării de copii de pe hârtie.

Interpretarea corectă a noţiunii de „scop” presupune ca normala utilizare a aparatelor să implice copicrca de opere de pe hârtie.

Şi un crcion oferă posibilitatea copierii de opere, însă normala sa utilizare nu este în acest scop. De aceea, cu toate că orice instrument de scris poate fi folosit de sine stătător pentru copiere, importul acestora nu implică plata vreunei remuneraţii, instrumentele nefiind folosite în mod preponderent în scopul copierii de opere de pe hârtie.

Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru maşina de scris. Cu toate că funcţionarea acesteia permite realizarea de copii, normala utilizare a acesteia nu presupune copierea de opere de pe hârtie; pe cale de consecinţă, nici pentru acest aparat nu se datorează remuneraţie pentru copia privată.

Tot astfel, normala utilizare a scanerului şi a imprimantei nu implică efectuarea de copii de pe hârtie.

Imprimanta nu a fost concepută pentru realizarea de copii de pe hârtie ale operelor. Scopul ei este extragerea unor date din calculator, iar nu realizarea de copii de pe hârtie.

Definiţia imprimantei, conform DEX online este următoarea: „IMPRIMANTĂ, imprimante, s.f. (Inform.) Dispozitiv periferic prin intermediul căruia sunt extrase datele din calculatoare prin înscrierea automată a caracterelor alfanumerice sau grafice pe hârtie”.

La fel, scannerul nu a fost conceput pentru realizarea de copii, normala utilizare a acestuia nefiind în acest sens. Scannerul a fost creat pentru analizarea imaginilor, a textului imprimat, a scrisului de mână, a obiectelor (cum ar fi ornamentele) şi convertirea în imagini digitale.

Definiţia scanerului, conform DEX online este: „SCANER, scanere, s.n. Aparat folosit în diferite sisteme de investigaţie pentru explorarea amănunţită punct cu punct.

Imprimanta niciodată nu reproduce operele de pe hârtie, ci întotdeauna de pe computer, adică de pe suport informatic.

Prin urmare, şi numai din acest punct de vedere, instanţa nu putea acorda remuneraţie, câtă vreme nu erau îndeplinite cumulativ rigorile impuse de textele de lege.

în sfârşit, în faţa aceloraşi realităţi nu se întrevede niciun raţionament conform căruia pentru maşina de scris să nu se plătească remuneraţie pentru copia privată, dar pentru scanner sau imprimantă-remuneraţia să fie plătită.

Condiţia ca aparatele să permită reproducerea operelor nu este îndeplinită de scanner şi de imprimantă, deoarece nu au ca rezultat reproducerea operelor, nefiind concepute în scopul copierii.

Prin urinare, nici pentru aceste aparate - fară funcţie de copiere - nu se datorează remuneraţie pentru copia privată, independent de concepţia instanţei de fond şi a instanţei de apel în acest sens.

De altfel, instanţele au evitat să ofere o argumentare pertinentă pentru care ar considera că pentru aparatele fară funcţie de copiere s-ar datora remuneraţie pentru copia privată.

Astfel, instanţa de fond nu a avut niciun argument în acest sens, evitând în hotărâre să facă vreo menţiune referitoare la acest tip de aparate, iar instanţa de apel în mod greşit reţine că se aplică Hotărârea arbitrală pronunţată la data de 23 mai 2005.

Având în vedere principiul tempus regit actum, lista de aparate pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată stabilită de Hotărârea arbitrală nu are aplicabilitate pentru trecut.

Astfel, Hotărârea arbitrală invocată de instanţa de apel a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 501 din data de 14 iunie 2005, producând efecte numai după aceasta dată.

Or, perioada vizată de prezentul litigiu este 1 iunie 2004 - 13 iunie

2005, fiind anterioară hotărârii arbitrale invocate de instanţa de apel. Pe cale de consecinţă, pentru perioada supusă litigiului, nu se pot aplica concluziile acestei hotărâri, pentru a se decide dacă un aparat trebuie sau nu să fie inclus în lista celor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată.

