Cerere de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent. Bunuri în compensare. Condiţii
| Comentarii |
|
Opţiunea pentru vreuna dintre măsurile reparatorii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 aparţine persoanei îndreptăţite fiind, însă, necesar ca unitatea notificată să deţină bunuri sau servicii de natura celor solicitate.
Secţia I civilă, Decizia nr. 1109 din 10 aprilie 2012
Prin sentința civilă nr. 5118/1.11.2011, Tribunalul Timiș - Secția civilă a respins contestația reclamantei B.C. împotriva Dispoziției nr. 231/15.02.2011 emisă în baza Legii nr.10/2001 de Primarul municipiului Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta a solicitat anularea parțială a dispoziției nr. 231/15.02.2011 emisă de Primarul Municipiului Timișoara și obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziții care să dispună despăgubirea prin echivalent în natură, prin atribuirea unui teren de aceeași suprafață încadrat în aceeași categorie de folosință; să se facă mențiunile cuvenite în cartea funciară, în sensul intabulării dreptului său de proprietate asupra imobilelor ce le va primi; să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere la solicitările sale.
în fapt, a învederat că a formulat la data de 23.05.2001 o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat unității deținătoare acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent prin modalitățile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din Timișoara, nr. 5.
Imobilul litigios a fost inițial înscris în C.F. Timișoara, formând proprietatea lui M.E.F., fiind compus din construcție și teren în suprafață de 669 mp, iar în baza Decretului-lege nr. 92/1950 a fost naționalizat.
Reclamanta a învederat că imobilele ce au aparținut antecesorului său nu mai pot fi restituite în natură, motiv pentru care a solicitat măsuri reparatorii în echivalent, atât pentru teren, cât și pentru construcții.
Drept urmare, unitatea deținătoare a imobilului litigios a emis dispoziția nr. 231/15.02.2011 prin care a soluționat notificarea reclamantei.
în motivare, reclamanta a apreciat dispoziția ca fiind nelegală, întrucât notificarea a fost soluționată cu rea-credință din partea unității deținătoare, fiind încălcate dispozițiile legale în materie și cu nesocotirea opțiunii formulată de persoana îndreptățită, întrucât deși a optat pentru acordarea de măsuri reparatorii în sensul atribuirii unui alt imobil de aceeași suprafață și încadrat în aceeași categorie de folosință, notificarea a fost soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii ce se vor stabili și acorda în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la solicitarea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanta a invocat prevederile art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, coroborat cu prevederile art. 2 și art. 10 din același act normativ.
în ceea ce privește cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensarea de bunuri, reclamanta a apreciat că este întemeiată, având în vedere dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 și art. 20 alin. (2) și (3) din aceeași lege.
Mai mult, a învederat că, deși potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile, aceasta a fost soluționată după 10 ani, invocând Decizia XX din 19.03.2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, a solicitat instanței, ca în raport de dispozițiile art. 172/175 C.proc.civ. pârâții să comunice lista cu terenuri libere ce se află încadrate în aceeași categorie de folosință.
Instanța a admis cererea în probațiune, obligând pârâții să depună lista cu terenuri libere susceptibile de restituit de aceeași categorie de folosință cu imobilul din Timișoara, nr. 5.
Din actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că prin notificare, numita M.E.F., autoarea reclamantei, a solicitat stabilirea de despăgubiri pentru suprafața de teren de 669 mp trecută în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 92/1950, aferent imobilului din Timișoara, nr.5.
La data de 10.07.2011 notificatoarea a solicitat restituirea în natură a terenului, mai exact a terenului liber, neocupat de construcțiile de blocuri, iar pentru diferență să i se atribuie un alt teren în echivalent pe raza Municipiului Timișoara, în subsidiar să i se acorde despăgubiri.
Prin dispoziția nr. 231/15.02.2011 s-a propus, la art. 1, acordarea de despăgubiri conform prevederilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 81/2007 pentru suprafața de teren solicitată și la art. 2 s-a respins cererea notificatoarei privind acordarea de despăgubiri pentru construcții, întrucât aceasta nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege.
Prin prezenta contestație, reclamanta B.C. a adus critici doar cu privire la cererea de reparare legată de teren, solicitând atribuirea unui bun de aceeași categorie în compensare.
Deși a fost admisă cererea în probațiune solicitată de reclamantă, răspunsul nu a fost unul favorabil, întrucât a rezultat că nu există bunuri în patrimoniul pârâților pentru a fi acordate în locul terenului preluat de la autoarea reclamantei.
Cum nu s-a dovedit de către reclamantă în condițiile art. 1169 C.civ. contrariul celor atestate în adresa emisă de pârâți, mai exact, cum nu s-a indicat și nu s-a dovedit în fața instanței existența cel puțin a unui bun susceptibil de restituire, tribunalul a respins contestația în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001.
împotriva sentinței a declarat recurs în termenul legal reclamanta B.C., solicitând modificarea ei, cu consecința admiterii contestației astfel cum a fost formulată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 3041 C.proc.civ., iar în fapt pe aspecte ce țin - în opinia reclamantei - de o interpretare și aplicare greșită a legii la cauza dedusă judecății.
Redând situația de fapt care a determinat-o să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent și care a condus instanța la a constata - la fel cum făcuse și Primarul municipiului Timișoara prin dispoziția atacată - că o astfel de solicitare nu poate fi admisă câtă vreme Municipiul Timișoara nu dispune de bunuri imobile echivalente ce pot fi acordate în compensare, reclamanta a criticat sentința Tribunalului Timiș.
A arătat că și-a dovedit în cauză calitatea de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, conform art. 3 lit. (a și art. 4 alin. (2) din lege și că, în aceste condiții, ar fi trebuit aplicat în cazul său art. 1 alin. (2) al legii, care prevede că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ipoteză pe care o prevede și art. 20 alin. (2) și (3) din aceeași lege.
Ca probă nouă în recurs în sensul dispozițiile art. 305 C.proc.civ., intimatul pârât Municipiul Timișoara a depus la dosar copia celui mai recent proces verbal de afișare din care rezultă că Primăria municipiului Timișoara nu deține bunuri disponibile sau servicii care pot fi acordate în compensare.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 alin. (2) C.proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, instanța a constatat că recursul este nefondat.
Astfel, notificarea formulată de reclamanta B.C. în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă, nu pentru faptul că ea nu și-a dovedit calitatea de moștenitoare a fostei proprietare tabulare sau pentru faptul că acest imobil nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, ci pentru aceea că cererea sa expresă de a i se oferi în compensare un teren echivalent pentru imobilul ce nu mai poate fi retrocedat, deși posibilă din punct de vedere juridic, este imposibilă în fapt întrucât Primăria municipiului Timișoara nu dispune de nici un fel de bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare.
Acest lucru a fost dovedit nu numai în fața instanței de fond (care, din această cauză, a și respins contestația reclamantei) ci și în fața instanței de recurs prin copia procesului verbal de afișare depusă la dosar.
în raport de aceste împrejurări, deși este cert că imobilul care a aparținut antecesoarei reclamantei nu mai poate fi restituit în natură și deși într-o atare situație art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 prevede măsuri reparatorii prin echivalent, într-o ordine prestabilită (respectiv bunuri sau servicii prin echivalent sau despăgubiri corespunzătoare), cum în cauză s-a dovedit că Municipiul Timișoara nu dispune de astfel de bunuri sau servicii, în mod corect Primarul municipiului Timișoara a constatat existența dreptului reclamantei la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru aceste considerente Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
| ← Servitutea de vedere. Deschiderile pentru aer şi lumină | Imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Cerere în... → |
|---|
