Contract de credit bancar semnat de către un salariat al băncii în cadrul delegării de sarcini de serviciu. Contract de ipotecă semnat de un delegat al băncii având procură neautentică. Sancţiuni.
| Comentarii |
|
Legea nr. 26/1990 C. civ., art. 948, art. 1772 Decretul nr. 31/1954, art. 35 Legea nr. 33/1991, art. 4 alin. (2)
Persoanele care au semnat contractele de credit pentru bancă au fost legal abilitate de reprezentanţii săi legali, şi anume de preşedinte şi vicepreşedinte. Prin executarea de către bancă a obligaţiilor asumate prin contractele de credit, acestea au intrat în circuitul civil, creând în sarcina intimatei obligaţia restituirii împrumuturilor la scadenţă. Chiar dacă contractele de credit s-ar fi încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor încredinţate salariatului băncii, cauza de nulitate ar fi fost cel mult o cauză de nulitate relativă, care oricând putea fi confirmată expres sau tacit prin executarea actului anulabil, fapt împlinit în speţă, prin acordarea împrumuturilor. Oricum, partea lezată ar fi fost apelanta, care ar fi fost îndreptăţită să invoce nulitatea relativă şi nu absolută a acestor contracte.
Tot astfel, dacă contractele de credit ar fi fost semnate de o persoană necompetentă, semnarea de către persoana competentă putea fi oricând confirmată, precum în speţă, de către părţile contractante, prin executarea obligaţiilor asumate.
Cu privire la contractul de ipotecă trebuie făcută distincţia între delegarea cu atribuţii în cadrul raporturilor de serviciu şi reprezentarea convenţională, situaţie în care, pentru semnarea convenţiei de ipotecă,
salariatul băncii nu avea nevoie de procură autentică. Cerinţa formulei autentice a procurii este o condiţie indispensabilă în cazul în care mandatarul este o persoană străină, un terţ faţă de cel în numele şi pentru care se încheie actul juridic. Numai consimţământul celui ce constituie ipoteca trebuie exprimat în formă autentică, creditorul putând să-şi manifeste consimţământul în orice formă.
C.A. Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 75 din 26 martie 2002 (C.A.B.P.J.C 2002 p. 67-70)
Nota 1: Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului a fost republicata (M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998).
Nota 2: Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară a fost abrogată de Legea nr. 58/1998 (M. Of. nr. 121 din 23 martie 1998).
Reclamanta SC E. SRL în contradictoriu cu Banca X a solicitat să se constate nulitatea absolută a convenţiei de credit nr. 75 din 8 mai 1996, a convenţiei de credit nr. 207 din 22 decembrie 1995 şi a actelor subsecvente, şi anume actul adiţional nr. 1 din 22 decembrie 1995 şi a contractului de ipotecă asupra uzufructului autentificat sub nr. 372 din 28 decembrie 1995.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 4921 din 13 septembrie 2001 a admis cererea formulată de reclamantă şi s-a constatat nulitatea absolută a convenţiilor de credit nr. 75/1996 şi nr. 207/1995 şi a contractului de ipotecă nr. 372/1995.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de fond a reţinut că actele nu au fost semnate de cei doi împuterniciţi conform Legii nr. 33/1991 şi că în cazul contractului de ipotecă era nevoie ca reprezentarea societăţii creditoare să se fi făcut cu procură specială autentică.
împotriva sentinţei civile sus-arătate , pârâta a formulat apel.
Prin decizia civilă nr. 72 din 22 ianuarie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, apelul a fost admis şi sentinţa apelată a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă aceleiaşi instanţe spre rejudecare, în temeiul art. 297 C. proc. civ., reţinându-se că pârâta nu a fost legal citată.
în urma rejudecării cauzei, prin sentinţa civilă nr. 3542 din 25 aprilie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în dosarul nr. 2214/2001, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, în sensul că s-a respins ca neîntemeiată doar cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului nr. 207 din 22 decembrie 1995, reţinându-se că acest act s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1991.
