Legea nr. 10/2001. Cerere de restituire în natură. Obligaţie stabilită în sarcina unităţii deţinătoare prin hotărâre judecătorească. Condiţie pentru restituire
| Comentarii |
|
Pentru ca unitatea deţinătoare obligată irevocabil la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului să poată fi obligată la restituire în condiţiile Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, este necesar ca bunul să se găsească în patrimoniul său.
Secţia I civilă, Decizia nr. 1552 din 13 iunie 2012
Prin sentința civilă nr. 318/31.01.2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5739/30/2011 au fost respinse petitele având ca obiect restituire în natură a terenului de 391 mp. înscris în C.F. 20, dezmembrare și rectificare carte funciară, formulate de reclamantele M.M.-M. și N.M.-L. împotriva pârâtei SC A. SA Timișoara; s-a luat act de renunțarea la judecata cererii având ca obiect acordare despăgubiri.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamantele au solicitat în contradictoriu cu pârâta restituirea în natură a suprafeței de 391 mp, teren rezultat în urma dispunerii dezmembrării parcelei situată în Timișoara, evidențiată în C.F. nr. 20 în două parcele distincte, una dintre parcele având suprafața de 391 mp. și înscrierea în evidențele C.F. a situației nou create după dezmembrare, radierea dreptului de proprietate al pârâtei și înscrierea dreptului de proprietate în C.F.; acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren de 17 m.p. care nu poate fi restituită în natură.
în motivare, au învederat că prin decizia civilă nr. 352 din 28 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 3009 din 15 mai 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Timișoara și pârâta SC A. S.A., anularea Dispoziției nr. 1175, fiind obligată totodată SC A. SA să emită o nouă dispoziție motivată de restituire în natură a terenului liber - imobil situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 20 și să propună despăgubiri pentru suprafața de teren de 17 m.p. ce nu poate fi restituită în natură.
Cu toate că a fost obligată să procedeze la emiterea dispoziției, pârâta nu a procedat în consecință. Lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat. Fiind în prezența unei obligații civile perfecte și nu a uneia aflată sub condiție potestativă pură, care să depindă de voința entității notificate, reclamantele au considerat că sunt îndreptățite a solicita instanței de judecată restituirea în natură a suprafeței de 391 mp. și acordarea de despăgubiri pentru 17 mp., aceasta putându-se substitui pârâtei care refuză să dea curs hotărârilor mai sus evocate într-un termen rezonabil. Dacă o asemenea obligație a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească anterioară, aflată sub puterea lucrului judecat - așa cum este cazul și în speța de față - iar entitatea deținătoare a imobilului persistă în refuzul său de a soluționa notificarea, persoana îndreptățită are, în spiritul dreptului comunitar, liberul acces în justiție pentru valorificarea drepturilor civile subiective recunoscute deja, cu caracter reparator, de Legea nr. 10/2001. In acest sens s-a pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007.
în drept, și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
La termenul de judecată din 31.01.2012 reclamantele au renunțat la judecata petitului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 17 mp teren care nu poate fi restituită în natură.
Din actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut că prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, pârâta SC A. SA a fost obligată în sensul arătat de reclamante.
în motivare, s-a reținut că pârâta este actuala deținătoare a terenului care este în parte liber și poate fi restituit în natură, în situația în care se află în prezent, conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosar, mai puțin 17 mp.
în decizia de recurs care a menținut hotărârea anterior prezentată s-a stabilit că în speță este aplicabil textul în forma veche a art. 27 din Legea nr. 10/2001 care permitea restituirea în natură în ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil. S-a înlăturat și argumentul pârâtei legat de faptul că, între timp, în anul 2004, pe parcursul derulării procesului de față, recurenta a înstrăinat terenul în litigiu.
într-adevăr, din cartea funciară rezultă că la data de 28.06.2004 s-a întabulat dreptul de proprietate al SC I.B. SA cu titlu de cumpărare.
Contractul de vânzare cumpărare care a stat la baza acestei înscrieri este depus la dosar, dintr-una din clauzele lui rezultând că imobilul se vinde pendinte de soluționarea procesului civil înregistrat sub nr. 19555/2002 și notat în C.F. sub nr. B9.
Deși reclamantele au încercat să acrediteze ideea conform căreia această clauză are sensul că înstrăinarea imobilului se produce doar dacă nu se dispune restituirea în natură a terenului, în dosarul la care se face trimitere de către părțile convenției, tribunalul a constatat că există mai multe impedimente pentru a valida această ipoteză și a admite acțiunea de revendicare.
Mai exact, deși se susține că transmiterea dreptului de proprietate nu s-a produs pentru că s-a dispus restituirea în natură prin decizia nr. 352/A/28.06.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, din mențiunile cărții funciare rezultă că transmiterea a avut loc, pentru că s-a întabulat dreptul de proprietate al dobânditorului, fără nicio sarcină sau altă observație în partea a treia.
în al doilea rând, interpretarea clauzei respective din contract nu poate avea loc în absența unei părți a acestuia, pentru că s-ar ajunge la încălcarea dreptului la apărare, parte esențială a principiului contradictorialității. Dacă s-ar accepta teza contrară, s-ar ajunge la deposedarea unui terț de imobilul proprietatea sa, fără ca acesta să fi avut cel puțin dreptul de a se apăra.
