FOND FUNCIAR. Jurisprudență Fondul funciar
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 110 din data de 15.02.2013
Prin decizia civilă nr. 110/15.02.2013, tribunalul a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți AG și AE, a modificat în tot sentința atacată și în consecință:
A admis acțiunea formulată de reclamanții AG și AE împotriva pârâților NM, NC, IPJT, CJFFT, CLFFA.
A constatat nulitatea absolută a Ordinului PJT nr. 361/ 24.XI. 2005.
A obligat pe intimații NM și NC la 1500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei A, sub nr. 5330/740/2011 la data de 29.06. 2011, reclamanții AG și AE au solicitat ca în contradictoriu cu pârâții NM, NC, IPJT, CJFFT, CLFFA să se constate nulitatea absolută a Ordinului P nr. 361/24.11. 2005 prin care se modifica Ordinul P nr. 238/28.12. 1992 și să se stabilească hotarul despărțitor dintre proprietatea reclamanților și cea a pârâtului NM; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în temeiul Legii 18/1991 prin Ordinul P nr. 238/28.12.1992 li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 1056 m.p., teren aferent curții în care locuiesc iar prin același ordin, pârâtului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 800 m.p.
Ulterior , în anul 2005, pârâtul NM a formulat contestație împotriva Ordinului Prefectului nr. 238/1992 solicitând modificarea suprafeței atribuite , în sensul majorării acesteia ; deși contestația era tardivă, Comisia Județeană de Fond Funciar a admis-o iar prin Ordinul nr. 361/24.11. 2005 s-a modificat suprafața atribuită pârâtului la 1224, 60 m.p. Mai mult, Ordinul a cărui nulitate absolută se solicită a fost emis având la bază un înscris fals, înscris produs de pârâtul NM, astfel, acesta avea obligația de a anexa declarații ale vecinilor din care să rezulte că nu sunt litigii legate de grănițuire și cu toate că reclamanții nu au semnat o astfel de declarația, acesta a falsificat înscrisul.
Au mai arătat reclamanții că în înscrisul depus de pârât la documentație nu este scrisul și nici semnătura reclamantului AG, datele de identificare fiind și ele eronate, considerând că Ordinul este lovit de nulitate absolută conform prevederilor art. III alin. ( 1 ) lit. a din Legea nr. 169/1997 având în vedere că pârâtul nu avea dreptul la constituirea dreptului de proprietate asupra diferenței de 424, 6 m.p. și datorită împrejurării că se fundamentează pe un act fals.
Deși reclamanții s-au adresat Comisiei Județene de Fond Funciar solicitând actele care au stat la baza emiterii Ordinului Prefectului, aceste documente nu le-au fost comunicate.
În ceea ce privește stabilirea hotarului despărțitor, reclamanții au arătat că potrivit Ordinului Prefectului nr. 238/28.12. 1992 așa cum a fost emis ei au în strada 1907, nr. 52, suprafața de 1056 m.p. iar pârâtul în aceeași stradă, nr. 54, suprafața de 800 m.p.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii 18/1991, Legea 169/1997.
În dovedirea acțiunii , reclamanții au depus la dosarul cauzei în copie Ordinul Prefectului nr. 238/28.12.1992, situația terenurilor trecute în proprietatea statului ca urmare a aplicării prevederilor art. 30 din Legea 58/1974, declarația din 11.10. 2005, plângere penală adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria A.
Din oficiu, instanța a solicitat Comisiei Județene de Fond Funciar comunicarea actelor care au stat la baza modificării Ordinului Prefectului nr. 361/24.11. 2005, relații comunicate cu adresa nr. 7214/16.09. 2011.
La data de 28.09. 2011, pârâtul NM a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei competenței materiale a Judecătoriei A în soluționarea cauzei și declinarea competenței în favoarea Tribunalului T, întrucât cererea introductivă are ca și capăt de cerere constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului nr. 361/24.11. 2005 prin care se modifica Ordinul Prefectului nr. 238/28. 12.1992, act administrativ emis de o autoritate publică a cărui anulare se poate invoca numai în fața instanțelor de contencios administrativ, conform art. 1 din Legea 554/2004, în timp ce art. 17 Cod procedură civilă prevede în mod expres că instanța investită cu cererea principală urmează a o soluționa și pe cea incidentală, chiar dacă are alt obiect.
Pârâtul a invocat și excepția tardivității cererii de chemare în judecată întrucât atât Legea 554/2004 cât și Legea 18/1991 prevăd ca termene de decădere în care reclamantul avea posibilitatea de a exercita calea de atac împotriva unui act emis de o autoritate publică ; potrivit legii contenciosului administrativ termenul este de 6 luni dar nu mai mult de un an de la data emiterii unui act contestat iar pe de altă parte, potrivit legii fondului funciar există și termene mult mai restrictive limitate la 30 de zile de la data emiterii titlului.