în motivarea apelului s-a arătat că potrivit art. 29 lit. b) din statutul băncii, consiliul de administraţie stabileşte regimul semnăturilor şi al împuterniciţilor în cadrul băncii; în acest cadru legal a fost emisă Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 92/1996 privind activitatea de acordare a creditelor şi nota internă privind fluxul documentelor necesare în vederea întocmirii şi aprobării dosarului de credit pentru clienţi. Astfel, mandatul special al d-nei V.B. s-a acordat de adunarea generală a acţionarilor. în concluzie, la cererea intimatei, banca s-a angajat să acorde un credit în valută prin decizia Comitetului de direcţie din data de 3 mai 1996. Legea nr. 33/1991 nu dispune expres asupra acestei cauze de nulitate absolută, instanţa urmând să stabilească care este interesul ocrotirii de legiuitor prin norma de la art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, şi anume dacă este vorba de un interes general şi este vorba de nulitate absolută sau este vorba de un interes individual şi nulitatea este relativă; astfel, apelanta consideră că, în speţă, este vorba de o nulitate relativă şi, faţă de momentul invocării, este prescrisă. Afirmaţia că persoanele care au semnat contractul de credit trebuiau să fie menţionate în registrul comerţului nu este întemeiată în raport de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, republicată. Contractul de ipotecă s-a încheiat cu respectarea prevederilor legale în faţa notarului public.
Intimata a depus cerere de aderare la apel prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul constatării nulităţii absolute şi a contractului de credit nr. 207/1996, arătând în motivare că Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 92 din 23 ianuarie 1996 a băncii nu este înregistrată la oficiul registrului comerţului pe calea unui act adiţional şi nu modifică actul constitutiv, că angajarea băncii se face numai de către doi conducători de bancă (preşedinte şi vicepreşedinte) şi că lipsa semnăturii acestora prezumă lipsa consimţământului băncii la încheierea actelor juridice, fiind încălcate dispoziţiile art. 948 pct. 2 C. civ. Contractul de ipoteca este nul cât timp mandatul nu este dat reprezentantului legal, nulitatea absolută putând fi invocată de oricine şi oricând, iar prejudiciul nu trebuie dovedit.
Intimata a depus cerere prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi a tuturor persoanelor semnatare ale apelului declarat de Banca X, motivat de faptul că la data declarării apelului conducerea băncii fusese încredinţată administratorului judiciar, SC C. SRL.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins excepţia privind lipsa calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare ale apelului ca nefondată, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi pe fond a respins acţiunea ca nefondată, a respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de intimată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare ale apelului Băncii X, Curtea a reţinut că apare nefondată de vreme ce administratorul judiciar şi-a însuşit apelul promovat de Banca X.
Pe fond, Curtea a reţinut că, potrivit contractelor de credit nr. 75 din 8 mai 1996, nr. 207 din 22 decembrie 1995 şi actul adiţional nr. 1 din 22 decembrie 1995, intimata SC E. SRL a fost beneficiara unor împrumuturi acordate de către apelanta Banca X.
Pentru garantarea obligaţiilor aferente contractului de credit nr. 207 din 22 decembrie 1995 s-a încheiat contractul de ipotecă asupra uzufructului autentificat sub nr. 372 din 28 decembrie 1995.
Este de necontestat că apelanta a acordat împrumuturile executându-şi obligaţiile asumate prin contractele de credit, situaţie în care acestea au intrat în circuitul civil, creând şi în sarcina intimatei obligaţia restituirii împrumuturilor la termenele scadente convenite, obligaţie îndeplinită parţial.
Prin urmare, chiar dacă, ipotetic discutând, contractele de credit s-ar fi încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor încredinţate, cauza de nulitate ar fi fost cel mult o cauză de nulitate relativă, ce putea fi oricând confirmată expres sau tacit prin executarea actului anulabil, fapt împlinit în speţă, prin acordarea împrumuturilor.
Tot astfel, dacă contractele de credit ar fi fost semnate de o persoană necompetenta, semnarea de către persoana competentă putea fi oricând confirmată, precum în speţă, de către părţile contractante, prin executarea obligaţiilor asumate.
în fine, în situaţia în care contractele de credit nu ar fi fost semnate de reprezentanţii legali ai apelantei, partea lezata ar fi fost apelanta, care ar fi fost îndreptăţită să invoce nulitatea relativă şi nu absolută a acestor contracte. Pe de altă parte, interesul acţiunii promovate nu este licit, serios şi real, întrucât consecinţa nulităţii absolute a contractelor de credit are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioara, ceea ce presupune că intimata ar trebui să restituie împrumuturile primite şi, după caz, despăgubiri, dacă s-au produs.
