Imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Cerere în despăgubiri formulată pe cale dreptului comun. Admisibilitate
| Comentarii |
|
Este inadmisibilă cererea de obligare a statului la plata de despăgubiri pentru imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950 formulată pe calea dreptului comun.
Secţia I civilă, Decizia nr. 1588 din 13 iunie 2012
Prin decizia civilă nr. 58/8.02.2012 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6544/55/2011 a fost respins apelul declarat de reclamanta A.E. împotriva sentinței civile nr. 9918/11.10.2011 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 6544/55/2011 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că prima instanță a făcut corecta aplicare a dispozițiilor legale la starea de fapt reținută în cauză și a respins cererea de chemare în judecată, după cum urmează:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Arad, nr. 12.
în motivare, a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către statul român de la antecesorii cedentului S.L., în baza Decretului nr. 92/1950. Având în vedere că între timp imobilul a fost înstrăinat unor cumpărători de bună - credință, restituirea sa în natură este imposibilă.
în aceste condiții, intervine răspunderea delictuală a Statutului Român pentru preluarea nelegală, răspundere ce este antrenată sub forma despăgubirilor constând în valoarea de circulație a imobilului din litigiu. Potrivit art. 12 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 4/2009, răspunderea delictuală a Statului, în aceste condiții, este antrenată prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice, obligat la plata despăgubirilor.
Calitatea de moștenitor a lui S.L. după defuncții proprietari rezultă din sentința civilă nr. 5363/19.10.2004, pronunțată de Judecătoria Arad în dosar nr. 5829/2004, irevocabilă. Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 06.08.2010, numitul S.L. a transmis reclamantei toate drepturile litigioase pe care le are față de Statul Român.
în drept, a invocat dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., raportat la art. 12 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 4/2009.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că autorul reclamantei de la care aceasta a cesionat dreptul dedus judecății în prezentul dosar este, alături de numitul S.Ș., moștenitorul foștilor proprietari ai imobilului; la data de 6 iunie 1959, statul român a naționalizat imobilul în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar în 1999 l-a vândut în baza Legii nr. 112/1995.
Instanța a mai reținut că autorul reclamantei nu se prevalează, în prezenta cauză, de vreun alt demers pe care să-l fi efectuat pentru restituirea bunului naționalizat ori pentru acordarea vreunei compensații, ci invocă dreptul de proprietate stins prin naționalizare și răspunderea delictuală generală, astfel că pretenția reclamantului de obligare a Statului Român la plata sumei de 30.000 de euro este nefondată.
în acest sens, unul și același raport juridic civil nu poate fi reglementat decât de o singură normă civilă substanțială, câtă vreme acesta semnifică „relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil”; de aceea, atunci când pentru un caz stabilit expres de lege s-a edictat o regulă anume, ea îi este aplicabilă exclusiv și prioritar față de regula incidentă în cazurile nemenționate expres (specialia generalibus derogant).
Judecătoria a mai reținut că temeiul pretenției reclamantului este un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, pentru o atare ipoteza s-a edictat Legea nr. 10/2001 republicată. Astfel, în aprecierea existenței sau inexistenței unui drept de opțiune al reclamanților între calea prescrisă de Legea nr. 10/2001 și cea întemeiată pe dreptul comun, instanța a avut în vedere decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în interesul legii.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond admiterea acțiunii, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ..
în susținerea apelului, a arătat că instanța în mod eronat a respins acțiunea considerând ca este vina sa că nu a înțeles să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că, în condițiile în care exista o lege reparatorie specială, reclamanta nu are posibilitatea de a urma calea dreptului comun.
Apelanta a apreciat ca fiind nelegală soluția pronunțată și a susținut că instanța supremă a statuat că, în condițiile in care exista conflict între Legea nr. 10/2001 si dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenție, se dă, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritate normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/18.05.1994, face parte din dreptul intern, așa cum stabilește art. 11 alin. (2) din Constituție. De asemenea, Curtea a statuat că, pentru cazul in care nu mai este posibilă restituirea in natură a bunului preluat abuziv de stat, iar masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, urmează sa se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri actuale și egale cu valoarea de piața imobiliară a bunului.