S-a mai invocat de pârât și excepția lipsei de interes a reclamanților, care fiind o excepție de fond îi permite să aducă și argumente privind fondul pricinii, astfel, pentru ca o cerere să poată fi admisă se impune a fi întrunite condițiile stabilite de legiuitor printre care și interesul legitim, născut și actual. Se poate observa cu ușurință că reclamantul nu poate avea interes în promovarea cererii, atâta timp cât nu are decât o nemulțumire față de lipsa unei suprafețe din terenul pe care îl deține potrivit înscrisurilor, în această situație apărând ca lipsită de interes și cererea prin care se contestă actul de proprietate al pârâtului, atâta vreme cât reclamanții aveau la dispoziția calea unei acțiuni în revendicare imobiliară pe de o parte, iar pe de altă parte chiar reclamantul recunoaște că nu există hotar despărțitor între cele două proprietăți.
Pe fond, pârâtul NM a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și să se stabilească hotarul despărțitor dintre proprietățile părților; cu cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.
La data de 15.11.2011, reclamanții au depus răspuns la întâmpinarea depusă de pârâtul NM solicitând respingerea excepției competenței materiale a Judecătoriei Alexandria întrucât în cauză nu este vorba de un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 ci este vorba de un Ordin al Prefectului emis în baza art. 36 din Legea 18/1991.
Reclamanții au solicitat respingerea excepției tardivității întrucât prin cererea de chemare în judecată au solicitat să se constate nulitatea absolută a unui Ordin al Prefectului iar nulitatea se poate invoca oricând, acțiunii fiind imprescriptibilă.
De asemenea, reclamanții au solicitat și respingerea excepției lipsei de interes, întrucât interesul lor rezultă din faptul că în funcție de suprafața curții pârâților NM și NC urmează să fie stabilită și linia de hotar dintre proprietățile lor.
Reclamanții au menționat că pe rolul instanței există dosarul nr. 2309/740/2011 prin care au solicitat grănițuirea precum și revendicarea suprafeței de teren pe care le-au acaparat-o pârâții NM și NC, dosar care a fost suspendat până la soluționarea prezentei cauze.
În susținere, reclamanții au depus la dosarul cauzei în copie încheierea din 26.08. 2011 și comunicarea acesteia, cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. 2309/740/2011, extras de pe portalul instanței privind dosarul nr. 2309/740/2011.
Prin încheierea de ședință din 15.11. 2011 instanța a respins motivat excepțiile invocate, a citat în proces pe soția pârâtului, NC, a încuviințat proba cu martori solicitată și astfel au fost audiați martorii VSO pentru reclamanți, LM, EN și IG pentru pârâți, martori care au dat declarații în baza cărora s-a emis ordinul atacat.
Prin încheierea din 10.01.2012, instanța a încuviințat proba cu expertiză având ca obiectiv expertul să măsoare și să identifice suprafețele de teren deținute de către părți; dacă există gard despărțitor între proprietatea reclamanților și a pârâților și dacă există semne de hotar.
Prin sentința civilă 1462/ 5.03. 2012 instanța a respins acțiunea ca nefondată și i-a obligat pe reclamanți să le plătească pârâților NM și NC suma de 1800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanța a apreciat că Ordinul Prefectului nr. 361 / 24 XI 2005 a fost emis în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 18 /1991,. În acest sens s -a reținut că RA a obținut de la părinții săi prin actul de donație nr. 39 / 12. I. 1925 suprafața de 880 mp parte din locul de casă pe care aceștia, AAFM și AFM îl dețineau, însă prin moștenire, a obținut și restul de teren până la 0,13 ha conform Registrului Agricol din 1959 - 1960 și construcțiile de pe el.
Astfel, le -a vândut părâților NM și NC, întreaga suprafață de teren pe care au avut-o dealtfel în posesie, fiind îndreptățiți să li se recunoască acest drept în baza Legii 18 /1991, pentru tot acest teren măsurat de comisia locală de fond funciar.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen și legal motivat reclamanții AG și AE criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive:
- Greșit s -a respins acțiunea întrucât din probele administrate rezultă că intimații pârâți nu sunt îndreptățiți decât la 880 mp și nu 1224,60 mp, pentru diferență nefăcându-se dovada proprietății.
- Greșit s -a reținut că potrivit legii RA nu putea să vândă mai mult de 800 mp, în primul rând pentru că nu există o astfel de lege iar pe de altă parte greșit s -a reținut că de la data cumpărării, intimații au avut aceeași suprafață de teren, întrucât în 2005 au cerut 1280 mp și nu 1224,60 mp.
- Greșit s -a reținut că numita RA (cea care a vândut către pârîții N) ar fi dobândit diferența de teren ( în afară de cei 880 de mp dobândiți prin donație) de la AFM și AFM, în calitate de fiică.
Sub acest aspect, nu s -a făcut nici o dovadă că vânzătoarea RA ar fi dobândit prin moștenire o diferență de teren întrucât nu s -a făcut dovada dezbaterii succesiunii, că în succesiune a rămas acest teren și că RA ar fi fost singurul moștenitor al autorilor săi.
