Garanţie imobiliară. Administratori. Natură comercială. Asociaţi. Nulitate
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1536 alin. (2) C. com., art. 3 alin. (11), art. 4, art. 56, art. 374-391 C. proc. civ., art. 1 pct. 1, lit. a), art. 84, art. 725 alin. (1), art. 7208 Legea nr. 31/1990, art. 110, art. 111, art. 131, art. 137, art. 186, art. 191
Creditul poate fi civil sau comercial. Dacă este făcut de un comerciant, creditul se socoteşte comercial. In speţă, se constată că creditul a fost acordat de recurenta-pârâtă, care este o bancă comercială. Art. 3 alin. (II) C. com. prevede că operaţiunile de bancă sunt acte comerciale.
Cum accesoriul urmează principalul şi cum, potrivit celor de mai sus, actul principal este de natură comercială, rezultă că şi contractul de ipotecă este tot de natură comercială, acesta garantând îndeplinirea unei obligaţii comerciale.
Pentru a se putea efectua un act de dispoziţie asupra unor imobile aparţinând societăţii comerciale trebuie să se întrunească o adunare generală, conform art. 110 şi urm. din Legea nr. 31/1990, în care hotărârea privind ipotecarea se ia de ambii acţionari.
C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 525/RC din 28 iunie 2002 (P.R. nr. 3/2003, p. 116-119)
Notă: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost republicată (M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004).
Reclamanta St.C. a chemat în judecată pe pârâţii B.A. şi St.I. pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de garanţie imobiliara din 5 mai 1994 şi restabilirea situaţiei anterioare, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinţa civilă nr. 359 din 11 martie 2002, Tribunalul Argeş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi să suporte, în solidar, cheltuielile de judecată în sumă de 5.150.000 lei.
în motivarea acestei soluţii s-a reţinut că prin contractul de garanţie imobiliară nr. 208 din 1994, SC P. SRL Piteşti, reprezentata de St.I. a garantat cu mai multe imobile (terenuri) împrumutul pe care l-a obtinut V.St. de la pârâta B.A. Piteşti.
Conform actului adiţional şi contractului de societate, asociaţii SC P. SRL Costeşti, cu atribuţii de administratori sunt St.C. şi St.I., aşa cum este precizat în art. 14.
La art. 17 din statutul societăţii se prevede că cei doi administratori au puteri egale în reprezentarea societăţii.
Reprezentarea părţilor la care se face referire priveşte aplicarea art. 67 şi urm. C. proc. civ., în care părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar şi mai priveşte art. 374-391 C. com., care reglementează mandatul comercial.
Cazul de faţă priveşte nerespectarea condiţiilor de fond prevăzute de art. 111 coroborat cu art. 186 din Legea nr. 31/1990 la încheierea actului de garanţie imobiliară de către unul din administratorii SC P. SRL Costeşti şi gajarea unor bunuri imobiliare aparţinând acesteia.
In societatea cu răspundere limitată hotărârea asociaţilor se ia în adunarea generală care va decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată, la fel ca şi asociaţii oricărei societăţi comerciale, pot face faţă operaţiilor cerute pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor societăţii, afară de restricţia impusă prin lege.
Restricţiile impuse prin lege în privinţa administratorilor societăţii şi atribuţiile acestora constau în aceea că deciziile privind funcţionarea societăţii se iau de adunarea asociaţilor care este organ de deliberare şi decizii al societăţii cu răspundere limitată.
Şi dacă există opoziţie împotriva hotărârii adunării generale conform art. 131, adunarea generală va decide conform art. 137 din Legea nr. 31/1990.
In consecinţă, asociatul ale cărui drepturi au fost încălcate poate cere în instanţă anularea hotărârii adunării asociaţilor în condiţiile prevăzute de lege pentru anularea hotărârilor adunării acţionarilor, reglementată de art. 191 din Legea nr. 31/1990.