Apelanta a subliniat că Decizia nr. 33/2008 citată de către instanță a prevăzut expres ca „prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun” .
Pe de alta parte, apelanta a apreciat că instanța a greșit si sub aspect procedural, deoarece a dispus efectuarea unei expertize in condițiile in care era evident că nu a intenționat să intre in soluționarea fondului cauzei și a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității, fără ca măcar sa fie invocata sau pusa in discuție din oficiu.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate de apelantă și în cadrul stabilit de art. 294-296 C.proc.civ., tribunalul a apreciat că nu este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordarea despăgubirilor fiind reglementată de o lege specială, Legea nr. 10/2001 republicată, însă înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, a stabilit că acest „concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant chiar daca acesta nu este prevăzut expres in legea specială”.
De asemenea dispozițiile art. 2 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană prevăd expres că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor in conformitate cu interesul general; or, Legea nr. 10/2001 este tocmai un astfel de act normativ, iar interesul general al oricărui stat este acela de a asigura stabilitatea si securitatea circuitului civil.
împotriva deciziei a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la Judecătoria Arad.
în motivare, a invocat greșita respingere a apelului și menținerea sentinței în baza excepției inadmisibilității.
Astfel, prima instanță a respins această excepție prin încheierea de ședință din 7.06.2011, termen la care instanța a procedat la administrarea de probe, creând reclamantei impresia că acțiunea va fi admisă și impunându-i plata expertizei.
A invocat incidența Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, necesitatea dezdăunării pentru lipsirea de proprietate și încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A făcut referire la practica instanței europene a drepturilor omului potrivit căreia omisiunea de a solicita bunul în baza Legii nr. 10/2001 nu împiedică reclamantul să-l revendice pe calea dreptului comun.
în drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 alin. (2) C.proc.civ., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța a reținut că:
Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad la plata sumei de 30.000 euro (sau echivalent în lei) reprezentând contravaloarea imobilului preluat în baza Decretului nr. 92/1950 de statul român de la antecesorii cedentului drepturilor litigioase asupra imobilului, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Cum în mod corect au reținut instanțele, după apariția Legii nr. 10/2001, despăgubirile pentru imobilele abuziv preluate de stat (imobilul în litigiu intrând sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) pot fi solicitate doar în condițiile acestei legi.
Astfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a avut loc o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra România în ceea ce privește noțiunea de „bun”, instanța europeană a drepturilor omului statuând că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).
Astfel, persoana care nu deține un „bun actual” în sensul celor mai sus reținute - situația în cauză - are posibilitatea de a obține reparații doar în condițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, în acest sens dispunând și înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008.
Or, nici reclamanta și nici cedentul nu au urmat procedura reglementată de legea specială și nu au făcut dovada că ar fi exceptați de la prevederile ei și nici nu au invocat un motiv mai presus de voința lor care să îi fi împiedicat să procedeze în acest sens.
Sunt neîntemeiate susținerile recurentei vizând încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție referitoare la un proces echitabil, câtă vreme, conform celor mai sus arătate, proprietarii deposedați aveau fie posibilitatea de a urma calea specială reglementată de Legea nr. 10/2001, cale supusă cenzurii instanțelor judecătorești, fie pe cea de a invoca - potrivit celor mai sus-arătate - exceptarea de la aplicarea legii speciale sau imposibilitatea de a urma prevederile acestei legi.
în continuare, instanța reține că prin încheierea de ședință din 7.06.2011, prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității, ci a încuviințat efectuarea unei expertize în vederea stabilirii valorii imobilului în consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei potrivit cu care măsurile procedurale dispuse de instanță ar fi fost de natură să creeze impresia că acțiunea va fi admisă; pe de altă parte, achitarea contravalorii expertizei nu a fost impusă de instanță în mod discreționar ci în baza normelor legale, reclamanta având posibilitatea să conteste cuantumul onorariului datorat expertului sau, în manifestarea principiului disponibilității, să refuze achitarea onorariului.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ. raportat la art. 304, art. 306 alin. (2) C.proc.civ., instanța a respins recursul declarat de reclamantă.
| ← Cerere de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent.... | Legea nr. 10/2001. Cerere de restituire în natură. Obligaţie... → |
|---|
