Invenţie. Despăgubiri pentru invenţii brevetate şi aplicate sub imperiul Legii nr. 62/1974. Lipsa calităţii procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice
| Comentarii |
|
Legea nr. 64/1991, republicată, art. 71 alin. (3)
Ca o recunoaştere a faptului că, în perioada anterioară intrării în vigoare a noii legi a brevetelor de invenţie, este posibil ca unii inventatori să nu fi fost recompensaţi - total sau parţial - pentru invenţiile lor brevetate şi aplicate, legiuitorul a prevăzut printre dispoziţiile tranzitorii şi finale, în art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, dreptul acestora de a solicita plata drepturilor, prin negociere între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia.
Aşadar, limitarea pe care o critică recurentul aparţine legiuitorului însuşi, şi nu instanţelor de judecată.
Prin unitate care a aplicat invenţia nu se înţelege în mod automat
o singură unitate; nimic nu împiedica pe reclamant, în cazul în care ar fi identificat mai multe unităţi care au aplicat invenţiile sale să le acţioneze în judecată în temeiul art. 71 alin. (3) (fost art. 66), în termenul de prescripţie de trei ani de la data intrării în vigoare a legii.
Pretinsa aplicare la scară naţională a invenţiilor brevetate anterior intrării în vigoare a legii noi, al căror autor sau coautor este reclamantul, nu dă posibilitatea acţionării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Nu există niciun text de lege care să prevadă o asemenea posibilitate. Dimpotrivă, legiuitorul a stabilit în mod neechivoc care sunt persoanele juridice care pot fi acţionate pentru plata drepturilor cuvenite ca urmare a aplicării invenţiilor, şi anume unităţile beneficiare ale acestei aplicări.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5484 din 22 octombrie 2010, nepublicată
Prin cercrca înregistrată la data de 6 ianuarie 2009, reclamantul P.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.E.F., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-l oblige pe pârât la plata drepturilor băneşti stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile ce i se cuvin pentru aplicarea la scară naţională între anii 1983 - 1997 a unor invenţii al căror autor sau coautor este şi care la data de 30 septembrie 2008 totalizau 1 003 584 825,71 lei RON, echivalentul a 268 820 621,30 Euro sau 386 665 898,10 $, solicitând ca suma să fie actualizată la data plăţii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că este autorul şi respectiv coautorul unor brevete de invenţie ce au ca titular de brevet pe SC H. SA, societate comercială aflată acum în lichidare judiciară. Lichidatorul judiciar al titularului de brevete, firma E.I. SRL, a refuzat să înainteze M.E.F. documentaţia de plată, motivându-şi poziţia prin aceea că nu intra în competenţele sale. Poziţia lichidatorului a fost validată de judecătorul sindic de la Tribunalul Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 94/F din 4 aprilie 2007 în dosarul nr. 24/89/2002, care a devenit irevocabilă prin respingerea recursului său de către Curtea de Apel Iaşi prin decizia nr. 1025 din 29 octombrie 2007 dată în dosarul nr. 24/89/2002 şi, uite-
rior, prin neacceptarea, la 17.10.2008, a cererii de revizuire. In aceste condiţii, s-a adresat M.E.F. printr-o cerere primită la cabinetul ministrului la data de 1 noiembrie 2008 şi înregistrată sub nr. 625615 din 5 noiembrie 2008 prin care a solicitat plata sumelor stabilite prin hotărâri irevocabile ale instanţelor de judecată. Deşi au trecut mai mult de 30 de zile de la primirea cererii, M.E.F. nu a răspuns în niciun fel şi de aceea este nevoit să-l cheme în faţa instanţei de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 642 din 28 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti -Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins cererea reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fară calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între titularul obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii şi persoana pârâtului chemat în judecată.
Reclamantul nu a justificat legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul de Finanţe, în condiţiile în care pretenţiile sale reprezintă drepturile băneşti ce decurg din aplicarea unor invenţii, stabilite prin hotărâri irevocabile în contradictoriu cu titularul brevetelor invenţiilor al căror autor este reclamantul.
Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a noii legi, se negociază între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia, iar
ncgocicrca începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet.