Gajarea bunurilor mobile ale societăţii comerciale le-au efectuat fără existenţa hotărârii asociaţilor, aşa încât rezultă că nu există manifestarea de voinţă a persoanei juridice şi actele juridice făcute numai de unul dintre asociaţi nu se încadrează în limitele puterilor ce au fost conferite prin statut şi act adiţional.
Nerespectarea condiţiilor menţionate atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului menţionat şi nu produce efecte faţă de societatea comercială, fiind încheiat cu încălcarea legii.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta B.A., Sucursala Argeş, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, în cazul în care nu se va casa cu trimitere pentru încălcarea competenţei materiale.
Curtea a constatat ca hotărârea atacată a fost pronunţată după data de 2 mai 2001, când a avut loc o modificare a Codului de procedura civilă.
Conform art. 725 alin. (1), legea nouă se aplică din momentul intrării ei în vigoare, iar potrivit art. 7208 din acelaşi cod, „Hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii şi sunt supuse numai recursului”.
Ca urmare, întrucât partea a dat o denumire greşită cererii sale, aceasta va fi calificata ca recurs şi judecată ca atare în conformitate cu dispoziţiile art. 84 C. proc. civ.
Criticile aduse sentinţei au vizat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 (încălcarea competenţei altei instanţe) şi pct. 9 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greşită a legii).
Primul motiv de recurs nu este întemeiat întrucât, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, cauza de faţă este comercială şi neevaluabilă în bani, ceea ce atrage competenţa materială în primă instanţă a tribunalului, conform art. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Creditul poate fi civil sau comercial. Dacă este făcut de un comerciant, creditul se socoteşte comercial. Art. 3 alin. (11) C. com. prevede ca operaţiunile de bancă sunt acte comerciale.
Este adevărat ca textul menţionat nu a definit înţelesul noţiunii de operaţiune bancară. Dar, conform legii băncilor, prin întreprindere de bancă se înţelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârşi orice fel de operaţiuni asupra sumelor de bani, asupra creditelor şi asupra efectelor de comerţ. Este vorba de orice operaţiune bancară al cărei scop final consta într-un act de speculaţie făcut în mod organizat. Este aşa-zisul comerţ de bancă, care este un act comercial.
Acordarea creditului în cauză constituie deci un act de comerţ pentru consideraţiuni trase atât din conţinutul actului (operaţiunea încadrându-se la art. 3 alin. (11) C. com.) cât şi din calitatea de comerciant a băncii, calitate care, potrivit art. 4 C. com. creează prezumţia legală că toate actele sale sunt de natură comercială. Este adevărat că creditul a fost acordat unei persoane fizice, care nu este comerciant, fapt necontestat. Dar art. 56 C. com., prevede ca actul de comerţ este guvernat de legile comerciale, chiar când cealaltă parte contractantă este un necomerciant.
Unitatea contractului face necesară aplicarea unei singure legi.
în ceea ce priveşte contractul de garanţie imobiliară în litigiu, în principiu acesta este un act civil. însă acesta este accesoriu raportului juridic principal, acela de creditare - fiind menit să garanteze rambursarea creditului către bancă de către creditorul V.St., banca apărându-se astfel împotriva eventualei insolvabilităţi a acestuia.
Cum accesoriul urmează principalul şi cum actul principal este de natură comercială, rezultă că şi contractul de ipotecă este tot de natură comercială, acesta garantând îndeplinirea unei obligaţii comerciale.
Ca urmare, prima critica nu este întemeiată.
Nici motivul de nelegalitate a sentinţei nu poate fi primit.
Este adevărat că hotărârea a fost dată de instanţa de fond ca definitivă deşi, aşa cum s-a arătat deja, aceasta este susceptibilă de a fi atacată cu recurs. Dar acest fapt nu poate conduce la modificarea soluţiei întrucât menţionarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a faptului că este definitivă, deşi legea prevede altfel, nu împiedică părţile nemulţumite să formuleze recurs, deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt determinate de lege şi nu de instanţa de judecată.