O altă interpretare ar da naştere unor situaţii nefireşti, discriminatorii şi inechitabile.

Astfel, mergând pe raţionamentul instanţei de apel, dacă pentru aceeaşi perioadă de timp - anterioară publicării hotărârii arbitrale - C. ar fi introdus acţiune în instanţă înainte de publicarea hotărârii arbitrale, aceasta nu s-ar fi aplicat întrucât nu exista, aplicându-se în schimb textele de lege în vigoare pentru acea perioadă, dar dacă C. ar fi introdus acţiunea după publicarea hotărârii arbitrale, s-ar fi aplicat hotărârea arbitrală. Fireşte, raţionamentul este esenţialmente greşit.

In sensul celor susţinute de recurentă este şi jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală,

care a stabilit prin decizia nr. 1615 din 11 martie 2008 că: „înainte de modificarea prin Legea nr. 285/2004, Legea nr. 8/1996 nu stabilea care sunt aparatele pentru care se datorează remuneraţie compensatorie şi nici faptul că lista acestora se stabileşte prin negocierea între părţi. Tocmai pentru că părţile nu au ajuns să convină asupra acestei liste s-a declanşat procedura medierii prevăzute de art. 132“ din Legea nr. 8/1996, finali

zată cu Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, prin care s-a stabilit lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie.

Fiind dată în procedura medierii, hotărârea arbitrală menţionată nu are natura unui act de interpretare, care să producă efecte retroactiv, ci poate produce efecte numai de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

întrucât Hotărârea din 23 mai 2005 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 501 din 14 iunie 2005, remuneraţia compensatorie pentru toate patru categorii de aparate indicate în hotărâre putea fi cerută numai de la data de 14 iunie 2005.

Considerând că Hotărârea arbitrală trebuia aplicată şi pentru perioada octombrie 2002 - iunie 2005 instanţele de fond au încălcat principiul fundamental al neretroactivităţii legii civile, ceea ce atrage nulitatea hotărârilor, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Vătămarea procesuală pe care a suferit-o pârâta decurge din finalitatea formei procedurale nerespectate, art. 15 alin. (2) din Constituţie, încălcând o normă cu caracter imperativ.”

De altfel, raţionamentul instanţei de apel privind aplicabilitatea Hotărârii arbitrale este contradictoriu în privinţa coroborării acesteia cu procentul solicitat de C.

Astfel, instanţa de apel consideră că Hotărârea arbitrală se aplică, însă numai pe jumătate.

Respectiv, instanţa a considerat că hotărârea se aplică retroactiv numai în privinţa tipului de aparate pentru care se datorează remuneraţie, însă nu se aplică retroactiv şi în privinţa procentului datorat pentru copia privată care, prin aceeaşi hotărâre a fost stabilit la 0,5 şi 1%, iar nu la 5% aşa cum a solicitat reclamanta.

In realitate, pentru perioada ce formează obiectul prezentului litigiu, fireşte că Hotărârea arbitrală nu se aplică retroactiv nici pentru tipul de aparate şi nici pentru procentul aplicabil, însă, independent de evidenţa principiilor de drept, instanţa a încercat o motivare forţată a întregii hotărâri într-o manieră în care, în mod integral, doleanţele abuzive ale C. să fie pe deplin satisfăcute.

Pentru o imagine de ansamblu, recurenta reproduce în extras Hotărârea arbitrală pronunţată de Comisia arbitrală de pe lângă O.R.D.A. la data de 23 mai 2005, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 501/14.06.2005, ce a stat la baza motivării instanţei:

„1. Fotocopiatorul, imprimanta, scannerul şi aparatele multifuncţionale, cu/fară funcţie de fotocopiere, sunt aparate pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată; prin urmare, importatorii şi fabricanţii de astfel de aparate au obligaţia să plătească această remuneraţie.

2. Cuantumul remuneraţiei pentru aceste aparate este următorul:

l. Fotocopiatoare
2. Imprimante
3. Scannere
4. Aparate multifuncţionale cu/fară funcţie

Recurenta susţine că justa dezlegare a problemelor de drept din speţă necesită corecta stabilire a împrejurărilor de fapt, ceea ce implică administrarea probei cu o nouă expertiză, astfel cum a fost solicitată de recurentă în fazele procesuale anterioare, cu defalcarea calculelor pe diferite perioade şi procente, pe care la redă sub formă de tabel în cererea de recurs.