Deosebit de cele arătate, coroborând dispoziţiile Legii nr. 33/1991 cu art. 7.4 din contractul de societate al Băncii X, cu procesul-verbal din 18 ianuarie 1996 al Adunării Generale a Acţionarilor Băncii X, cu art. 6 din Hotărârea nr. 92/1996 a Consiliului de administraţie privind activitatea de acordare a creditelor în Banca X şi cu art. 29 lit. b) din Statutul băncii, Curtea a reţinut că persoanele care au semnat contractele de credit pentru bănea au fost legal abilitate de reprezentanţii săi legali şi anume de preşedinte şi vicepreşedinte. Altminteri, până la semnarea contractelor de credit, de la cererea intimatei privind acordarea împrumuturilor solicitate, întreaga procedură
pentru avizare şi aprobare a fost analizată de către reprezentanţii legali ai băncii şi de către organele colective precum Comitetul de direcţie.
Persoanele abilitate să semneze contractele de credit în locul preşedintelui şi vicepreşedintelui nu trebuie să se înregistreze la registrul comerţului potrivit dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, republicată, întrucât în asemenea situaţii este vorba de delegare de sarcini de serviciu ale conducătorilor băncii în sarcina unor salariaţi cu pregătire corespunzătoare să semneze în locul acestora şi pentru aceştia, răspunderea pentru asemenea delegări revenind conducătorilor instituţiei.
Concluzionând, contractele de credit au fost legal semnate de persoanele abilitate de conducătorii băncilor în temeiul Legii nr. 33/1991 cu referire la regulamentul propriu de funcţionare (statut, contract).
în ceea ce priveşte contractul de ipotecă, deosebit de cele sus-menţionate, ca act subsecvent contractului de credit, trebuie arătat că acesta are o natură juridică deosebită.
Se susţine în mod greşit că acest contract ar fi lovit de nulitate absolută pe motiv că banca a semnat convenţia în baza unei împuterniciri de reprezentare care nu îmbracă forma autentică (în faţa notarului), întrucât trebuie făcută distincţia între delegarea de atribuţii în cadrul raporturilor de serviciu şi reprezentarea convenţională, situaţie în care pentru semnarea convenţiei de ipotecă salariatul băncii nu avea nevoie de procură atentică.
Cerinţa formei autentice a procurii este o condiţie indispensabilă în cazul în care mandatarul este o persoană străină, un terţ faţă de cel în numele şi pentru care se încheie actul juridic.
în cazul în care însă actul s-a încheiat de organele persoanei juridice, potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, acesta este considerat a fi actul persoanei juridice însăşi. Aşadar, cât timp organele de conducere ale băncii au delegat în mod expres atribuţia de a semna contractul unui salariat subordonat pentru îndeplinirea acestei atribuţii în locul conducătorilor în numele şi pe seama persoanei juridice - banca nu se nasc raporturi contractuale de mandat între bancă şi cel ce a fost delegat, aceste raporturi născute din delegarea de atribuţii fiind raporturi de muncă, cu specificul că ele au şi un efect de reprezentare. Or, raporturile de muncă cu referire expresă la sarcinile de serviciu nu se încheie în formă autentică, forma actului fiind cerută cel mult ad probationem.
în fine, trebuie arătat faptul că numai consimţământul celui care constituie ipoteca trebuie exprimat în formă autentică, creditorul putând să-şi manifeste consimţământul în orice formă.
Prin urmare, contractul de ipotecă este valabil încheiat chiar dacă creditorul nu ar fi fost reprezentat sau indiferent cum ar fi fost el reprezentat şi
numai lipsa consimţământului debitorului ipotecar în formă autentică duce la sancţiunea nulităţii absolute a contractului de ipotecă. Ar fi valabil exprimat şi ulterior consimţământul creditorului pentru constituirea ipotecii, fie printr-un înscris sub semnătură privată, fie tacit, lipsa consimţământului autentic al creditorului neputând fi invocată de debitorul ipotecar, întrucât nu i s-a creat nici un prejudiciu.
în concluzie, în raport de dispoziţiile art. 1772 C. civ., numai consimţământul debitorului trebuie exprimat în forma autentică, întrucât contractul de ipotecă este un contract unilateral şi deci autenticitatea se cere numai din partea celui ce se obligă în interesul creditorilor şi al terţilor.(irevocabilă prin nerecurare).
| ← Deschiderea procedurii falimentului. Efecte. Constituirea de noi... | Act autentic. Contract de ipotecă. Prezumţie de validitate.... → |
|---|