Astfel, instanţele care au analizat pretenţiile formulate de reclamant au constatat că acestea sunt justificate, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991 SC H. SA Vaslui a păstrat calitatea de titular de brevet şi datorează astfel suinele aferente pe care ar fi trebuit să le plătească pentru utilizarea invenţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 22 din 25 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Bacău - Secţia civilă, definitivă prin respingerea apelurilor, conform deciziei civile nr. 62 din 26 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, SC „H.” SA Vaslui a fost obligată la plata sumei de 2 036 222 000 ROL, reprezentând drepturi băneşti şi suma de 3 527 500 ROL. reprezentând cheltuieli de judecată.
De asemenea, prin decizia nr. 9027 din 8 noiembrie 2006 pronunţată
de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. 40430/1/2004, irevocabilă, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 2325/19 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Vaslui, în sensul că SC H. SA Vaslui a fost obligată la plata drepturilor băneşti către reclamant, în baza brevetului de invenţie nr. 95396/1986 cu titlul „Procedeu şi instalaţie de caşerare a produselor termoizolante”, calculate până la data de 21 ianuarie 1992.
Prin urmare, prin deciziile judecătoreşti menţionate s-a stabilit cu putere de lucru judecat că debitorul obligaţiei de plată este societatea comercială titulară a brevetelor de invenţie şi care a aplicat efectiv invenţiile reclamantului, astfel încât nu se justifică chemarea în judecată pentru executarea aceloraşi sume a Statului Român.
Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 94/F din 4 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Vaslui, în cauza ce avea ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care reclamantul solicitase obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice să asigure fondurile necesare plăţii creanţelor rezultate din neplata drepturilor de autor, s-a constatat că din niciun text de lege sau titlu executoriu nu rezultă că debitorul, în speţă SC H. SA Vaslui, ar avea de încasat o creanţă de la stat.
Instanţa a mai reţinut că societatea a preluat activul şi pasivul fostei unităţi economice de stat, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, iar acesteia îi revin obligaţiile derivate din Legea nr. 64/1991 şi H.G. nr. 152/1991, mai ales că prin cele două hotărâri judecătoreşti care stau la baza declaraţiilor de creanţă ale creditorului P.N., obligată este SC H.
SA Vaslui, succesoarea fostei întreprinderi de Materiale Izolatoare Vaslui.
Judecătorul sindic, reţinând că scopul Legii nr. 85/2006 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, a concluzionat că reclamantului, în calitate de cre
ditor, urmează a i se distribui sume în ordinea prevăzută de art. 123, 124 şi 125 din norma legală mai sus menţionată.
In ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a dispoziţiilor Legii nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, act normativ în vigoare la data înregistrărilor cererilor de brevete, tribunalul reţine că potrivit art. 9 dreptul de a valorifica invenţiile aparţin statului care asigură condiţii pentru experimentarea, valorificarea, dezvoltarea şi generalizarea lor, însă conform art. 37 din acest act normativ, plata se face de organizaţia socialistă la care s-a aplicat invenţia, din economiile efectiv obţinute în urma aplicării invenţiei, calculate anual pe baza normelor prevăzute la alin. (2).
Prin decizia civilă nr. 202 A din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Primul motiv de apel este lipsit de interes întrucât, chiar în ipoteza în care instanţa ar fi analizat excepţia nulităţii întâmpinării şi ar fi găsit-o întemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de ordine publică, astfel că instanţa ar fi fost oricum obligată să pună în discuţie excepţia menţionată, chiar dacă ar fi fost invocată într-un act pe care l-ar fi înlăturat.
In plus, susţinerile cu privire la nulitatea întâmpinării nici nu sunt întemeiate. Astfel, la data formulării întâmpinării era în vigoare H.G. nr. 34/2009, care, în art. 10 alin. (2), stabileşte că: „Ministrul finanţelor publice reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate. Prin ordin al ministrului finanţelor publice unele atribuţii pot fi delegate secretarilor de stat, secretarului general, persoanelor cu funcţii de conducere din compartimentele de specialitate şi altor persoane din aparatul propriu al ministerului.”
Cum întâmpinarea este semnată de conducătorul compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor, excepţia invocată de reclamantul-apelant este nefondată.
In ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, Curtea constată că susţinerea apelantului în sensul că ar fi formulat cererea şi în numele SC H. SA, printr-o acţiune oblică, nu corespunde realităţii, cererea de chemare în judecată fiind formulată în nume propriu. Totodată, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata către sine a unor sume de bani, neexistând nici o cerere prin care să se solicite executarea de către Stat a vreunei obligaţii faţă de SC H. SA
In ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, Curtea constată că argumentarea făcută de apelant pleacă de la invocarea concomitentă a două
reglementări diferite, aplicabile în perioade diferite şi corespunzând unor raporturi economice stabilite pe baze diferite între stat şi unităţile economice de stat, respectiv între stat şi societăţile comerciale. O astfel de argumentare nu poate fi primită, întrucât singura lege aplicabilă în cauză este legea în prezent în vigoare - Legea nr. 64/1991, lege în temeiul căreia, de altfel, apelantul şi-a şi stabilit drepturile în procese anterioare în raport cu titularul de brevet.