Recurenta a ataşat în copie decizia nr. 1615 din 11 martie 2008 a I.C.C.J. - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru aceleaşi considerente avute în vedere la judecata apelului declarat de pârâtă şi însuşite de instanţa de apel.

A depus la dosar în fotocopie decizia civilă nr. 79 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia civilă, decizia civilă nr. 1118 din 29 iunie 2009 a Tribunalului Galaţi, decizia civilă nr. 110 A din 28 mai

2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, mai multe adrese emise de O.R.D.A în diverse cauze, un document IFFRO (Federaţia Internaţională a Organizaţiilor pentru Reproducerea Drepturilor) - Remuneraţiile pentru Copyright şi Reprografie.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate

formulate, înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă pentru obligarea acesteia din urmă la plata remuneraţiei compensatorii datorate pentru copia privată.

Nu s-a contestat nici calitatea reclamantei de a introduce acţiunea, ca organism de gestiune colectivă desemnat să colecteze remuneraţia şi nici calitatea pârâtei de societate comercială care importă aparate concepute să realizeze copii.

Ceea ce s-a contestat pe parcursul procesului, inclusiv în recurs, de către pârâtă a fost: procentul care trebuie aplicat valorii a aparatelor şi încadrarea anumitor aparate în categoria celor concepute să realizeze

copii, în funcţie de succesiunea legilor în timp şi de perioada pentru care se solicită plata remuneraţiei.

1. In ceea ce priveşte procentul.

Articolul 109 al Legii nr. 8/1996 în forma iniţială prevedea că: „(1) Autorii şi editorii de opere fixate pe un suport grafic sau analog au dreptul la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată efectuată în condiţiile art. 34 din prezenta lege. (2) Remuneraţia prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog. Remuneraţia se va plăti în momentul punerii în vânzare pe teritoriul naţional a acestor aparate şi va reprezenta 5% din preţul de vânzare al aparatelor fabricate în ţară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate”.

Prin Legea nr. 285/2004, care a intrat în vigoare la data de 29 iulie 2004, s-a modificat Legea nr. 8/1996.

Printre altele, noua lege a abrogat art. 109 şi a reglementat în art. 107 remuneraţia compensatorie pentru copia privată.

In alin. (4) al art. 107 s-a prevăzut că cuantumul remuneraţiei se negociază anual între organismele de gestiune colectivă care reprezintă fiecare categorie de beneficiari şi asociaţiile importatorilor şi fabrican-

ţilor de suporturi sau aparate. In alin. (7) al art. 107 s-au stabilit limitele între care trebuie să se înscrie remuneraţiile astfel negociate, pentru aparate prevăzându-se un procent situat între 0,5% şi 1,5%, aplicabil valorii în vamă a acestora sau, după caz, valorii facturate fară TVA.

In art. IV al Legii nr. 285/2004 s-a prevăzut că: „Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin acte normative în vigoare”.

Din analiza prevederilor legale anterior expuse rezultă următoarele concluzii:

Textul de lege care prevedea un procent de 5% din valoarea în vamă a aparatelor, respectiv art. 109 al Legii nr. 8/1996, a fost abrogat la data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, adică la 29 iulie 2004. Procentul de 5% prevăzut în vechea reglementare a fost înlocuit, de la data intrării în vigoare a legii noi, cu un procent situat între 0,5% şi 1,5%, care urma a fi stabilit în concret prin negocierea părţilor implicate.

Aceasta deoarece art. 109 al Legii nr. 8/1996 nu îndeplineşte nici condiţia de a fi tabel sau metodologie şi nici pe aceea de a fi în vigoare, aşa cum prevede norma tranzitorie.