în al treilea rând se observă că vânzătorul și cumpărătorul au avut în vedere alt dosar, al cărui conținut nu a fost adus la cunoștința instanței. Astfel, cauza în care reclamantele au obținut obligarea pârâtei la restituirea în natură a avut numerele de dosar nr. 12591/C/2002 în primă instanță, nr. 39712/1/2004 în apel, nr. 7626/1/2007 în recurs, în timp ce în contract se face trimitere la dosarul nr. 19555/2002.
Tribunalul a mai apreciat că reclamantele au un titlu executoriu împotriva pârâtei SC A. SA, iar conținutul deciziei menționate permite apelarea la metoda constrângerii debitorului să își execute obligația într-un dintre modalitățile prevăzute de C.proc.civ.
Rezultă din argumentele expuse că instanța de judecată nu mai poate, în cadrul procesual fixat, în baza temeiului invocat, Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, să dispună restituirea în natură a terenului liber, reclamantele urmând să acționeze în consecință.
împotriva sentinței au declarat recurs în termen reclamantele care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând, în principal, casarea cu trimitere a hotărârii la prima instanță sau, în subsidiar, modificarea ei cu consecința admiterii acțiunii.
în susținerea recursului, au invocat că motivarea sentinței este contradictorie, câtă vreme, pe de o parte, instanța a reținut cele avute în vedere de înalta Curte de Casație și Justiție (precum că restituirea în natură este posibilă, făcând abstracție de înstrăinarea sa) iar, pe de altă parte, face o interpretare proprie a clauzei din contractul de vânzare-cumpărare potrivit cu care înstrăinarea imobilului se realizează pendinte de soluționarea procesului civil având ca obiect restituirea în natură a imobilului ce face obiect al prezentului litigiu.
Au învederat că pârâta a fost irevocabil obligată la emiterea dispoziției, iar validarea refuzului acesteia de restituire a imobilului nu poate rămâne nesancționată decât cu încălcarea accesului la justiție, Decizia nr. XX/2007 și, respectiv, 3838/11.06.2008 fiind incidente.
Au învederat că se impune casarea sentinței întrucât instanța nu a procedat, așa cum reclamantele au solicitat, la administrarea probei cu expertiza topografică, necesară individualizării parcelei solicitate.
în drept, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C.proc.civ., art. 3041C.proc.civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 3041, 306 alin. (2) C.proc.civ., față de dispozițiile art. 299 și următoarele C.proc.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța a reținut că prin decizia civilă nr. 352/28.06.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 39712/1/2004, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3009/15.05.2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 7626/1/2007, a fost obligată pârâta din prezenta cauză să emită în beneficiul reclamantelor dispoziție de restituire în natură a terenului liber situat în Timișoara, înscris în C.F. 20 și să propună despăgubiri pentru suprafața de 17 mp. ce nu poate fi restituită în natură.
Pe de altă parte, în cauza de față nu s-a contestat că pe parcursul derulării litigiului anterior, terenul în litigiu a fost înstrăinat de pârâta SC A. SA către SC I. B. SA Timișoara, împrejurare reținută de instanța de recurs prin decizia sus-menționată.
Corespunde realității că, potrivit Deciziei nr. XX/2007 dată de înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, în caz de refuz al unității deținătoare de a răspunde la notificare, instanța de judecată poate dispune direct asupra restituirii în natură a imobilului.
Se observă, însă, că posibilitatea restituirii în natură presupune ca unitatea notificată să poată fi în măsură să predea bunul, respectiv să fie în măsură să dispună de acest bun.
Or, în cauză, pârâta SC A. SA nu mai are nici calitatea de proprietar al imobilului în litigiu și nici pe cea de deținător în sensul Legii nr. 10/2001, dată fiind înstrăinarea săvârșită în anul 2004, conform celor mai sus-arătate.
Este adevărat că înstrăinarea unui imobil în legătură cu care s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 este sancționată cu nulitatea absolută (art. 20 din Legea nr. 10/2001, art. 20 pct. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 498/2003 în forma în vigoare la data încheierii contractului), nulitate ce are ca efect reîntoarcerea imobilului în patrimoniul vânzătorului care, astfel, își poate îndeplini obligația de restituire către persoana îndreptățită însă, în cauză, o cerere în nulitatea contractului nu a fost formulată, iar actualul proprietar al bunului nu a fost împrocesuat.
în consecință, reținând înstrăinarea bunului - a cărui restituire în natură a fost dispusă de instanțe - ca impediment al admiterii prezentei cereri de chemare în judecată, tribunalul nu a reținut motive contradictorii pentru a respinge cererea reclamanților și nici nu a statuat că restituirea este imposibilă, ci a avut în vedere că, în prezentul cadru procesual, o atare restituire nu poate fi dispusă.
Pentru considerentele mai sus-arătate, nu poate fi reținută vreo încălcare a accesului reclamantelor la justiție, câtă vreme acestea au posibilitatea de a sesiza instanța cu o cerere conformă cu dispozițiile art. 112 C.proc.civ. sub aspectul obiectului și al părților.
în fine, câtă vreme cererea de restituire nu putea fi admisă pentru motivele mai sus arătate, era inutilă efectuarea unei expertize topografice necesară dezmembrării suprafeței de 391 mp teren, solicitată de reclamante.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 304, art. 3041 C.proc.civ., instanța a respins recursul declarat de reclamante.
| ← Imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Cerere în... | Partaj bunuri comune. Valoare de circulaţie de la data... → |
|---|