Modalităţile în care în trecut statul aloca sume de bani pentru plata de către titularii de brevet a drepturilor cuvenite inventatorilor sunt irele-vante, întrucât art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 prevede care sunt părţile între care se stabilesc raporturile juridice legate de drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a legii.
De asemenea, în art. 63 din aceeaşi lege se arată că raporturile juridice legate de drepturile patrimoniale ale inventatorului se stabilesc tot între acesta şi titularul de brevet. Din reglementările menţionate rezultă în mod clar că obligaţia de plată a drepturilor cuvenite inventatorilor revine titularului de brevet, iar nu statului.
Plecând de la dispoziţiile legale sus-menţionate, Curtea constată că este eronată şi susţinerea potrivit căreia între autorii brevetelor şi titularii de brevete nu există raporturi directe.
Tot din perspectiva dispoziţiilor legale sus-menţionate sunt irele-vante susţinerile de la pct. 3.5 din cererea de apel, întrucât, potrivit dispoziţiilor menţionate existenţa şi cuantumul drepturilor băneşti cuvenite inventatorului se stabilesc în raport cu titularul de brevet, tot acestuia revenindu-i şi obligaţia de a achita aceste sume. De altfel, după încetarea sistemului economic bazat pe economia centralizată, ar fi şi de neconceput ca statul să suporte din bugetul său drepturi cuvenite inventatorilor care nu sunt şi titulari de brevet, în condiţiile în care exploatarea invenţiei se realizează de către titularul de brevet, societate comercială, pentru profitul propriu al titularului de brevet.
Interpretarea dată de apelant dispoziţiilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 în cadrul punctului 3.6 din apel este eronată, neexistând nicio dispoziţie care să prevadă că, după stabilirea sumelor de plată ca urmare a negocierii sau prin hotărâre judecătorească, titularul de brevet ar trebui să ceară statului să îi vireze sumele respective pentru a le achita inventatorului. De altfel, în reglementarea cuprinsă în Legea nr. 64/1991 titularul de brevet nu este mandatar al statului, ci acţionează în nume propriu. Referirea la legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet cuprinsă în art. 71 alin. (3) nu semnifică nicidecum supravieţuirea legii vechi în paralel şi în completarea Legii nr. 64/1991, ci determină doar nivelul de la care urmează să plece negocierile, negocieri care se vor
purta însă în condiţiile şi în raporturile stabilite de Legea nr. 64/1991 şi cu efectele stabilite de această lege.
împrejurarea că titularul de brevet se află în lichidare judiciară şi că apelantul-reclamant este în situaţia de a nu-şi putea valorifica drepturile stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu este de natură să nască în sarcina statului obligaţia de a achita obligaţii care revin titularului de brevet.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul susţine următoarele:
1. Motivarea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului reprezintă o „creaţie colectivă” a magistraţilor de la Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti şi a juriştilor de la Ministerul Finanţelor Publice, cu care recurentul nu este de acord, deoarece, în opinia sa, se ignoră voit concepte şi situaţii fundamentale pentru domeniu:
- proprietatea industrială are o existenţă limitată în timp la durata de existenţă a brevetului stabilită prin lege;
- sunt brevetabile produse, procedee de fabricare a lor, maşini, echipamente, instalaţii de fabricare. Un brevet poate acoperi toate acestea şi atunci utilizatori ai brevetului sunt consumatorii produsului, fabricanţii produsului şi constructorii maşinilor, echipamentelor sau instalaţiilor de fabricare. Funcţie de mărimea pieţii, pe durata existenţei brevetului, pot fi milioane de utilizatori;
- în România, între anii 1950 şi 1990 toate reglementările în materie de brevete au statuat că:
- statul era unicul deţinător al drepturilor de folosire a brevetelor;
- orice organizaţie socialistă (de stat sau cooperatistă) avea acces gratuit şi nelimitat la brevetele româneşti publicate. Astfel, la scara României, puteau fi mii de utilizatori ai unui brevet;
- statul desemna un mandatar care era şi titularul brevetului şi care ţinea evidenţa aplicării brevetului şi raporta autorităţilor statului, la finele fiecărui an de aplicare, stadiul aplicării brevetului, utilizatorii acestuia şi eficienţa economică.