Ceea ce pierdut din vedere legiuitorul a fost împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, în domeniul copiei private nu existau nici tabele şi nici metodologii, care să poată fi avute în vedere până la aprobarea celor noi, dar, pentru acest motiv, pârâta nu trebuie să suporte consecinţa plăţii unui procent cu mult mai mare decât limitele procentuale din legea nouă, prevăzut de un text de lege abrogat, pe o durată a negocierilor ce nu putea fi prevăzută, din moment ce legiuitorul nu fixase niciun termen limită al negocierilor.

In atare situaţie, instanţa sesizată cu acţiunea de faţă nu putea să aibă în vedere procentul de 5% prevăzut de art. 109 din Legea nr. 8/1996 decât pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004 şi, respectiv, limitele procentuale cuprinse între 0,5% şi 1,5% prevăzute de art. 107 al Legii nr. 8/1996 modificate, pentru perioada dintre intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004 şi până la aprobarea noilor metodologii.

Pentru cea de-a doua ipoteză, la stabilirea în concret a procentului, dată fiind lacuna legislativă, instanţa nu poate proceda decât la o judecată în echitate, cu observarea limitei minime şi a celei maxime fixate de legea cea nouă.

In acest demers, hotărârea arbitrală din 23 mai 2005 - care a stabilit procente diferite în funcţie de tipul de aparat - nu poate fi aplicată retroactiv, dar poate fi avută în vedere ca punct de reper.

Această hotărâre a fost pronunţată în condiţiile în care organismele desemnate să negocieze lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată şi cuantumul remuneraţiei, şi anume C. şi A.P.E.T.I.C. (Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor), nu au putut ajunge la un acord şi au apelat la mediere.

Prin hotărârea arbitrală s-a stabilit un procent de 1% pentru fotocopiatoare şi un procent de 0,5% pentru celelalte aparate care au făcut obiectul disputei, şi anume imprimante, scannere şi aparate multifuncţionale cu/fară funcţie de copiere.

Nimic nu împiedică instanţa ca, pentru perioada de referinţă situată între 30 iulie 2004 şi 13 iunie 2005, în lipsa unor criterii legale sau altor criterii deduse pe cale jurisprudenţială, să-şi însuşească punctul de vedere al arbitrilor, pe care şi părţile litigante şi l-au însuşit pentru viitor.

2. In ceea ce priveşte aparatele.

Articolul 109 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevedea că: „(2) Remuneraţia prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog. (...)

Articolul 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2004 - a prevăzut că: „Autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum şi cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul, împreună cu editorii, producătorii şi cu artiştii interpreţi sau executanţi după caz, la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată, efectuată în condiţiile art. 34 alin. (2)”.

Articolul 34 alin. (2) modificat prin Legea nr. 285/2004 prevedea că: „Pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe care se pot realiza reproduceri grafice ale operelor, precum şi pentru aparatele de sine stătătoare, indiferent de modul de funcţionare, concepute pentru realizarea de copii, ce permit reproducerea acestor opere, în situaţia prevăzută la alin. (1), se va plăti o remuneraţie compensatorie stabilită prin negociere, conform prevederilor prezentei legi.”

Sintagma „de pe hârtie” este reluată şi în art. 107¹ alin. (1), care, se referă colectarea de către organismul de gestiune colector unic pentru operele reproduse de pe acest tip de suport.

Recurenta a contestat că imprimanta şi scannerul ar avea aceste aptitudini, iar instanţa de apel a înlăturat această susţinere, fară a analiza în ce măsură aceste aparate permit realizarea de copii de pe hârtie sau întrunesc condiţia de a fi de sine stătătoare.

Curtea de apel s-a referit - atunci când a inclus şi aceste aparate în categoria celor pentru care pârâta datorează plata remuneraţiei - exclusiv la Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial din 14 iunie 2005, pe care a considerat-o ca fiind pe deplin aplicabilă la data sesizării instanţei.

Procedând astfel, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.

Aşa cum s-a menţionat şi mai înainte, hotărârea arbitrală nu produce efecte decât pentru viitor şi nu se aplică retroactiv.