Este vorba de principiul legalităţii căii de atac.
Pe fondul cauzei, s-a constatat, de asemenea, ca sentinţa este legală.
Aşa cum rezultă şi din hotărârea recurată, intimata-reclamantă a fost asociată la SC P. Costeşti împreună cu St.I., fiecare deţinând 50% din capitalul social şi având calitatea de administrator cu puteri legale de reprezentare a societăţii.
Contractul de garanţie imobiliară asupra unor imobile aparţinând societăţii comerciale respective a fost încheiat cu recurenta-pârâta numai de către unul din asociaţi, respectiv St.I. Ne găsim în prezenţa unui act de dispoziţie. Pentru încheierea acestuia St.I. nu a avut mandat special de la celălalt asociat, mandat impus de dispoziţiile art. 1536 alin. (2) C. civ. potrivit cărora „când este vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte ce trec peste administraţia ordinară, mandatul trebuie să fie special”.
Pe de alta parte, la capitolul IV .Administrarea şi conducerea societăţii” din contractul de societate, cei doi asociaţi au convenit ca organul suprem de conducere al societăţii este adunarea generală a asociaţilor care decide prin vot reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor.
Ca urmare, pentru a se putea efectua un astfel de act de dispoziţie asupra unor imobile aparţinând societăţii comerciale, trebuie să se întrunească o adunare generală conform art. 110 şi urm. din Legea nr. 31/1990, în care hotărârea privind ipotecarea să se ia de ambii asociaţi. Aceasta obligaţie este prevăzută şi de art. 186 şi art. 187 din legea amintită.
în speţă, intimata-reclamantă a susţinut că o astfel de hotărâre nu a fost luată, şi de altfel, nici nu s-a ţinut o adunare generală care să aibă pe ordinea de zi problema respectivă.
Aceasta susţinere nu a fost infirmată cu probe pe tot parcursul procesului.
Dimpotrivă, intimatul St.I. a precizat că nu a considerat necesar să comunice asociatei sale existenţa contractului de ipotecă „dispunând de bunurile
menţionate în act ca atare”, act de care asociata a luat cunoştinţă numai o dată cu începerea executării.
Nici recurenta-pârâtă nu contestă lipsă hotărârii adunării generale pentru ipotecarea bunurilor societăţii, dar face trimitere la prevederile art. 75 din legea societăţilor comerciale.
Acest articol prevede că dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv.
Dar textul respectiv nu are incidenţă decât în cazul societăţilor comerciale în nume colectiv, nu şi în a acelora cu răspundere limitată (pentru că textul se regăseşte la capitolul II „Societăţile în nume colectiv”).
Faptul că în contractul de societate s-a prevăzut că ambii administratori au puteri egale de reprezentare a societăţii, nu poate conduce la concluzia că, fară o hotărâre a adunării generale, oricare din administratori poate face acte de dispoziţie asupra imobilelor din capitalul social. Dacă s-ar aprecia altfel, s-ar ajunge la situaţia ca oricare dintre administratori să dispună de orice bunuri ale societăţii, după bunul său plac, ceea ce din economia Legii nr. 31/1990, rezultă că nu a fost în intenţia legiuitorului. Concluzia care se impune este aceea că clauza respectivă se referă exclusiv la actele de administrare - respectiv operaţiunile necesare exercitării comerţului societăţii - nu şi la cele de dispoziţie, cum este cel în litigiu. Numai în primul caz voinţa individuală a unui administrator se conformează cu voinţa socială.
în raport de aceste considerente, în mod legal s-a dispus admiterea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de garanţie reală imobiliară.
| ← Creanţe bancare neperformante. Radierea unei ipoteci.... | Deschiderea procedurii falimentului. Efecte. Constituirea de noi... → |
|---|