Dacă nu ar fi ignorat cele prezentate, instanţele anterioare nu ar fi putut limita discuţia la nivelul „unităţii care a aplicat brevetul”, făcând abstracţie de ceilalţi utilizatori ai brevetului, pentru ca, pe această bază, să încerce speculaţii vizând anularea răspunderii statului cesionar de brevete faţă de autorii brevetelor.
Invenţiile pentru care s-au emis hotărâri irevocabile privitoare la drepturile cuvenite inventatorului P.N. au fost aplicate la scară naţională şi nu numai de către titularul de brevete, SC H. SA şi eficienţa lor s-a calculat la acest nivel, al economiei României şi nu numai la cel al
titularului de brevete. Prin consecinţă, în bilanţurile titularului sunt cuprinse în mică parte beneficiile aplicării invenţiilor.
Pe de altă parte, instanţa de apel se referă la situaţia de fapt existentă în anii 1985 - 1992, înainte de apariţia Legii nr. 64/1991. Aplicarea la scară naţională a invenţiilor în discuţie a fost demonstrată în procesele de stabilire a sumelor încheiate prin hotărâri irevocabile şi nu mai poate face obiectul niciunei discuţii. Cele susţinute de instanţa de apel pot fi, în principiu, corecte dar nu au legătură cu cauza de faţă.
Instanţa de apel nu este de acord nici cu interpretarea precum că, în conformitate cu prevederile art. 71 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (actualizată), care menţionează expres că se menţin cele prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet, odată stabilite sumele de plată, titularul trebuia să informeze mandantul său, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice asupra hotărârilor irevocabile şi să solicite virarea sumelor aferente. Prin consecinţă, hotărârile irevocabile invocate stabilesc suma pe care titularul de brevete, SC
H. SA, trebuie să o plătească inventatorului, dar nu stabilesc şi că respectiva sumă se plăteşte din surse proprii. Cum, în cazul de faţă, titularul de brevete beneficiase numai de o parte din beneficii, restul regăsindu-se la nivelul economiei naţionale, adresarea către Statul Român se impunea imperativ.
Instanţa de apel a ignorat susţinerile reclamantului conform cărora:
- în discuţie nu sunt drepturi cuvenite după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, când sunt perfect aplicabile cele susţinute de instanţă privind raporturile între inventatorul P.N. SC H. SA, ca titular al brevetelor menţinute în valabilitate (pentru care titularul a plătit taxele aferente) după intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991, ci cele înainte de 1990,
când titularul de brevete era întreprinderea de Materiale Izolatoare Vaslui, ce avea ca for tutelar Centrala de Materiale de Construcţii Bucureşti din cadrul Ministerului Economiei Forestiere şi materialelor de constructii.
- între stat şi inventatorul P.N., pentru fiecare dintre cele 4 brevete menţionate în hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate în aceasta cauză, exista câte o declaraţie de cesiune. Conform prevederilor legale în vigoare la acea dată, declaraţiile de cesiune au fost completate la redactarea cererilor de brevet şi nu au fost depuse la titularul de brevete, care nu exista în acel moment, ci la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, autoritate a statului care era şi este depozitarul declaraţiilor. Atunci când, după examinarea cererilor, O.S.I.M. a considerat că cererea este admisibilă, a desemnat câte un titular de brevet pentru fiecare invenţie.
- în combaterea celor susţinute prin întâmpinare, reclamantul a depus la dosar înscrisuri care demonstrează că, până în 1990, statul a plătit prin
transfer de la bugetul de stat către titularul de brevete întreprinderea de Materiale Izolatoare Vaslui, devenită ulterior SC H. SA, sumele aferente plăţii drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor pentru un alt brevet
decât cele 4 din această cauză. In acel sistem statul nu crea provizioane şi nici nu lăsa profiturile (beneficiile) la dispoziţia întreprinderilor, ci le prelua la bugetul de stat. Aşadar, titularii de brevete erau întru totul mandatarii statului, informându-1 pe acesta, reprezentat de organele menţionate în întâmpinarea M.F.P., despre stadiul aplicării invenţiilor, prezentându-i bilanţul eficienţei anuale şi potenţialul nivel al recompensei inventatorilor. După trecerea a cel puţin 5 ani de aplicare, se putea discuta despre plata către inventatori. Verificarea dosarului la organele menţionate dura cel puţin 1 an şi plata se facea în următorul an financiar de după aprobarea sumei. Rezumând, cel mai devreme un inventator putea spera să obţină o recompensă la 7 ani de la începerea aplicării invenţiei.
