Drept de proprietate. Revendicare. Uzucapiune de 30 de ani. Prescripţia reglementată prin art. III din Decretul nr. 218/1960. Condiţii de aplicare
| Comentarii |
|
C.civ., art. 1846, art. 1847, art. 1851, art. 1890;
Decretul nr. 111/1951;
Decretul nr. 167/1958; Decretul nr. 218/1960, art. III;
Decretul nr. 721/1966
Potrivit dispoziţiilor art. 1846 C.civ., orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii, iar conform art. 1847 din acelaşi cod, pentru „ca să prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar
Referitor la una din aceste condiţii şi anume ca posesiunea să fie „netulburată”, la art. 1851 s-a prevăzut că „posesia este tulburată când este conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”.
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 193 din 11 mai 1993
(Dreptul nr. 8/1994, p. 83-84)
Reclamanţii au dovedit dreptul lor de proprietate asupra imobilului în discuţie, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris în registrul de transcripţiuni la data de 7 februarie 1950, nedesfiinţat vreodată.
In ce priveşte pârâta, societatea comercială cu capital de stat, s-a reţinut că nu are un contract de închiriere opozabil reclamanţilor care să-i confere dreptul de a folosi imobilul.
Nici în ceea ce o priveşte pe chemata în garanţie - unitatea de administrare a clădirilor din fondul locativ de stat — nu s-a reţinut că are un act valabil, opozabil reclamanţilor, privitor la proprietatea imobilului, pe care nu l-a putut dobândi prin prescripţia dreptului reclamanţilor.
Prin recursul extraordinar s-a susţinut că statul a dobândit dreptul de proprietate prin posesia îndelungată de peste 30 de ani, prevăzută de art. 1890 C.civ.
Această susţinere nu a putut fi primită, întrucât condiţiile în care a fost exercitată posesiunea, în cauză, nu prezintă un caracter util, care să conducă la dobândirea proprietăţii, de către stat, în condiţiile Codului civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1846 C.civ., orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii, iar conform art. 1847 din acelaşi cod, pentru „ca să prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar”.
Referitor la una din aceste condiţii şi anume ca posesiunea să fie „netulburată”, la art. 1851 s-a prevăzut că „posesia este tulburată când este conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”.
In speţă, această condiţie, care trebuie îndeplinită pentru orice posesiune prin care se tinde la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu a fost îndeplinită, deoarece posesiunea a fost fondată şi conservată prin violenţă (samavolnicie), iniţial fizică şi transformată, ulterior, într-o violenţă psihică, constând în temere continuă, resimţită de reclamanţii deposedaţi, pe tot timpul cât a durat regimul totalitar.
Pentru identitate de raţiune, nu a putut fi primită nici susţinerea că imobilul în litigiu ar fi trecut în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi a Decretului nr. 722/1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile decretului menţionat.
Decretul nr. 218/1960 (art. III) a prevăzut că „dreptul la orice acţiune având ca obiect restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării sale în posesia statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei organizaţii obşteşti, fie fără niciun titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin 2 ani socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesie”.
Posesiunea de doi ani, prevăzută de Decretul nr. 218/1960, pentru a prescrie dreptul la acţiune, nu se putea fonda pe un act de violenţă, ca în speţă, fiindu-i aplicabile şi acestei prescripţii dispoziţiile art. 1847 C.civ. referitoare la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca să se poată prescrie; Decretul nr. 218/1960 nu a restrâns câmpul de aplicare al acestor prevederi, neexistând în cuprinsul său nicio dispoziţie în acest sens.
Faţă de cele arătate, s-a constatat că hotărârea instanţei de fond, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului revendicat, est legală şi temeinică.
| ← Proprietate. Prescripţie achizitivă. Regim de carte funciară.... | Uzucapiune. Just titlu. Invocarea certificatului de moştenitor.... → |
|---|
