Funcţionar public cu statut special - poliţist local. Dreptul la compensarea cu timp liber a muncii prestate în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale . Dreptul la despăgubiri conform art. 42 din legea nr. 188/1999 . Nelegalitate.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel CRAIOVA-Sectia contencios-administrativ si fiscal Decizie nr. 1479 din data de 08.04.2015
Prin acțiunea formulată de reclamantul X reprezentat legal prin Sindicatul Administrației Publice Forța Legii , în calitate de polițist local s -a solicitat obligarea angajatorului la acordarea unor despăgubiri egale cu contravaloarea zilelor de muncă lucrate în zilele declarate libere potrivit legii.
Prin sentința nr.3549 din 10 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.14046/63/2014, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul X prin SINDICATUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE FORȚA LEGII, în contradictoriu cu pârâta POLIȚIA LOCALĂ CRAIOVA.
Împotriva sentinței nr. 3540 din 10 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.14046/63/2014, a formulat recurs SINDICATUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE FORȚA LEGII reprezentant legal al reclamantului X ,arătând că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident cazul de recurs prev.de art. 488 alin.1 pct.8 NCPC
În motivare recurentul arată că în calitate de funcționar public - polițist local, are o durată normală a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână - conform art. 33 al. 1 din Legea nr. 188/1999, rep., pe care însă în cadrul instituției pârâte o realizează în schimburi, în baza unui program rotativ de lucru de regulă de 8 ore /zi, de tip continuu, beneficiind de o repartizare a timpului de muncă în cadrul săptămânii cu două zile de repaus, în temeiul art. 33 alin. (1) din lege.
În perioada care face obiectul acestei cauze, recurentul-reclamant a lucrat, în cadrul schimbului normal de lucru, în zile de repaus săptămânal și de sărbători legale, în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.
Pentru această perioadă, prin legile speciale anuale de salarizare (Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011, OUG nr. 84/2012, OUG nr. 103/2013), legiuitorul a dispus ca tot personalul din sectorul bugetar care își desfășoară activitatea în zilele în care nu se lucrează "în cadrul schimbului normal de lucru" (sau în afara acestui cadru) să beneficieze de compensare cu timp liber corespunzător (plătit), noțiune asimilată celei de recuperare, prev. de art. 33 alin (2) teza I din Legea nr. 188/1999 rep.
Astfel, recurentului nu i s-a asigurat recuperarea prin timp liber corespunzător plătit a orelor astfel lucrate în perioada care face obiectul cauzei, așa cum prevede legea.
Măsura recuperării cu timp liber corespunzător este distinct prevăzută de lege prin dispozițiile art. 33 al.2 din Lg. 188/1999 rep.- și nu se referă la cele două zile libere (neplătite) la care toți funcționarii publici au dreptul săptămânal și la care și recurentul-reclamant avea dreptul în temeiul art. 33 al.1 din lege.
Datorită specificului activității de poliție locală, dar și programului său special de lucru - în schimburi, inclusiv weekend și sărbători legale, recurentul-reclamant avea în plus dreptul să se bucure de reglementarea distinctă a art. 33 alin. (2) din lege, în sensul de a primi recuperare (timp liber plătit) în zilele următoare, în care figura în grafic cu activitate.
Intimata-pârâtă a motivat în fața instanței, invocând personalul insuficient, aspect de natură a întări ipoteza necompensării acestor ore cu timp liber, pe care instanța trebuia să îl constate.
În concluzie, acțiunea formulată de recurent este întemeiată în drept, iar dreptul reclamantului la compensarea cu timp liber corespunzător a activității desfășurate de acesta în perioada care face obiectul litigiului, în cadrul schimbului normal de lucru, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale trebuie să fie constatat ținând seama de prevederile legale în vigoare în perioada care face obiectul litigiului, precum și de împrejurarea de fapt a necompensării acestor ore.
Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor Codului Muncii, a "normelor speciale de
reglementare a salarizării personalului plătit din fonduri publice"; și a dispozițiilor art.