- sumele menţionate în hotărârile invocate sunt aferente exploatării de către stat, înainte de 1992, timp de peste 8 ani a acestor patru invenţii, în baza actelor de cesiune semnate de inventatorul P.N. Temeiul folosirii brevetelor erau declaraţiile de cesiune către stat. Cum acele declaraţii nu au fost anulate prin negocieri între părţi şi nici prin dispariţia fară moştenitori a uneia dintre ele, ele produc efecte juridice până la stingerea datoriilor şi, în consecinţă, trebuie să fie plătite în aceleaşi condiţii ca şi cele plătite la timpul anterior menţionat, adică din bugetul de stat. Articolul 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie stabileşte că datoriile trebuie achitate şi nimic mai mult, cum greşit a interpretat instanţa de apel.
Aşadar, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului invocată de M.F.P. este nefondată.
2. Excepţia nulităţii de drept a întâmpinării a fost greşit respinsă, deoarece chiar din art. 10 alin. (2) al H.G. nr. 34/2009 rezultă că numai ministrul stabileşte ce şi cui îi deleagă dintre atribuţiile sale şi, atunci, semnatarul trebuia să ataşeze la întâmpinare ordinul prin care a fost împuternicit expres. Dar, fiind vorba de reprezentarea statului, de la conceptul din dreptul roman delegata potesta non delegatur nu s-a abătut niciun legislator şi de aceea Decretul nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcţionării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat, a rămas în vigoare şi astăzi. Aşadar, cerinţa din decret conform căreia acţiunile în justiţie se vor semna de ministru sau de avocatul anume împuternicit de acesta este obligatorie şi, pentru că întâmpinarea nu o satisface, a devenit nulă de drept.
3. Cererea de chemare în judecată a fost făcută atât în numele inventatorului P.N. cât şi, printr-o acţiune oblică, al titularului de brevete SC
H. SA. Este adevărat că în cererea iniţială nu s-a menţionat şi acţiunea oblică, dar, prin precizarea depusă ulterior înaintea judecării excepţiei pârâtului, reclamantul susţine că a completat cererea iniţială. Presupune că instanţa de apel a considerat ca tardivă precizarca, dar nu a facut-o, ci a menţionat că susţinerea apelantului în sensul că a formulat cererca şi în numele SC H. SA nu corespunde realităţii, cererea de chemare în judecată fiind formulată în nume propriu.
Recurentul solicită admiterea recursului, casarca deciziei, admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.
După împlinirea termenului de motivare a recursului, la data de 22 octombrie 2010, recurentul a depus la dosar o cerere precizatoare, care conţine o serie de adăugiri la criticile formulate şi nu poate fi avută în vedere, nefiind depusă în termen.
Intimatul pârât, deşi legal citat nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
In primul rând, înalta Curte constată că, deşi îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul nu formulează doar critici care să poată fi încadrate în acest motiv, cu arătarea textului de lege încălcat sau greşit aplicat şi, totodată cu arătarea modului în care o atare pretinsă greşeală a influenţat judecata în apel.
1. Referitor la modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, recurentul face o expunere a situaţiei de fapt şi de drept în contextul căreia a dobândit calitatea de autor al unor invenţii şi în care, dat fiind contextul istoric al perioadei 1950-1990, statul era unicul deţinător al drepturilor de folosire a brevetelor, iar numărul utilizatorilor, adică al organizaţiilor socialiste putea fi nelimitat.
In acest context, critică limitarea discuţiei de către instanţele anterioare la „unitatea care a aplicat brevetul”, pentru anularea răspunderii statului, cesionar de brevete faţă de autorii brevetelor.
In realitate, procedând astfel, instanţele anterioare nu au încălcat niciun text de lege.
In cauză nu se discută ce drepturi a dobândit recurentul în perioada 1950-1990, în temeiul Legii nr. 62/1974 - actualmente abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991 - în perioada cât acest act normativ a fost în vigoare, perioadă contemporană activităţii sale inventive urmată de brevetare.