In acest sens s-a mai pronunţat înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1615 din 11 martie 2008 şi prin decizia nr. 578 din 2 februarie 2010, prin care a statuat că „hotărârea arbitrală nu are natura unui act de interpretare, care să producă efecte retroactiv, ci poate produce efecte doar de la data publicării în Monitorul Oficial; remuneraţia compensatorie pentru toate ccle patru categorii de aparate indicatc în hotărâre putea fi cerută numai de la 14 iunie 2005”.

Prin urmare, şi sub acest aspect, hotărârea arbitrală putea fi avută în vedere numai sub aspect probator, instanţa având posibilitatea şi nu obligaţia de a împărtăşi punctul de vedere al arbitrilor, dar cu observarea normelor legale aplicabile fiecărei perioade de referinţă, anterioare şi ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004.

Astfel, condiţia ca aparatele să fie apte a efectua copii de pe hârtie este una expres prevăzută în legea în vigoare în toată perioada de referinţă 30 iulie 2004 - 13 iunie 2005.

Abia printr-o nouă modificare a Legii nr. 8/1996, operată prin

O.U.G. nr. 123/2005, s-a prevăzut în art. 107 alin. (1) ca operele să fie susceptibile a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect, în condiţiile art. 34 alin. (2).

Aceste distincţii au mai fost-facute într-o speţă similară, prin decizia nr. 110 A din 28 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, irevocabilă prin

decizia nr. 578 din 2 februarie 2010 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a respins recursul declarat de reclamanta C.

Aşadar, pentru perioada 30 iulie 2004 - 13 iunie 2005, Curtea trebuia să o oblige pe pârâtă la plata remuneraţiei cuvenite exclusiv pentru aparatele de sine stătătoare, indiferent de modul de funcţionare, concepute pentru realizarea de copii de pe hârtie, aşa cum prevedeau coroborat dispoziţiile art. 34 alin. (2) şi 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004, pe baza situaţiei de fapt stabilite de ea însăşi şi nu printr-o aplicare retroactivă a unei hotărâri arbitrale.

Neobservând dispoziţiile legale aplicabile în cauză pentru cele două perioade de referinţă, situate înainte şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, curtea de apel nu a stabilit situaţia de fapt sub toate aspec-

tele relevante, aşa încât înalta Curte nu ar putea stabili ea însăşi care este remuneraţia datorată de pârâtă.

Nici soluţia respingerii acţiunii, solicitată de pârâtă în principal nu poate fi adoptată, deoarece art. 34 alin. (2) - indiferent de forma de

rcdactare - a prevăzut plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pe toată perioada vizată de cererea reclamantei, iar, pe de altă parte, aptitudinea unora din aparatele importate de a efectua copii de pe hârtie nu a fost niciodată contestată de pârâtă, ceea ce înseamnă recunoaşterea cel puţin parţială a pretenţiilor.

Pentru considerentele arătate., în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi, aşa cum a solicitat recurcnta în subsidiar, va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte

de apel, dat fiind că, potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte poate aplica legea doar la situaţia de fapt care a fost pe deplin stabilită.

Instanţa de trimitere va identifica - încuviinţând probele pe care le va considera necesare în acest scop - dintre aparatele importate de pârâtă în perioadele 1 iunie 2004 - 29 iulie 2004 şi, respectiv, 30 iulie 2004 - 13 iunie 2005, pe cele care întrunesc condiţiile art. 34 alin. (2) şi 109 din Legea nr. 8/1996 în forma iniţială şi, respectiv, de art. 34 alin. (2) şi 107 din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004.

In ceea ce priveşte procentul aplicabil, va ţine seama pentru prima perioadă de cel de 5% prevăzut în art. 109 din forma iniţială a Legii nr. 8/1996, iar pentru cea de a doua perioadă de marja de apreciere situată între 0,5% şi 1,5%, reglementată prin art. 107 după modificarea prin Legea nr. 285/2004.

← Model industrial. Protecţie provizorie după data publicării...		Drept de autor. Planuri topografice. Prezumţia calităţii de autor →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drept de autor. Opere scrise. Remuneraţie compensatorie pentru copia privată. Procent. Aparate pentru care se datorează. Legea aplicabilă