- Expertul a stabilit o situație de fapt și nu de drept și trebuie să se aibă în vedere că în conformitate cu raportul de expertiză din curtea recurenților lipsește suprafața de 115 mp, din acte rezultând că dețin în proprietate-1056 mp, că cele două suprafețe se suprapun și nu își pot intabula dreptul de proprietate.
- Obligarea recurenților la cheltuieli de judecată către intimați este greșită, sentința nefiind motivată sub acest aspect. Recursul a fost întemeiat pe art. 304 pct. 7,9, 3041 Cod procedură civilă.
Intimații NM și NC au formulat întâmpinare (f. 16 ), solicitând respingerea recursului .
S-au apărat intimații în sensul că la data cumpărării terenului era în vigoare Legea 58 /1974 care interzicea vânzarea acestor imobile, așa încât în contract s -a făcut mențiunea vânzării doar a casei de locuit în suprafață de 59,51 mp fără mențiunea terenului însă intenția părților a fost înstrăinarea casei și a terenului aferent de aproximativ 0,13 ha suprafață care nu s -a modificat.
Prin cererea precizatoare formulată la 27.09.2012(f. 28) recurenții au arătat că pentru a putea obține Ordinul Prefectului a cărui nulitate au cerut-o, intimații - pârâți aveau nevoie în mod obligatoriu de obținerea acordului tuturor vecinilor inclusiv de acordul acestora, acord pe care recurenții nu l - au dat .
În acest sens, prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria A, s -a reținut că semnătura de pe declarația folosită de intimat în 2005 pentru modificarea Ordinului în sensul măririi suprafeței de teren din curte, nu îi aparține, astfel fiind concluziile expertizei grafologice.
Ori, fără această declarație, Ordinul nr. 361 /24.XI.2005, nu s - ar fi emis.
Din oficiu tribunalul a solicitat Arhivelor Naționale - Biroul Județean T, decizia privind atribuirea în folosință a terenului ca urmare a actului de înstrăinare către intimați nr. 1958 / 2. X. 1975.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor aduse și a dispozițiilor art. 304 1 Cod procedură civilă, tribunalul constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce vor urma.
Greșit a apreciat instanța de fond că, intimații - pârâți NM și NC au cumpărat de la RA întreaga suprafață de teren aferentă construcțiilor prin actul de vânzare - cumpărare 1958/1975, întrucât, în lipsa în contract a mențiunii cu privire la teren, nu se poate aprecia decât înstrăinarea suprafeței de 880 mp pe care vânzătorul RA o dobândise de la părinții săi prin actul de donație nr. 39/ 1925.
În registrul agricol 1959-1960, vânzătorul RA este înscris cu 0,10 ha curți construcții, aproximativ suprafața pe care a înstrăinat-o de 880 mp și care a trecut în proprietatea statului.
Din această suprafață, dobânditorii construcțiilor au primit în folosință în conformitate cu disp.art.36 din l.18/1991 suprafața de 100 mp și nu mai mult, astfel cum rezultă din înscrisul înaintat de Direcția Națională a Arhivelor Statului intitulat"; tabel nominal"; (f 58 recurs), neputându-se pretinde că acestora li s-a atribuit cu acest scop diferența până la1280m.p. așa cum au pretins. Coroborat și cu mențiunea din registru pentru terenul din curte de 0,10ha.,rezultă că terenul aferent construcțiilor dobândite nu era mai mare de 880 mp., atât cât li s-a acordat dealtfel prin Ordinul inițial nr.238/1992.
Faptul că în registrul agricol RA figura cu suprafața de 0,13ha.din care 0,10ha. Curți-construcții nu dovedește că aceasta le-a și înstrăinat intimaților-pârâți diferența de teren așa cum eronat a interpretat prima instanță probele administrate în lipsa unor dovezi certe sub acest aspect. Mai mult, nelegalitatea ordinului supus judecății rezultă și din faptul că acesta a fost emis fără îndeplinirea condițiilor legale prev. de art.34 din Regulamentul nr.890/2005 de aplicare a legii nr.18/1991 privind recunoașterea limitelor proprietății de către vecini.
În acest sens, dovadă este referatul întocmit de IPJ
T în dosarul penal nr. 4267 / 15.08. 2012 din care rezultă că potrivit raportului de constatare tehnico - științifică nr. 76803/6.08.2012, semnătura de pe declarația dată de recurentul-reclamant AG privind acordul acestuia pentru modificarea Ordinului Prefectului 238/ 1992, nu a fost executată de acesta.
Împrejurarea că fapta de fals pentru care intimatul NM a fost cercetat penal s -a prescris, nu are relevanță și nu înlătură posibilitatea anulării actelor nelegal întocmite în baza actului contrafăcut.
Drept pentru care, văzând dispozițiile art. 312 alin 1 și 3 Cod procedură civilă, tribunalul a admis recursul, a modificat în tot sentința atacată și în consecință a admis acțiunea reclamanților.
| ← Arestare preventivă. Aprecierea pericolului social | APLICARE AMENDA CIVILA. Jurisprudență Amenzi → |
|---|