Ca o recunoaştere a faptului că, în perioada anterioară intrării în vigoare a noii legi a brevetelor de invenţie, este posibil ca unii inventatori să nu fi fost recompensaţi - total sau parţial - pentru invenţiile lor brevetate şi aplicate, legiuitorul a prevăzut printre dispoziţiile tranzitorii
şi finale, în art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, dreptul acestora de a solicita plata drepturilor, prin negociere între „inventator şi unitatea care a aplicat invenţia”.
Aşadar, limitarea pe care o critică recurentul aparţine legiuitorului însuşi, şi nu instanţelor de judecată.
Prin unitate care a aplicat invenţia nu se înţelege în mod automat o singură unitate; nimic nu împiedică pe reclamant, în cazul în care ar fi identificat mai multe unităţi care au aplicat invenţiile sale să le acţioneze în judecată în temeiul art. 71 alin. (3) (fost art. 66), în termenul de prescripţie de trei ani de la data intrării în vigoare a legii.
Pretinsa aplicare la scară naţională a invenţiilor brevetate anterior intrării în vigoare a legii noi, al căror autor sau coautor este reclamantul, nu dă posibilitatea acţionării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Nu există niciun text de lege care să prevadă o asemenea posibilitate. Dimpotrivă, legiuitorul a stabilit în mod neechivoc care sunt persoanele juridice care pot fi acţionate pentru plata drepturilor cuvenite ca urmare a aplicării invenţiilor şi anume unităţile beneficiare ale acestei aplicări.
Contrar susţinerilor recurentului, dispoziţiile Legii nr. 64/1991 - şi anume cele ale art. 71 - se aplică şi invenţiilor brevetate în perioada 1985-1992, pentru că însăşi legea prevede această aplicabilitate.
De asemenea, chiar dacă unitatea titulară de brevet, care a aplicat invenţia şi în contradictoriu cu care, în litigii anterioare, s-a stabilit întinderea drepturilor reclamantului era în perioada anterioară anului 1990 o unitate socialistă de stat, aceasta nu justifică chemarea în judecată a statului, ca mandatar al titularului de brevet, cum susţine recurentul, câtă vreme nu există niciun contract sau text de lege care să reglementeze un atare raport juridic.
Aşa fiind, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului a fost corect soluţionată, nefiind încălcat niciun text de lege.
2. Critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei nulităţii întâmpinării nu constituie un motiv de recurs încadrabil în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a întruni această exigenţă procedurală, recurentul ar trebui nu doar să indice textul de lege pretins încălcat sau greşit aplicat, ci să arate şi în ce fel constatarea unei asemenea greşeli ar putea influenţa soluţia dată în cauză.
Or, aşa cum corect a arătat curtea de apel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este una de ordine publică, atât pârâtul ar fi putut să o invoce în orice stare a pricinii, şi nu doar prin întâmpinare, după cum instanţa însăşi ar fi putut să o invoce şi din oficiu, conform art. 136 C. proc. civ.
In atare situaţie, eventuala nulitate a întâmpinării invocată de reclamant nu ar fi avut nicio influenţă asupra soluţiei pronunţate în cauză.
Nici reiterarea acesteia ca o critică în recurs nu are vreo influenţă, câtă vreme, pentru motivele arătate, excepţia a fost corect soluţionată şi soluţia se va menţine şi în această cale de atac.
3. în acelaşi mod, precizarea recurentului în sensul că a înţeles să cheme în judecată pe pârâtul Statul Român şi în numele titularului de brevete SC H. SA, prin acţiune oblică, aspect pe care instanţa de apel nu l-a sesizat corect, nu este dezvoltată într-o critică posibil de încadrat într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9
C. proc. civ.
Nu orice greşeală săvârşită în apel poate să constituie motiv de modificare ori de casare ci numai cele care, odată încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., pot conduce la casarea ori Ia modificarea deciziei recurate.
Or, în speţă, recurentul nu arată în ce mod greşeala săvârşită în motivarea deciziei poate schimba soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, câtă vreme s-a stabilit că nu există niciun text de lege care să permită chemarea în judecată a statului, pentru a răspunde pentru sau în locul unităţii titulare de brevet, care a aplicat invenţia, indiferent de faptul că aceasta a avut calitatea de unitate socialistă de stat ori de faptul că actualmente, privatizată fiind, se află în lichidare judiciară.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
| ← Marcă. Acţiune în contrafacere. Folosirea mărcii după... | Invenţie. Despăgubiri pentru invenţii brevetate şi aplicate... → |
|---|