117 din Legea nr. 188/1999, rep., recurentul a susținut că între temeiurile legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu există nicio incompatibilitate pe care instanța să-și fi motivat soluția de respingere a cererii.
. Referitor la afirmația că "polițistul local își desfășoară activitatea într-un
program de lucru atipic";, a arătat că acest considerent nu rezidă din niciun temei legal pe care instanța să-l fi identificat și care ar anula drepturile reclamantului consfințite prin lege, de a beneficia de compensare cu timp liber și, respectiv, de a fi despăgubit pentru prejudiciul material suferit prin neplata muncii prestate în beneficiul intimatei-pârâte.
Un ultim motiv de recurs vizează aplicarea greșită a disp. art. 42 din legea nr-188/1999 r , recurentul considerând că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii pentru prejudicii suferite de reclamant . Apreciază că este certă culpa angajatorului și prejudiciul suferit
Pentru aceste motive, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în drept, întemeiat pe prevederile legale mai sus invocate.
În temeiul prevederilor art. 411 noul Cod proc.civ., recurentul a solicitat judecarea în lipsă.
La data de 11 februarie 2015, intimata pârâtă Poliția Locală a Municipiului Craiova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de Tribunalul Dolj.
Recurentul reclamant nu a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.
Decizia Curții de Apel Craiova .
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Curtea, în acord cu instanța de fond, a constatat că sistemul de salarizare al polițiștilor locali este cel aplicabil personalului din sectorul bugetar, situație ce rezultă din prevederile art. 16 alin.1 din Legea nr. 155/2010 a poliției locale. În atare situație devin aplicabile prevederile art. 33 alin.1 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, conform cărora"; durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este, de regulă, de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână";.
În ceea ce privește incidența disp. alin. 2, potrivit cărora "pentru orele lucrate din dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice peste durata normală a timpului de lucru sau in zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperarea sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăși 360 intr-un an";, Curtea a constatat că, pe întreaga perioadă care face obiectul litigiului dedus judecății, salarizarea funcționarilor publici, categorie din care face parte și recurenta reclamantă, a fost reglementată, cum corect a reținut și instanța de fond, de Legea cadrul nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (perioada 01.01-31.12.2011), O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2010, pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare in domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor masuri financiare în domeniul bugetar (perioada 01.01.-31.12.2012), O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele masuri fiscal-bugetare (perioada 01.01.-31.12.2013), respectiv O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (perioada 01.01.-31.12.2014). Așadar, pentru perioada 2011-2014 sunt incidente aceste prevederi legale, dispozițiile art. 33 alin.2 din Legea nr. 188/1999 rămânând fără aplicabilitate.
Prin dispozițiile art. 9 alin.1 din Legea nr. 285/2010, art. 7 din Legea nr. 283/2011,art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, respectiv art. 9 alin.1 din O.U.G. nr. 103/2013 legiuitorul a stabilit că, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat in funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și in celelalte zile in care, in conformitate cu reglementările in vigoare, nu se lucrează, in cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber.
Din economia acestor dispoziții legale, rezultă, fără putință de tăgadă, că, în perioada dedusă judecății, pentru activitatea prestată, în cadrul schimbului normal de lucru, în zile de repaus săptămânal și sărbători legale, legiuitorul a prevăzut, ca unică formă de despăgubire doar acordarea de timp liber corespunzător. În aceste condiții, solicitarea recurentei reclamante de acordare a sumelor de bani (despăgubiri cum au fost intitulate de aceasta) corespunzătoare activității efectuate în zilele in care nu i s-a acordat compensarea cu timp liber este lipsită de fundament, singura modalitate de recompensare a activității prestate in aceste zile fiind acordarea de timp liber.
În ceea ce privește susținerea recurentului reclamant că intimata pârâtă avea obligația ca, în raport de disp. art. 33 alin. 2 teza I din Legea nr. 188/1999 să-i asigure recuperarea prin timp liber corespunzător plătit a orelor astfel lucrate în perioada care face obiectul litigiului, Curtea constată că este nefondată, întrucât, așa cum a reținut anterior, pe întreaga perioadă supusă judecății, salarizarea recurentei reclamante s-a făcut în temeiului actelor normative sus- menționate (ulterioare Legii nr. 188/1999), astfel că prevederile legale invocate nu-și mai găsesc aplicabilitatea.
Mai reține Curtea că prevederile legale privind salarizarea pentru perioada dedusă judecății nu fac distincție intre timp liber corespunzător plătit și timp liber corespunzător neplătit, ci impun acordarea de timp liber corespunzător.
Susținerea recurentului cum că, pentru perioada depusă judecății, pentru zilele de sărbători legale lucrate, intimata pârâtă avea obligația de a-i asigura compensarea cu timp liber corespunzător, adică timp liber plătit, fără a desfășura activitate este nefondată, pentru că, așa cum Curtea a expus anterior, singura modalitate de compensare a activității desfășurate în aceste zile este acordarea de timp liber corespunzător. Solicitarea acestuia de acordare a timpului liber corespunzător însă plătit echivalează, de fapt, cu acordarea sumelor de bani pentru activitatea prestată în aceste zile în situația în care intimata pârâtă nu-i acordă compensarea cu timp liber corespunzător.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Codului muncii, corect instanța de fond a reținut că nu-și găsesc aplicabilitatea. Astfel, în speța depusă judecății, în privința salarizării funcționarilor publici se aplică prevederile dispozițiilor legale privind salarizarea din sectorul bugetar iar nu cele din legislația muncii.
Sub aspectul reținerii de către instanța de fond a desfășurării de către polițistul local a activității într-un program de lucru atipic, respectiv ture sau schimburi, Curtea a reținut că acesta se stabilește de către conducerea direcției și că prestarea de către polițistul local a activității în ture sau schimburi pentru a acoperi activitatea de lucru 24 de ore din 24 rezultă din chiar obligațiile pe care acesta le are potrivit prevederilor Legii nr. 155/2010, dar și din scopul acestei legi.
Susținerea recurentului reclamant cum că aplicabile în cauză sunt prevederile art. 42 din Legea nr. 188/1999 este eronată. Astfel, în acord cu instanța de fond, Curtea a reținut că aceste prevederi legale conferă dreptul recurentului reclamant la pretinderea și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit, din culpa autorității ori instituției publice, în timpul atribuțiilor de serviciu, prejudiciu care nu are niciun fel de legătură cu drepturile de natură salarială ale funcționarului public.
În ceea ce privește greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 35 NCPC și, pe cale de consecință, greșita respingere ca inadmisibil a primului capăt de cerere, Curtea a constatat că recurentul reclamant a dorit să obțină doar acordarea de despăgubiri pentru activitatea prestată în zilele de repaus săptămânal sau în zilele de sărbători legale în care nu se lucrează, cerere în realizare de drepturi. Formulând un astfel de capăt de cerere, în realizarea dreptului, un alt capăt de cerere prin care se urmărește constatarea dreptului apare ca inadmisibil în raport de disp. art. 35 teza a II a NCPC, partea neavând deschisă și calea unei acțiuni în constatarea dreptului atunci când are deschisă calea unei acțiuni în realizarea aceluiași drept cum este cazul speței dedusă judecății.
A reținut Curtea că susținerea acesteia de îngrădire a dreptului de proprietate deoarece, în timpul său liber plătit, care trebuia să i se acorde prin grija intimatei pârâte ca timp efectiv liber, a fost pus să presteze activitate la instituție, fără a-i fi plătită, astfel având dreptul la despăgubiri este nefondată, recurentul reclamant neavând un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceasta nu este îndreptățită la acordarea de astfel de despăgubiri ci doar la compensarea cu timp liber.
Față de cele expuse, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză, contrar susținerii recurentului reclamant, nefiind incident motivul de recurs prev. de art. 488 alin.1 pct. 8 NCPC, astfel că, în temeiul disp. art. 496 alin.1 NCPC, va respinge calea de atac ca fiind nefondată.
| ← Distribuirea sumelor obţinute din valorificarea bunurilor... | Eliberare cauţiune în cazul nerespectării termenului... → |
|---|
